Vince se întoarce să plece.
— Cum îi pot mulțumi pentru asta? îl întrebă Barry, din nou cu lacrimi în ochi.
— Chiar acum, în 2018, se uită la tine și la familia ta. Să sperăm că vede că ai profitat la maximum de această șansă. Că ești fericit. Că fiica ta e bine. Și, cel mai important, că ți-ai ținut gura și ai respectat regulile pe care tocmai ți le-am spus. Așa îi poți mulțumi.
— Ce vrei să spui prin „chiar acum, în 2018”?
El ridică din umeri.
— Timpul este o iluzie, o construcție realizată de memoria umană. Nu există trecut, prezent sau viitor. Totul se întâmplă acum.
Barry încearcă să înțeleagă, dar este prea mult de procesat.
— Și tu te-ai întors, nu?
— Puțin mai departe decât tine. Deja îmi retrăiesc viața de trei ani.
— De ce?
— Am dat-o în bară când eram polițist. M-am încurcat cu oameni nepotriviți. Acum am un magazin de momeală de pescuit și viața e frumoasă. Succes cu a doua ta șansă!
Vince se întoarce și dispare în noapte.
CARTEA A DOUA
Îmi doresc să fi știut ceea ce știu acum pe când eram mai tânăr.
Faces, „Ohh La La”
HELENA
20 iunie 2009
ZIUA 598
Helena stă pe canapea în apartamentul ei, încercând să înțeleagă dimensiunea ultimelor treizeci de minute din viața ei. Primul ei gând este că nu se poate să fie adevărat, că este un fel de truc sau de iluzie. Dar vede în continuare tatuajul terminat cu Miranda de pe umărul dependentului de heroină; și tatuajul neterminat în videoclipul pe care tocmai i l-a arătat Slade. Și știe că, într-un fel, chiar dacă are o amintire bogată și detaliată a experimentului din dimineața aceea – până în momentul aruncării unui scaun spre o fereastră –, nimic din toate astea nu s-au întâmplat. Și că există precum o ramură moartă a memoriei ei în structura neuronală a creierului său. Singurul lucru cu care îl poate compara este amintirea unui vis foarte detaliat.
— Spune-mi ce îți trece prin cap acum, îi zice Slade.
Își fixează privirea asupra lui.
— Această procedură – a muri în rezervorul de deprivare când se reactivează o amintire – chiar poate să modifice trecutul?
— Nu există trecut.
— Asta e o nebunie.
— Ce? Tu poți să ai teoriile tale, dar eu nu le pot avea pe ale mele?
— Explică.
— Ai spus chiar tu. „Acum” este o iluzie, un accident legat de felul în care creierele noastre procesează realitatea.
— Asta e doar… un rahat de filosofie de student din primul an.
— Strămoșii noștri trăiau în oceane. Din cauza modului în care lumina călătorește prin apă în comparație cu aerul, volumul lor senzorial – regiunea în care puteau căuta prada – era limitat la volumul motrice – regiunea pe care o puteau ajunge și cu care puteau interacționa. Care crezi că ar putea fi rezultatul acestui fapt?
Ea se gândește la întrebare.
— Puteau să reacționeze numai la stimuli imediați.
— Bun. Acum, ce crezi că s-a întâmplat când peștii aceia au ieșit în cele din urmă din ocean, cu patru sute de milioane de ani în urmă?
— Volumul lor senzorial a crescut, pentru că lumina pătrunde mai mult în aer decât în apa mării.
— Unii biologi evoluționiști cred că această diferență terestră dintre volumul deprinderilor motrice și cel senzorial a pregătit terenul pentru evoluția conștiinței. Dacă putem vedea în viitor, atunci putem gândi dinainte, putem planifica. Și atunci, putem să ne imaginăm viitorul, chiar dacă nu există.
— Și ce vrei să spui?
— Că, de fapt, conștiința este un rezultat al mediului. Cognițiile noastre – ideea noastră de realitate – sunt modelate de ceea ce putem percepe, de limitările simțurilor noastre. Credem că vedem lumea așa cum este ea de fapt, dar tu, dintre toți oamenii, știi… sunt doar umbre pe peretele peșterii. Suntem la fel de limitați precum strămoșii noștri acvatici, limitele creierelor noastre sunt la fel de mult un accident al evoluției. Și, ca și ei, prin definiție, nu putem să vedem ce ne scapă. Sau… nu puteam – până acum.
Helena își amintește zâmbetul misterios al lui Slade de la cina din seara aceea, cu atât de multe luni în urmă.
— Străpungerea vălului percepției, spune ea.
— Exact. Pentru o ființă bidimensională, călătoria într-o a treia dimensiune nu ar fi doar imposibilă, ci și ceva de neconceput. La fel cum creierele noastre ne țin pe loc aici. Imaginează-ți cum ar fi să poți vedea lumea prin ochii ființelor mai avansate – în patru dimensiuni. Ai putea experimenta evenimente din viața ta în orice ordine. Ai putea retrăi orice amintire pe care o dorești.
— Dar asta este… este… ridicol. Și încalcă regula cauzei și a efectului.
Pe fața lui Slade apare iar acel surâs superior. Încă este cu un pas înainte.
— Aici mă tem că fizica cuantică este de partea mea. Deja știm asta la nivel de particule: cauzalitatea nu este limitată de timp așa cum cred oamenii că este.
— Chiar crezi că timpul este o iluzie?
— Mai mult cred că percepția noastră asupra lui este atât de eronată, încât ar putea la fel de bine să fie o iluzie. Fiecare moment este la fel de real și se întâmplă acum, dar natura conștiinței noastre nu ne oferă acces decât la câte o felie pe rând. Gândește-te la viața noastră ca la o carte! Fiecare pagină este un moment diferit. Dar, în același fel în care citim o carte, nu putem percepe decât câte un moment, o pagină, pe rând. Percepția noastră eronată ne oprește accesul la toate celelalte. Până acum.
— Dar cum?
— Mi-ai spus odată că memoria este singurul nostru acces adevărat la realitate. Cred că aveai dreptate. Un alt moment – o amintire veche – este la fel de mult acum pe cât este propoziția pe care o rostesc, la fel de accesibilă precum a merge în camera alăturată. Aveam nevoie doar de o modalitate de a ne convinge creierele de acest lucru. Să ne scurtcircuităm limitările evoluționare și să ne extindem conștiința dincolo de volumul nostru senzorial.
Helenei îi vâjâie capul.
— Ai știut? întreabă ea.
— Ce să știu?
— La ce lucram de fapt de la bun început. Că era mult mai mult decât o imersiune în amintire.
