Este real?

Chiar se întâmplă?

Nu se poate și, cu toate astea, este exact ca atunci când ești viu.

Deschide ușa și iese afară, în seara de toamnă.

Dacă momentul acesta n-ar fi real, este o tortură dintre cele mai rele. Dar dacă este adevărat ceea ce i-a spus bărbatul? Urmează să îți ofer cel mai mare dar din viața ta. Cel mai mare dar la care poate spera o persoană.

Barry revine înapoi în momentul prezent. Acelea sunt întrebări pentru mai târziu. Acum stă pe veranda din fața casei sale și ascultă frunzele stejarului din curtea din față scuturându-se într-o briză ușoară care mișcă și leagănul. După toate aparențele, deși pare imposibil, este 25 octombrie 2007 – noaptea în care fiica lui a murit într-un accident, al cărui autor a fugit. Nu a mai ajuns niciodată la Dairy Queen ca să se întâlnească cu prietenii ei, ceea ce înseamnă că această tragedie se va întâmpla în următoarele zece minute.

Și deja a plecat de două minute.

Nu poartă pantofi, dar deja a pierdut destul timp.

Închide ușa de la casă, iese pe peluză, strivind frunzele cu picioarele goale, și pornește în noapte.

HELENA

20 iunie 2009

ZIUA 598

Cineva îi bate la ușă. Întinde mâna în întuneric, apoi aprinde lampa și se dă jos din pat. Poartă pantaloni de pijama și un maiou negru. Ceasul cu deșteptător de pe biroul ei arată că e ora 9:50 dimineața.

Intră în sufragerie și, în drum spre ușă, apasă butonul de pe perete pentru a ridica draperiile. O cuprinde o senzație puternică de déjà-vu.

Slade stă pe coridor, în jeanși și un hanorac, ținând în mână o sticlă de șampanie, două pahare și un DVD. E pentru prima oară când îl vede după săptămâni întregi.

— Rahat, te-am trezit, spune el.

Mijește ochii spre el în strălucirea panourilor de iluminat din tavan.

— Te deranjează dacă intru? o întrebă el.

— Am de ales?

— Te rog, Helena!

Face un pas înapoi și îl lasă să intre, urmându-l prin holul scurt de la intrare, dincolo de toaletă, până în spațiul principal al locuinței.

— Ce vrei? îl întreabă ea.

El se așază pe brațul unui fotoliu supradimensionat, lângă fereastra care dă spre marea infinită.

— Mi se spune că nu mănânci și că nu faci mișcare, spune el. Că nu ai mai vorbit cu nimeni și că nu ai mai ieșit afară de zile întregi.

— De ce nu mă lași să vorbesc cu părinții mei? De ce nu mă lași să plec?

— Nu ești bine, Helena. Nu ești într-o stare de spirit care să te ajute să protejezi secretul acestui loc.

— Ți-am spus că vreau să renunț. Mama mea este într-o instituție. Nu știu cum se simte. Tata nu mi-a mai auzit vocea de o lună. Sunt sigură că este îngrijorat…

— Știu că nu îți dai seama acum, dar te salvez te ține însăți.

— Of, du-te dracului!

— Ai renunțat pentru că nu ai fost de acord cu direcția în care duceam proiectul ăsta. Nu am făcut decât să îți ofer timp ca să te răzgândești înainte să dai cu piciorul la tot.

— Era proiectul meu.

— Sunt banii mei.

Mâinile ei tremură. De teamă. De furie.

— Nu mai vreau să fac asta, spune ea. Mi-ai distrus visul. M-ai împiedicat să încerc să îmi ajut mama și pe alții ca ea. Vreau să merg acasă. Vei continua să mă ții aici împotriva voinței mele?

— Sigur că nu.

— Deci pot să plec?

— Mai ții minte ce te-am întrebat în prima zi când ai ajuns aici?

Ea clatină din cap, lăcrimând.

— Te-am întrebat dacă vrei să schimbi lumea împreună cu mine. Stăm toți pe umerii tăi, pe munca genială pe care ai făcut-o, așa că am venit aici în dimineața asta ca să îți spun că am reușit.

Ea se uită la el peste măsuța de cafea, iar lacrimile i se scurg pe chip.

— Despre ce vorbești?

— Azi este cea mai mare zi din viața mea și a ta. Este încununarea a tot ce am vrut să realizăm prin munca noastră. Așa că am venit aici ca să sărbătoresc cu tine.

Slade începe să desfacă sârma care ține dopul sticlei de Dom Perignon. Când o scoate, o aruncă pe măsuța de cafea. Apoi, apucând sticla între picioare, scoate cu grijă dopul. Helena îl privește cum toarnă șampanie în cele două pahare, umplându-le cu grijă până sus.

— Ți-ai pierdut mințile, îi spune ea.

— Nu le putem bea încă. Trebuie să așteptăm până la… Își privește Rolexul. 10:15, mai mult sau mai puțin. În timp ce așteptăm, vreau să îți arăt ceva ce s-a întâmplat ieri.

Slade ia DVD-ul de pe măsuța de cafea și-l duce spre dispozitivul de redare. Îl inserează și dă volumul mai mare.

Pe ecran apare un bărbat înalt, emaciat, pe care ea nu l-a mai văzut până atunci. Acesta este întins în scaunul de memorie. Jee-woon Chercover stă aplecat deasupra lui, făcându-i un tatuaj din litere – Miran – pe umărul stâng. Bărbatul emaciat ridică un braț și spune:

— Stop!

Slade intră în cadru.

— Ce este, Reed?