— Adevărul este că nu știu dacă am strigat după ea. Cred că probabil nu am făcut-o, că pur și simplu m-am întors să privesc meciul și că nu m-am mai gândit la ea până după ora zece seara, când m-am întrebat de ce nu venise acasă până atunci.
Bărbatul spune:
— Computer, oprește sesiunea! apoi adaugă: Îți mulțumesc, Barry!
Se apleacă din nou în față, dar de data asta șterge lacrimile de pe fața lui Barry cu dosul palmei.
— Ce rost au avut toate astea? întrebă Barry distrus. A fost mai rău decât orice tortură fizică.
— Îți voi arăta.
Bărbatul apasă un buton de pe căruciorul medical.
Barry privește spre tubul din brațul lui în timp ce un flux de lichid transparent se îndreaptă spre vena lui.
HELENA
20 iunie 2009
ZIUA 598
Bărbatul este slab și înalt, iar brațele sale subțiri sunt pline de urme de ace. Pe umărul stâng are un tatuaj cu numele Miranda, care pare proaspăt – e încă roșu și inflamat. Poartă o cască argintie și groasă care îi vine perfect pe scalp, iar un al doilea dispozitiv de mărimea unui burete de tablă i-a fost fixat pe antebrațul stâng. Altfel, stă gol în fața unei structuri albe, ca o cochilie, ce seamănă vag cu un ou. Un bărbat și o femeie așteaptă în spate, lângă o trusă de resuscitare.
Helena privește totul printr-un geam prin care se poate vedea dintr-o singură direcție, stând pe un scaun lângă consola principală, în camera de control adiacentă, între Marcus Slade și dr. Paul Wilson, manager de proiect pentru echipa medicală. La stânga lui Slade se află Sergei, singurul membru din echipa inițială care a mai rămas pe platformă.
Cineva o atinge pe umăr. Privește în spate spre Jee-woon, care tocmai s-a strecurat în camera de control și s-a așezat în spatele ei.
Se apleacă în față și îi șoptește în ureche:
— Mă bucur foarte mult că te-ai decis să ni te alături. Laboratorul nu a mai fost la fel fără tine.
Slade se uită la Sergei, care studiază un ecran ce afișează o imagine de rezoluție înaltă a craniului subiectului testării.
— Cum arată coordonatele acelea de reactivare? întreabă Slade.
— Complet încărcate și pregătite.
Slade se întoarce spre medic.
— Paul?
— Sunt gata când ești și tu.
Slade apasă un buton de pe casca pe care o poartă și spune:
— Reed, suntem pregătiți aici. Te poți urca înăuntru.
Preț de o clipă, bărbatul slab nu se mișcă. Doar stă acolo și tremură, privind în rezervor prin hubloul deschis. Luminile conferă pielii sale o nuanță albăstruie, cu excepția cicatricelor de la ace, care sunt de un roșu strălucitor pe fundalul palorii sale bolnăvicioase.
— Reed? Mă auzi?
— Da.
Vocea bărbatului răsună prin cele patru boxe poziționate în colțurile camerei de control.
— Ești gata să faci asta?
— Da, doar că… Dacă simt durere? Nu sunt complet sigur la ce să mă aștept.
Se uită spre geamul prin care nu poate vedea – e tras la față și emaciat, iar coastele i se văd prin pielea pământie.
— Te poți aștepta la lucrurile despre care am vorbit, spune Slade. Doctorul Wilson e aici, lângă mine. Paul, vrei să spui ceva?
Bărbatul cu păr argintiu și ondulat își pune căștile.
— Reed, am în față toate semnele tale vitale, pe care le voi monitoriza în timp real; și am un plan complet pentru orice eventualitate dacă văd că ai probleme.
— Nu uita de bonusul pe care ți-l voi plăti dacă testul de azi are succes, spune Slade.
Reed își concentrează din nou privirea goală spre rezervor.
— Bine, zice el, făcându-și curaj. Bun, hai s-o facem!
Apucă mânerele de pe laturile rezervorului de deprivare și se urcă înăuntru nesigur, pleoscăitul apei auzindu-se prin boxe.
— Reed, să ne spui când te-ai așezat confortabil, rostește Slade.
— Plutesc, spune bărbatul după un moment.
