— Nimeni nu știe.
— Ai discutat cu cineva despre interesul tău față de Ann Voss Peters și Joe Behrman?
Deși vorbise cu Gwen despre SAF cu o zi în urmă, se simte încrezător în presupunerea că nimeni nu ar fi avut cum să știe despre conversația lor. Așa că minte.
— Nu.
Barry are activat pe telefon programul de urmărire. Nu știe câtă vreme și-a pierdut cunoștința, dar, presupunând că este încă marți-dimineața, devreme, absența lui de la muncă nu va fi observată până după-amiaza târziu. În teorie, peste ore bune. Nu are întâlniri programate. Nu are planuri de ieșit la un pahar sau la cină. Ar putea să treacă multe zile până ca absența lui să apară pe radarul cuiva.
— Oamenii vor veni să mă caute, spune Barry.
— Nu te vor găsi niciodată.
Barry trage aer în piept încet, pentru a face față panicii în creștere. Trebuie să îl convingă pe acest om să îi dea drumul, cu nimic altceva în afară de cuvinte și logică.
— Nu știu cine ești. Nu știu despre ce este vorba aici. Dar, dacă îmi dai drumul acum, nu vei mai auzi de mine. Îți jur, spune Barry.
Bărbatul se ridică de pe scaun și traversează camera, îndreptându-se spre terminalul de computere. Stând în fața unui monitor imens, tastează ceva. După o clipă, Barry aude cum aparatul atașat la capul său începe să scoată un zumzet abia observabil, precum aripile unui țânțar.
— Ce este asta? întreabă Barry din nou, cu inima bătându-i și mai tare. Ce vrei de la mine?
— Vreau să îmi povestești despre ultima oară când ți-ai văzut fiica în viață.
Într-o criză de furie pură și orbitoare, Barry se opintește în chingile de piele, luptând din toate puterile să-și desprindă capul din ceea ce îl țintuiește locului. Pielea scârțâie. Capul nu i se mișcă. Pe chip i se adună broboane de sudoare care i se scurg în ochi, cu o arsură sărată pe care nu are cum să o șteargă.
— O să te omor, spune Barry.
Bărbatul se apleacă până la câțiva centimetri distanță, cu o flacără rece în ochi. Barry îi simte apa de colonie scumpă, mirosul ars de cafea din respirație.
— Nu încerc să te batjocoresc, spune bărbatul. Încerc să te ajut.
— Du-te dracului!
— Tu ai venit la hotelul meu.
— Da, și sunt sigur că i-ai spus lui Joe Behrman exact ce să-mi spună ca să mă ademenească aici.
— Hai să-ți spun ceva! Să facem această alegere cât de directă posibil! Răspunzi sincer când pun o întrebare sau mori acolo unde stai.
Captiv în fotoliul său, Barry nu are de ales decât să joace – să rămână în viață până când va vedea o oportunitate, o șansă, indiferent cât de mică, de a se elibera.
— Bine.
Bărbatul își saltă capul spre tavan și spune:
— Computer, inițiază sesiunea!
O voce automată, feminină, răspunde: „Sesiunea nouă începe acum!”
Bărbatul privește în ochii lui Barry.
— Acum, povestește-mi despre ultima oară când ți-ai văzut fiica în viață și nu omite niciun detaliu.
HELENA
29 martie 2009 – 20 iunie 2009
ZIUA 515
Helena stă în vestibulul portalului de încărcare dinspre vest al suprastructurii și își trage fermoarul jachetei din echipamentul de vreme rea, gândindu-se că vântul sună ca o fantomă cu vocea groasă, vuind de pe partea cealaltă a ușii. A bătut cu putere toată dimineața – o sută treizeci de kilometri pe oră, suficient cât să sufle pe cineva de mărimea ei de pe platformă.
Deschide ușa și privește lumea cenușie de afară, în care ploaia cade într-o parte, apoi conectează carabina de pe ham la cablul întins pe platformă. În ciuda faptului că anticipase puterea vântului, nu se simte pregătită pentru forța brută care aproape că o doboară la pământ. Se opintește, încordându-se cu putere, și iese afară.
Platforma este acoperită de cenușiu și nu aude decât nebunia furioasă a vântului și acele de ploaie ce se lovesc de gluga jachetei ei ca niște rulmenți.
Durează zece minute ca să traverseze platforma, într-o serie de pași pentru care se luptă din greu, într-o constantă pierdere a echilibrului. În cele din urmă ajunge în locul ei preferat de pe platformă – colțul din nord-vest – și se așază cu picioarele atârnându-i peste margine, privind cum valurile de optsprezece metri se sparg la baza structurii.
Ultimii doi membri ai echipei de infrastructură au plecat ieri, înainte să vină furtuna. Oamenii ei nu doar că au obiectat față de noua directivă a lui Slade „de a introduce subiecții într-un rezervor de deprivare de simțuri și de a le opri inima”. Cu excepția ei și a lui Sergei, și-au dat demisia în masă și au cerut să se întoarcă imediat pe continent. Ori de câte ori se simte vinovată pentru că a rămas, se gândește la mama ei și la alții ca ea – dar este o consolare mică.
În plus, este destul de sigură că Slade nu ar lăsa-o oricum să părăsească locul.
Jee-woon a plecat pe continent ca să găsească personal pentru echipa medicală, precum și ingineri pentru construcția rezervorului de deprivare, lăsând-o pe Helena singură pe platformă, cu Slade și un echipaj de bază.
Aici, afară, pe platformă, simte lumea țipându-i în ureche.
Ridică chipul spre cer și răspunde cu un strigăt.
ZIUA 598
