— Unde sunt? Ce se întâmplă?

— Trebuie să te calmezi. Pur și simplu, respiră.

— Sunt mort?

— Ți-aș spune să respiri dacă ai fi? Nu ești mort și, în clipa asta, este irelevant unde te afli.

Barry întinde o mână în afara apei, degetele sale atingând o suprafață aflată la șaizeci de centimetri deasupra feței sale. Caută un levier, un buton, ceva cu care să deschidă recipientul în care a fost închis, dar pereții sunt netezi și fără întreruperi.

Simte o ușoară vibrație în dispozitivul de pe antebraț și întinde mâna ca să îl atingă iar, dar nu se întâmplă nimic. Brațul lui drept nu se mai mișcă.

Încearcă să îl ridice pe stângul – nimic.

Apoi picioarele, capul, degetele…

Nici nu poate clipi, iar când încearcă să vorbească, buzele refuză să i se despartă.

— Ceea ce experimentezi este un agent paralitic, spune bărbatul de undeva din întunericul de deasupra. Aceea a fost vibrația pe care tocmai ai simțit-o – dispozitivul care injectează medicamentul. Din păcate, trebuie să te menținem conștient. Nu te voi minți, Barry. Următoarele câteva momente vor fi foarte inconfortabile.

E cuprins de teroare – cea mai profundă teamă pe care a cunoscut-o vreodată. Are ochii deschiși și blocați și încearcă cu disperare să se miște – brațe, picioare, degete, orice –, dar nimic nu răspunde. Ar putea la fel de bine să încerce să controleze un singur fir de păr. Și toate acestea înainte să își dea seama de cel mai groaznic lucru dintre toate: nu-și poate contracta diafragma.

Ceea ce înseamnă că nu poate să tragă aer în piept.

Îl cuprinde un val de panică și, în cele din urmă, de durere; totul se dilată până la o escaladare cumplită, de la o secundă la alta, a nevoii disperate de a inhala oxigen. Dar este încuiat pe dinafara controlului asupra propriului său corp. Nu poate să strige sau să se agite, nici să implore pentru viața lui, ceea ce ar fi mai mult decât dispus să facă dacă ar putea vorbi.

— Probabil că până acum ți-ai dat seama că nu mai ai abilitatea de a respira. Acesta nu este sadism, Barry. Îți promit că se va termina totul în curând.

Nu poate decât să stea întins într-un întuneric complet, ascultând țipetele minții sale și torentul de gânduri care gonesc, în timp ce singurul sunet este bubuitul puternic al inimii sale, care bate din ce în ce mai repede.

Dispozitivul de pe antebrațul său vibrează din nou.

Acum, o durere fierbinte începe să îi curgă prin vene, iar acea bătaie ca de ciocan a inimii sale răspunde instantaneu la ceea ce tocmai i-a fost injectat în sânge.

Încetinind.

Încetinind.

Încetinind.

Și apoi nu o mai aude, nici nu o mai simte cum bate.

Tăcerea locului în care se află devine completă.

În acel moment, știe că sângele nu îi mai circulă prin corp.

„Nu pot să respir și inima nu îmi mai bate. Sunt mort. Clinic mort. Deci cum de încă gândesc? Cum de încă sunt conștient? Cât va dura asta? Cât de mult se va înrăutăți durerea? Acesta este sfârșitul, într-adevăr?”

— Barry, tocmai ți-am oprit inima. Te rog, ascultă! Trebuie să îți menții concentrarea în următoarele câteva momente, altfel te vom pierde. Dacă ajungi dincolo, ține minte ce am făcut pentru tine. Nu o lăsa să se mai întâmple de data asta. Poți schimba totul.

În creierul său privat de oxigen și de sânge se detonează explozii de culoare – un spectacol de lumini pentru un om mort, fiecare scânteiere tot mai aproape și tot mai strălucitoare decât cea dinainte. Până când nu mai vede decât o albeață orbitoare, care începe deja să se estompeze printre umbre de cenușiu spre negru, și știe ce se află la capătul acelui spectru – neființa. Sau poate un sfârșit al durerii. Al acestei nevoi brutale de aer. Este pregătit pentru asta.

Pregătit pentru orice poate face ca acest proces să se oprească.

Și apoi miroase ceva. Este ciudat, pentru că implică un răspuns emoțional pe care nu-l prea poate numi, dar care poartă durerea nostalgiei. Durează un moment până își dă seama că așa mirosea casa lui după ce el, Julia și Meghan terminaseră cina. În special, friptura făcută de Julia, cu morcovi și cartofi copți. Mai departe, simte mirosul de drojdie, malț și orz. Bere, dar nu orice bere. Rolling Rocks, de care obișnuia să bea.

Apoi apar și alte mirosuri, într-o aromă mai complexă decât orice vin. Este una pe care ar recunoaște-o oriunde – casa din Jersey City în care locuia cu fosta soție și cu fiica lui moartă.

Mirosul de acasă.

Brusc, simte gustul de bere și prezența constantă în gură a țigărilor pe care obișnuia să le fumeze.

Creierul lui declanșează o imagine care taie prin pâcla muribundă – încețoșată și neclară spre margini, dar devenind iute mai clară. Un televizor. Și, pe ecran, un meci de baseball. Imaginea din mintea lui este la fel de clară precum cea pe care o vede, la început în tonuri de gri, apoi din ce în ce mai colorată.

Fenway Park.

Iarba verde sub lumina reflectoarelor de pe stadion.

Mulțimea.

Jucătorii.

Argila roșie de la baza jucătorului și Curt Schilling, care stă acolo cu mâna în mănușă, privindu-l fix pe Todd Helton la servire.

Este ca și când o amintire este construită în fața lui. Mai întâi fundația: mirosul și gustul. Apoi schela de imagini vizuale. Mai departe, un strat de atingeri, întrucât simte – chiar simte – moliciunea rece a fotoliului de piele în care stă, picioarele întinse pe taburetul de lângă, capul întors și o mână – mâna lui – care se întinde după sticla de Rolling Rocks, aflată pe un suport pe măsuța de lângă fotoliu.

Când atinge sticla, simte umezeala rece a condensului pe sticla verde, iar când o duce la buze și o înclină, gustul și mirosul îl copleșesc cu puterea prezenței. Nu mai este doar o amintire, ci un eveniment care se întâmplă acum.

Și este cât se poate de conștient – nu doar de amintirea în sine, ci și de perspectiva lui asupra amintirii. Nu seamănă cu nicio altă amintire pe care a experimentat-o vreodată, pentru că el este în ea: privește prin ochii sinelui său mai tânăr și vede filmul vechii sale vieți derulându-se în fața lui, ca un observator complet imersat.

Durerea morții a devenit o stea stinsă și distantă, iar acum începe să audă sunete, doar tușe la început, înfundate și nedeslușite, apoi căpătând volum și claritate, ca și când cineva ar fi dat încet volumul mai tare.

Crainicii la televizor.

Un telefon care sună în casa lor.

Pașii care se aud pe podeaua de lemn din hol.

Și apoi Meghan, care se află în fața lui. O privește direct în față și îi vede gura mișcându-i-se, apoi îi aude și vocea – prea slabă, prea distantă ca să înțeleagă cuvinte specifice, dar recunoaște acel ton familiar care s-a stins în tăcere din amintirea lui în ultimii unsprezece ani.

Este frumoasă. Este plină de viață. Stă în fața televizorului, blocând ecranul, cu ghiozdanul peste un umăr, în blugi, cu un pulover turcoaz, cu părul strâns la spate într-o coadă de cal.

E totul prea intens. Mai rău decât tortura asfixierii și la fel de mult în afara controlului său, pentru că nu este o amintire pe care o reia din voință proprie. Este cumva proiectată pentru el, împotriva voinței sale, și se gândește că poate există un motiv pentru care amintirile noastre sunt păstrate neclare și în ceață. Poate că abstractizarea lor servește drept anestezic, un tampon care ne protejează de agonia timpului și a tot ceea ce fură și șterge.

Vrea să iasă din această amintire, dar nu poate pleca. Toate simțurile îi sunt complet implicate. Totul este la fel de limpede și de viu precum existența. Doar că nu are control. Nu poate să facă nimic, ci doar să privească prin ochii sinelui său cu unsprezece ani mai tânăr și să asculte ultima conversație pe care a avut-o cu fiica sa; simte vibrația laringelui său, apoi mișcarea gurii și a buzelor sale formând cuvinte.

— Ai vorbit cu mama despre asta?

Vocea lui nu sună deloc ciudat. Se aude și sună exact la fel ca atunci când vorbește.