— M-am întors. Sunt aici. Oh, Dumnezeule!

— Despre ce vorbești?

— Experimentul a funcționat.

— Dovedește-mi.

— Numele mamei tale este Susan. Înainte să intru în ou, mi-ai spus să îți spun asta.

Pe ecran, pe chipul lui Slade apare un zâmbet larg.

— La ce oră am făcut experimentul mâine? întreabă el.

— La ora zece dimineața.

Slade oprește televizorul și se uită la Helena.

— Asta ar trebui să aibă sens pentru mine? spune ea.

— Bănuiesc că vom afla într-un minut.

Stau într-o tăcere stânjenitoare, iar Helena privește cum se ridică bulele de șampanie.

— Vreau să mă întorc acasă, spune ea.

— Poți pleca azi, dacă vrei.

Ea se uită la ceasul de perete. 10:10 dimineața. Este atât de liniște în apartamentul ei, încât poate să audă fâsâitul gazului care iese din pahare. Se uită spre mare, gândindu-se că s-a săturat de tot ce se întâmplă aici. Va pleca de pe platformă și va lăsa cercetarea ei – totul. Va renunța la bani, la participația la profit, pentru că niciun vis, nicio ambiție nu merită ce i-a făcut Slade. Se va întoarce acasă, în Colorado, și va ajuta la îngrijirea mamei ei. Nu i-a putut păstra amintirile care dispar sau stopa boala, dar cel puțin poate să fie cu ea pentru cât timp i-a mai rămas.

10:15 vine și pleacă.

Slade se uită întruna la ceas, iar privirea lui devine acum puțin îngrijorată.

— Uite, orice ar trebui să fie asta, ar fi mai bine să pleci, spune Helena. La ce oră poate elicopterul să mă ducă înapoi în California?

Din nasul lui Slade începe să curgă sânge.

Ea simte acum un gust de rugină și își dă seama că și din nasul ei curge sânge. Întinde mâna și încearcă să îl stopeze, dar sângele se prelinge printre degetele sale și îi picură pe bluză. Se duce în grabă la baie, ia două șervețele din sertar și ține unul la nas în timp ce i-l aduce pe celălalt lui Slade.

Când i-l oferă, simte o durere agonizantă în spatele ochilor, precum un junghi, precum cea mai groaznică durere de cap provocată de înghețată din viața ei, apoi vede după expresia de pe chipul lui Slade că și el are aceeași senzație.

Acum el zâmbește, cu sângele printre dinți. Se ridică de pe fotoliu, se șterge la nas și aruncă șervețelul.

— Le simți cum vin? o întreabă el.

La început, Helena crede că el se referă la durere, dar nu este asta. Devine brusc conștientă de o amintire cu totul nouă din ultima jumătate de oră. O amintire cenușie, bântuită, în care Slade nu venise la ea cu o sticlă de șampanie, ci o invitase să îl urmeze în sala de testare. Își amintește cum stătea în sala de control și privea cum un dependent de heroină se urca în rezervorul de deprivare de simțuri. Apelaseră la o amintire cu el, în timp ce i se făcea un tatuaj, și apoi îl uciseseră. Ea încerca să arunce cu un scaun în fereastra dintre sala de control și cea de testare, când, brusc, se trezise aici – stând în apartamentul ei, cu nasul sângerând și cu o durere de cap criminală.

— Nu înțeleg, spune ea. Ce s-a întâmplat acum?

Slade ridică paharul de șampanie, îl ciocnește de al ei și ia o înghițitură lungă.

— Helena, nu doar că ai construit un scaun care ajută oamenii să își retrăiască amintirile, ai realizat ceva care îi poate întoarce în trecut.

BARRY

25 octombrie 2007

Ferestrele caselor învecinate par să pâlpâie de la iluminatul ecranelor de televizor dinăuntru, iar afară nu mai este nimeni altcineva în afară de Barry, care aleargă pe mijlocul unei străzi goale, plină de frunze căzute de la stejarii de pe margine. Se simte mai puternic decât s-a simțit în ultima vreme. Nu mai simte durere în genunchiul stâng, de la alunecarea nepotrivită peste placa de bază în timpul unui joc de softball din Central Park, care va avea loc abia peste cinci ani. Și este mult mai ușor, având cu cel puțin cincisprezece kilograme mai puțin.

După vreo opt sute de metri, vede lumina restaurantelor și a semnelor de motel, printre care și Dairy Queen. Detectează ceva în buzunarul stâng din față al jeanșilor. Încetinește fuga până la un mers alert și scoate un iPhone de primă generație, pe al cărui Screensaver apare o fotografie cu Meghan, care trece linia de finiș la o competiție.

După patru încercări, reușește să-l deblocheze, apoi derulează printre contacte până o găsește pe Meghan, sunând-o în timp ce începe din nou să alerge.

Sună o dată.

Căsuța vocală.

Sună din nou.

Din nou, căsuța vocală.

Și aleargă pe trotuarul spart, pe lângă o serie de clădiri vechi care se vor transforma în spații de închiriat – o cafenea și o distilerie în următorul deceniu. Dar, momentan, par întunecate și abandonate.

La câteva sute de metri distanță, vede cum din întunericul acestei zone nedezvoltate apare o siluetă, care intră în zona bine luminată a districtului de afaceri.

Pulover turcoaz. Coadă de cal.

Strigă numele fiicei sale. Ea nu privește înapoi, iar el continuă să alerge, mai tare decât oricând în viața lui, strigându-i numele printre respirații, chiar în timp ce se întreabă…

E ceva real în toate astea? De câte ori nu și-a imaginat acest moment? Să aibă ocazia de a împiedica moartea ei…

— Meghan!

Acum se află la o distanță de patruzeci și cinci de metri în fața lui și este suficient de aproape încât el să o vadă vorbind la telefon, total neatentă.

Undeva, în spatele lui, scârțâie niște cauciucuri. Privește în urmă la farurile care se apropie cu repeziciune și aude zgomotul unui motor ambalat. Restaurantul la care Meghan nu a mai ajuns niciodată se află undeva în depărtare, la capătul opus al străzii, iar acum ea face un pas pe stradă pentru a o traversa.

— Meghan! Meghan! Meghan!

La aproape un metru pe stradă, ea se oprește și se uită înapoi, în direcția lui Barry, cu telefonul încă la ureche. Acum el este suficient de aproape încât să vadă confuzia pură de pe chipul ei, să audă zgomotul mașinii care se apropie exact în spatele lui.

Un Mustang negru trece în goană cu aproape o sută de kilometri la oră, luând-o pe mijlocul străzii și ocolind linia de centru.

Și apoi dispare.

Meghan încă stă lângă trotuar.

Barry ajunge la ea, deja fără răsuflare, cu picioarele arzându-i de la sprintul de un kilometru și jumătate.