6 noiembrie 2018
Legat de un fotoliu într-un coșmar viu, Barry spune:
— Era cincisprezece octombrie. Cu unsprezece ani în urmă.
— Care este primul lucru pe care ți-l amintești când te gândești la asta? îl întrebă bărbatul. Cea mai puternică imagine sau senzație?
Barry este prins în cea mai ciudată juxtapunere de emoții. Ar vrea să îl rupă în două pe omul acesta, dar gândul la Meghan și la noaptea aceea este pe cale să-l frângă.
Răspunde monosilabic:
— Când i-am găsit cadavrul.
— Îmi pare rău dacă nu am fost clar. Nu după ce a murit. Înainte.
— Ah… Ultima oară când am vorbit cu ea.
— Despre asta vreau să vorbești.
Barry se uită prin încăpere, scrâșnind din dinți.
— Te rog să continui, detectiv Sutton.
— Stau într-un fotoliu în sufrageria mea și mă uit la Campionatul Mondial.
— Mai ții minte cine juca?
— Red Sox și Rockies. Partida a doua. Cei de la Sox câștigaseră prima partidă. Aveau să câștige campionatul în patru.
— Cu cine țineai?
— Nu prea îmi păsa. Cred că voiam să văd cum egalează Rockies, pentru a menține campionatul interesant. De ce îmi faci asta? Ce scop are…
— Deci, stăteai pe fotoliul tău…
— Probabil beam o bere.
— Julia privea împreună cu tine?
Julia. Îi știe numele.
— Nu. Cred că se uita la televizor în dormitorul nostru. Deja mâncaserăm cina.
— Ca familie?
— Nu-mi amintesc. Probabil. Barry este brusc conștient de presiunea din piept, de intensitatea aproape strivitoare. Nu am mai vorbit de ani întregi despre acea noapte, spune el.
Bărbatul stă pe scaun, trecându-și degetele prin barbă, studiindu-l cu o privire rece și așteptând să continue.
— O văd pe Meghan ieșind de pe hol. Nu prea îmi aduc aminte ce purta, dar, dintr-un oarecare motiv, o văd într-o pereche de jeanși și cu un pulover turcoaz pe care le purta mereu.
— Ce vârstă are fiica ta?
— Peste zece zile face șaisprezece ani. Se oprește în fața măsuței de cafea – știu sigur că asta s-a întâmplat – și stă între mine și televizor cu mâinile în șolduri și cu o privire gravă.
În colțul ochilor i se adună lacrimi.
— Este încă incredibil de emoționant pentru tine, spune bărbatul. Asta este bine.
— Te rog, zice Barry. Nu mă obliga să fac asta.
— Continuă!
Barry trage aer în piept, căutând orbește un suport de echilibru emoțional.
În cele din urmă, spune:
— Era ultima oară când aveam să mai privesc în ochii fiicei mele. Și nu am știut asta atunci. Tot încercam să mă uit pe lângă ea ca să văd televizorul.
Nu vrea să plângă în fața acestui om. Iisuse, orice, dar nu asta!
— Continuă!
— A întrebat dacă poate să meargă la DQ. De obicei mergea acolo două seri pe săptămână, ca să își facă temele și să stea cu prietenii… Am pus întrebările standard. Mama ta a spus că e în regulă? Nu, venise direct la mine. Ți-ai terminat temele? Nu le terminase, dar un motiv pentru care voia să meargă acolo era să se întâlnească cu Mindy, partenera ei de la laborator la biologie, pentru a discuta un proiect la care lucrau. Cine urma să mai fie acolo? O listă de nume – pe majoritatea le știam. Îmi aduc aminte că m-am uitat la ceas – era opt și jumătate și meciul era încă început – și i-am spus că poate să meargă, dar că aș fi vrut să vină acasă nu mai târziu de ora zece. A pledat pentru ora unsprezece. I-am spus: „Nu, este o săptămână de școală, știi ora-limită!” Apoi a renunțat și s-a îndreptat spre ușă. Îmi aduc aminte că am strigat la ea chiar înainte să plece, spunându-i că o iubesc.
Lacrimile se eliberează și trupul îi tremură de emoție, dar chingile îl țin fixat de fotoliu.
Apoi continuă:
