— Sunt de la NYPD, mormăie Barry.
— Și eu am fost.
— Ce este locul acesta?
— Urmează să afli.
Amețeala se intensifică.
Vince îl apucă pe Barry de braț și îl conduce departe de bar, spre rândul de ascensoare de dincolo de biroul de recepție. Cheamă liftul și îl târăște pe Barry înăuntru.
Apoi se clatină printr-un coridor de hotel, în timp ce lumea se topește în jurul lui.
Merge pe covorul roșu și moale, trecând pe lângă candelabrele vechi ce împrăștie o lumină difuză pe lambriurile dintre uși.
Pe o ușă este proiectat numărul 1414 de o lumină de pe peretele opus, care mișcă cifrele într-un model de opt în jurul vizorului.
Vince îi conduce înăuntru și îl îndeamnă pe Barry spre baldachinul închis, împingându-l pe pat, unde Barry se ghemuiește pe o parte în poziția fetală.
Își pierde încet cunoștința și se gândește: „Ai încurcat-o rău acum, așa-i?”
Ușa camerei se închide, trântindu-se.
Este singur și nu se poate mișca.
Luminile orașului cuprins de zăpadă se preling prin perdeaua de la peretele cu ferestre și ultimul lucru pe care îl vede înainte să-și piardă cunoștința sunt arcurile ornamentale ale clădirii Chrysler, strălucind precum bijuteriile în furtună.
•
Are gura uscată.
Brațul stâng îl doare.
Împrejurimile se cristalizează și devin mai clare.
Barry este întins într-un fotoliu de piele – negru, elegant, ultramodern –, de care este legat cu niște curele. Gleznele, încheieturile mâinilor; una peste talie, alta peste piept. În antebrațul stâng are o perfuzie – de aici și durerea –, iar lângă fotoliu este un cărucior de metal, din care iese tubul de plastic conectat la vena lui.
Peretele din față este acoperit de un terminal de computere și diverse echipamente medicale, inclusiv (spre îngrijorarea lui considerabilă) unul de resuscitare. Pitit într-un alcov din partea îndepărtată a camerei, vede un obiect neted, alb, cu tuburi și fire care intră în el, semănând cu un ou uriaș.
Pe un scaun de lângă el se află un bărbat pe care Barry nu l-a mai văzut până acum. Are o barbă lungă și ochi albaștri, stridenți, care radiază inteligență și o intensitate inconfortabilă.
Barry deschide gura, dar este încă prea amețit pentru a forma cuvinte.
— Încă te mai simți amețit?
Barry încuviințează.
Bărbatul apasă un buton de pe căruciorul de lângă fotoliu. Barry privește un lichid transparent care curge prin perfuzie și intră în brațul lui. Camera se luminează. Brusc se simte mai vioi, ca și când tocmai a dat pe gât un shot de espresso, dar cu această conștientizare vine frica.
— E mai bine? îl întrebă bărbatul.
Barry încearcă să își miște capul, dar este imobilizat. Nu se poate întoarce nici măcar un milimetru, în nicio direcție.
— Sunt polițist, spune Barry.
— Știu. Știu chiar multe despre dumneata, detectiv Sutton, inclusiv faptul că ești un om foarte norocos.
— De ce spui asta?
— Datorită trecutului tău, m-am hotărât să nu te omor.
Ăsta e un lucru bun? Sau omul ăsta se joacă acum cu el?
— Cine ești? îl întreabă Barry.
— Nu contează. Urmează să-ți ofer cel mai mare dar din viața ta. Cel mai mare dar pe care o persoană poate spera să îl primească. Dacă nu te deranjează, spune el cu o politețe paradoxal de alarmantă, am câteva întrebări înainte să începem.
Cu fiecare minut care trece, Barry devine din ce în ce mai treaz, confuzia trecând pe măsură ce revine ultimul lucru pe care și-l amintește – mersul clătinat de pe coridorul de hotel și intrarea în camera 1414.
— Te-ai dus acasă la Joe și la Franny Behrman într-o misiune oficială? îl întreabă bărbatul.
— De unde știi că am fost acolo?
— Doar răspunde la întrebare.
— Nu. Doar îmi satisfăceam propria curiozitate.
— Colegii sau superiorii tăi știu despre excursia ta la Montauk?
