Însă odihna n-a durat mult. Galii se pregăteau cu înfrigurare de luptă. Toate triburile răsculate şi-au trimis reprezentanţii în capitala eduilor, oraşul Bibracte: aici a fost întocmit planul războiului şi s-a hotărât câţi ostaşi va prezenta fiecare trib. Vercingetorix, ales comandant al întregii armate galice, îi învăţa pe ostaşii săi să construiască şi să întărească tabăra, să sape tranşee, să facă marşuri şi manevre. El a înţeles de ce înving romanii şi căuta să-i convingă pe galii iubitori de libertate, dar sălbatici, că menirea ostaşului nu e numai să lupte: trebuie să ştii a pregăti biruinţa prin munca zilnică încordată. Instruirea armatei compuse din reprezentanţi ai diferitelor triburi abia începea, iar galii, entuziasmaţi de biruinţa de lângă Gergovia, cereau ca Vercingetorix să-i bareze calea lui Caesar şi să-i distrugă legiunile.
Comandantul gal a ordonat să se construiască lângă oraşul Alesia o tabără, situată nu departe de întretăierea drumurilor pe care Caesar putea să se întoarcă din Nord spre Galia Narbonensis. Aici Vercingetorix a adunat rezerve mari de produse alimentare, 15 mii de călăreţi şi o parte de infanterie.
Când oştirile romane demoralizate, care se retrăgeau din Galia, au ajuns în dreptul Alesiei, au fost atacate de cavaleria duşmană. Atacul prin surprindere nu i-a făcut pe romani să-şi piardă cumpătul. Primul atac fusese respins cu puţin înainte de cavaleria recrutată de Caesar, de existenţa căreia galii nu bănuiau. Respingând duşmanul, legionarii în coloane compacte îi urmăreau pe cei ce se retrăgeau şi au ucis peste 3 mii de oameni. Duşmanul s-a retras spre Alesia, unde sub zidurile oraşului se găsea tabăra sa întărită. Romanii, în sfârşit, au căpătat posibilitatea de a se întoarce în patrie, însă Caesar n-ar fi fost Caesar, dacă n-ar fi încercat să profite de perspectivele favorabile ce au apărut pe neaşteptate. Oştirile romane s-au întors în nord şi s-au apropiat de Alesia.
Tabăra galilor, situată pe vârful unei coline înalte, scăldată de două râuri, părea de necucerit. Numai un asediu îndelungat i-ar fi putut înfrânge pe gali. Caesar îi punea pe soldaţi să lucreze câte 16 ore fără încetare şi în scurt timp oraşul a fost încercuit de câteva baraje, care i-au izolat pe cei asediaţi de lumea din afară.
Nu mult înainte de aceasta Vercingetorix le-a ordonat călăreţilor săi să părăsească oraşul: pentru apărarea taberei nu era nevoie de cavalerie, iar produsele alimentare trebuiau folosite cu economie. Călăreţii, dispersându-se prin toată Galia, în curând au adunat o armată mare de voluntari, în sprijinul lui Vercingetorix.
Apropierea armatei duşmane, care depăşea de câteva ori armata asediată în cetate, îi punea pe romani într-o situaţie dificilă. Caesar înţelegea foarte bine că pentru a nu-i permite lui Vercingetorix să iasă din cetate el va trebui să lupte pe două fronturi. Acum urma de construit urgent o linie de apărare, după care s-ar fi putut ascunde de armata adversarului, ce se apropia. Galii îşi puteau concentra toate forţele pe un sector anumit, în timp ce romanii trebuiau să ţină piept şi pe linia exterioară, şi pe cea interioară a întăriturii. Insuficienţa de ostaşi trebuia compensată prin superioritatea tehnicii. Trei şanţuri late, distanţa dintre care nu depăşea 100 de metri, urmau unul după altul. Dincolo de şanţuri se înălţa un val întărit cu o palisadă, după care se puteau ascunde ţintaşii. La fiecare 25 de metri pe val au fost construite turnuri cu multe etaje, pe care erau instalate tunuri pentru tragere încrucişată. În faţa şanţurilor au fost îngropate tulpini de copaci, cu crengi care se împleteau între ele, formând o reţea deasă şi ghimpoasă. Cinci rânduri de astfel de îngrădiri urmau foarte aproape unul după altul, în timp ce în faţa lor au fost săpate gropi-capcane, acoperite cu pământ, la fundul cărora erau înfipţi ţăruşi ascuţiţi şi cuie.
Construcţia puternicei linii de apărare a durat şase săptămâni de muncă încordată, însă când armata galilor, în sfârşit, s-a apropiat de Alesia, romanii au respins cu uşurinţă primele două atacuri. Atacul al treilea era cât pe ce să se termine cu cucerirea taberei romane, însă cavaleria romană, pătrunzând în spatele galilor, i-a atacat prin surprindere. După o luptă înverşunată galii au luat-o la fugă. Cavaleria îi urmărea şi îi omora pe fugari. După această nereuşită galii au pierdut orice speranţă de a învinge. Armata galică s-a împrăştiat pe la case, iar în curând s-a predat şi Vercingetorix. Caesar nu l-a cruţat pe comandantul galilor: aproape şase ani el a fost ţinut în închisoare pentru ca să fie dus în alaiul de triumf spre a distra gloata romană, iar apoi a fost executat.
După căderea Alesiei lupta cu Galia a continuat încă aproape un an. Răfuindu-se crunt cu răsculaţii, atrăgându-i de partea sa pe bogătaşi, Caesar a reuşit, în sfârşit, să calmeze spiritele. În 8 ani el a luat cu asalt peste 800 de oraşe, a supus 300 de triburi. Împotriva romanilor au luptat trei milioane de oameni. Un milion din ei, după cum afirma Caesar, a fost nimicit, iar un milion a fost luat în prizonierat.
Numai după cucerirea Alesiei fiecare ostaş roman a primit drept răsplată câte un rob. Galii au fost obligaţi să plătească vistieriei romane un tribut anual de 40 de milioane de sesterţi, în ţară au fost organizate colonii de cetăţeni romani: stăpâni-torii de sclavi romani au cumpărat la un preţ de nimic pământul părăsit în timpul războiului. Afluxul de bani din Italia a contribuit la restabilirea rapidă a economiei. Galia a fost atrasă în sfera vieţii economice a statului roman. Sub influenţa romană se schimbau repede cultura şi limba galilor. Noile relaţii au legat mai strâns Galia de Roma decât garnizoanele dislocate în ţară.
Succesul din Galia l-a îngrijorat pe Pompeius. Mai înainte el avea o atitudine dispreţuitoare faţă de Caesar, socotind că nu e greu să-l nimicească în orice moment pe un om care întru totul îi este îndatorat pentru înălţarea sa. Insă în urma cuceririlor sale Caesar s-a egalat cu Pompeius în ce priveşte puterea şi gloria, întrecându-l prin bogăţia care îşi avea provenienţa în prada de război. Aceasta îi dădea avantaje foarte mari în anii grei de decădere completă a moralei, când la Roma oamenii care pretindeau posturi aşezau în pieţe măsuţe cu bani pentru mituirea alegătorilor, iar poporul mituit venea la adunări ca să lupte cu arma în mâini pentru acei care dădeau bani. Statul semăna cu o corabie care şi-a pierdut cursul, şi mulţi spuneau că a sosit timpul de a înlocui republica prin monarhie. Bogătaşii socoteau că cel mai indicat domnitor ar fi Pompeius, care încă pe vremea lui Sylla era de partea nobililor şi nicicând nu s-a pus bine cu sărăcimea, asemenea lui Caesar.
Ei spuneau:
— Chiar dacă statului bolnav îi va fi sortit să ia o doctorie amară, e mai bine s-o ia din mâinile unui medic mai simpatizat. Pompeius va fi totuşi mai blând decât Caesar.
La propunerea aristocratului Cato, Senatul i-a acordat lui Pompeius puterea ambilor consuli şi i-a prelungit procon-sulatul în Africa şi în Spania, permiţându-i să conducă aceste regiuni fără a părăsi Roma. Atunci Caesar a cerut de asemenea să i se prelungească proconsulatul în Galia. Senatul, care trecuse de partea lui Pompeius, a refuzat. Aflând despre aceasta, unul dintre comandanţii armatei galice a spus, lovind mânerul săbiei:
— Iată ce va prelungi proconsulatul lui Caesar.
După aceasta Senatul a hotărât să-i excludă din rândurile sale pe adepţii lui Caesar, Antonius şi Curion, care, vrând să-şi păstreze viaţa, au fost nevoiţi să fugă din Roma, îmbrăcaţi în haine de robi.
Când ostaşii romani i-au văzut pe cei doi oameni politici respectaţi, care au căzut victimă fărădelegii, s-au indignat. Dacă Senatul s-a comportat astfel cu oamenii care ocupau cele mai înalte posturi de stat, atunci cum puteau ostaşii de rând să se aştepte la pensiile şi recompensele ce li s-au promis? Acum lui Caesar îi venea uşor să-i aţâţe pe soldaţii săi şi să-i conducă împotriva Senatului. În Galia Cisalpină iarna (50-49 î.Hr.) s-a aflat o singură legiune. Ca să nu le dea duşmanilor timp pentru a se pregăti de război, Caesar n-a aşteptat sosirea întregii armate galice şi a pornit în Italia cu numai 5 mii de oameni. Ajungând la râul Rubicon, care era socotit hotar între Galia şi Italia, Caesar a stat mult pe mal. Nu se putea decide să le ordone oştirilor trecerea hotarului, ceea ce ar însemna începutul războiului civil. În sfârşit, rostind cuvintele: „Zarurile au fost aruncate!", el primul a traversat râul.
Senatul i-a încredinţat lui Pompeius apărarea capitalei. Oştirile lui Pompeius se găseau în Spania şi în Africa, însă viteza lui Caesar nu i-a lăsat timp ca să le transfere în Italia. Când la Roma s-a înţeles că apărarea oraşului este imposibilă, toţi au fost cuprinşi de panică. A început evadarea generală din capitală. Cei mai mulţi din Senat, printre care şi Pompeius, au părăsit Italia şi s-au refugiat în Grecia. Caesar a intrat în Roma, neîntâlnind nici o împotrivire.
Din cauza grabei, Pompeius n-a reuşit să ia vistieria statului şi aceasta a ajuns în mâinile învingătorului. Când unul dintre tribunii populari, referindu-se la lege, a făcut încercarea de a-i interzice să ia banii, Caesar a exclamat:
— Parcă tu nu ştii ca armele nu ţin cont de legi!
Supunând Italia, Caesar a plecat în Spania, unde erau dislocate forţele principale ale lui Pompeius, deoarece se temea că aceste oştiri îl vor ameninţa din spate, când el va porni împotriva adversarului. După o luptă scurtă, dar îndârjită, Caesar a forţat armata spaniolă a lui Pompeius să capituleze.
Toamna Caesar s-a întors la Roma, unde a fost proclamat dictator. După aceea, cu un detaşament de cavalerie de elită şi cu cinci legiuni, el a mers la Brundisium, în Italia de Sud-Est, iar de acolo a plecat în Grecia. Din cauza lipsei mijloacelor de transport Caesar nu numai că nu putea trece la ofensivă împotriva lui Pompeius, care între timp adunase o armată mare, dar a ajuns el însuşi într-o situaţie dificilă. Văzând că oştirile rămase în Italia întârzie, deoarece pe Marea Adriatică domina flota lui Pompeius, Caesar a hotărât să conducă personal şi să grăbească trecerea. În secret a fost construit un mic vas de mare viteză, pe care s-a urcat un om în haine de rob, cu faţa acoperită. Echipajul vasului nu pricepea cine este acest călător tăcut. Să fi ştiut oamenii lui Pompeius că pe vas se află însuşi Caesar, nu le-ar fi fost atât de greu să-l prindă în largul mării.
În ziua aceea pe mare s-a stârnit o furtună. Văzând că micul vas nu va rezista într-o cursă lungă, timonierul a ordonat să se întoarcă înapoi. Auzind ordinul, Caesar l-a apucat de mâini şi i-a spus:
— Nu-ţi fie teamă! Tu îl duci pe Caesar şi norocul lui.
Recunoscându-l pe comandantul de oşti, marinarii au uitat de furtună şi au început să vâslească din răsputeri. Dar înaintarea deveni imposibilă şi Caesar a fost nevoit să se întoarcă.
În sfârşit, Antonius, care conducea armata rămasă în Italia, a ajuns în Grecia şi s-a unit cu Caesar. Curând după aceasta în Grecia de Nord, la Pharsalos, a avut loc bătălia decisivă. Recruţii lui Pompeius n-au rezistat în faţa veteranilor lui Caesar, oţeliţi în luptele cu galii. Rămăşiţele armatei lui Cnaeus Pompeius au capitulat, iar el însuşi a fugit în Egipt, unde a fost omorât mişeleşte.
După moartea lui Pompeius, Caesar a plecat în Egipt. Aici el se pregătea să perceapă de la locuitori 10 mii de sesterţi pentru armata sa. Pe timpul acela de cea mai mare autoritate în ţară se bucura unul dintre curteni, care cârmuia în numele regelui minor Ptolemeu. Pentru a nu împărţi cu nimeni puterea, el a izgonit-o din capitală, oraşul Alexandria, pe sora mai mare a regelui, Cleopatra. Acest domnitor, îngrijindu-se de situaţia sa, avea la început o atitudine duşmănoasă faţă de romani. Soldaţilor lui Caesar el le dădea numai pâine învechită, spunând că oamenii care mănâncă pâine străină n-au de ce face capricii. Caesar dispunea în Egipt de forţe foarte neînsemnate, cu care ar fi putut începe un război. În căutarea sprijinului băştinaşilor el a hotărât s-o aducă din exil pe Cleopatra. Tânăra regină a urcat într-o luntre mică şi sub vălul nopţii, având numai un însoţitor, s-a apropiat de palatul ocupat de Caesar. Temându-se să nu cadă în mâinile duşmanilor, ea s-a ascuns într-un sac de saltea şi astfel a fost adusă la Caesar. Încântat de îndrăzneala şi frumuseţea reginei, Caesar a întronat-o, căsăto-rindu-se cu ea.
Intervenţia în afacerile interne ale Egiptului şi impozitele veneticilor au condus la o răscoală a populaţiei băştinaşe şi un mic detaşament roman a nimerit într-o situaţie periculoasă. Duşmanii l-au izolat pe Caesar de corăbii şi, pentru a se salva, romanii au dat foc oraşului. În timpul incendiului a ars faimoasa bibliotecă din Alexandria. Salvându-se de orăşenii înfuriaţi, Caesar s-a ascuns în portul Alexandria, pe mica insulă Pharos. Odată, când Caesar naviga pentru a se reuni cu oştirile sale, egiptenii i-au înconjurat vasul şi el a fost nevoit să se arunce în apă. Din toate părţile spre el zburau săgeţi, însă Caesar înota cu îndârjire spre mal. Cel mai curios însă nu e faptul că el a înfruntat primejdia de moarte, dar că şi în apă n-a lăsat din mâini tăbliţele sale cu inscripţii, de care nu se despărţea niciodată.
Şi totuşi, romanii au reuşit să reziste până la sosirea legiunilor chemate din Siria şi răscoala a fost înăbuşită. In timpul acesta în Răsărit feciorul regelui Pontului, Mitradate VI Eupator, Pharnakes, a pornit cu război împotriva Romei. El a reuşit să ocupe o mare parte din Asia Mică. Caesar i-a opus lui Pharnakes trei legiuni. Biruinţa a fost obţinută atât de uşor, încât Caesar, comunicând despre aceasta Romei, s-a limitat la trei verbe: „Am venit, am văzut, am învins!" [„Veni, vedi, vici!" (lat.)]. Rămăşiţele legiunilor lui Pompeius s-au adunat în Africa. Ele au fost preluate de vechiul duşman al lui Caesar, Cato. Adepţilor lui Pompeius li s-a alăturat regele numidian Iuba. Nu era linişte nici în Spania, unde în garnizoanele romane se aflau mulţi veterani ai lui Pompeius. Se părea că războiul civil e gata să izbucnească din nou. Caesar s-a grăbit în Africa. Lângă oraşul Thapsus inamicii s-au întâlnit. Soarta, ca şi mai înainte, a fost binevoitoare faţă de Caesar; timp de trei ore el a ocupat trei tabere duşmane. Se spune că pierderile partizanilor lui Pompeius ajungeau la 50 de mii; Caesar însă a pierdut numai 50 de ostaşi. Cato a înţeles că a pierdut războiul şi s-a sinucis. Caesar s-a întors la Roma, unde a sărbătorit triumful în cinstea tuturor biruinţelor obţinute de el: în Galia, în Egipt, în Asia Mică şi în Africa.
Ostaşilor săi Caesar le-a făcut daruri, iar pentru popor a organizat un ospăţ memorabil. Pe 22 de mii de mese a fost oferită mâncare pentru toţi cetăţenii. Luptele de gladiatori pe uscat şi pe mare au încheiat solemnitatea.
Curând după aceasta Caesar, ales pentru a patra oară consul, a plecat în Spania, unde s-au răsculat împotriva lui feciorii lui Pompeius, Cnaeus şi Sextus. Lângă oraşul Munda a avut loc o luptă crâncenă. Soldaţii lui Caesar, istoviţi de războaiele interminabile, suferind de insuficienţă de produse alimentare, luptau fără entuziasm şi biruinţa a fost obţinută cu preţul unor mari pierderi. Se spune că Caesar, amintin-du-şi de această luptă, a spus:
— Înainte luptam cu duşmanii pentru biruinţă, de data aceasta a trebuit să lupt pentru viaţă.
În bătălia de lângă Munda au căzut ultimii comandanţi ai armatei lui Pompeius, numai feciorul mai mic al lui Pompeius, Sextus, a reuşit să se ascundă. Acesta a fost ultimul război al lui Caesar.
Se părea că după bătălia de lângă Munda nu exista forţă care ar fi fost în stare să-l zdrobească pe Caesar. Istoviţi de vrajbe şi războaie civile, romanii vedeau în monarhie unica speranţă privind instaurarea liniştii mult aşteptate. E greu de imaginat ce dezastru a suferit Roma în aceşti ani. Recensământul a arătat că din 320 de mii de cetăţeni au murit peste 170 de mii, în afară de pierderile suferite de populaţia din restul Italiei şi din provincii. Romanii, înfricoşaţi, s-au închinat în faţa fericitei sorţi a lui Caesar şi, smeriţi, au îngăduit să fie puşi în frâu. Învingătorul nu se mai mulţumea cu mandatul de dictator pe zece ani, care i-a fost acordat după lupta de lângă Thapsus. Acum el a obţinut titlul de dictator pe viaţă, ca şi dreptul de a desemna o jumătate din persoanele oficiale şi astfel a devenit stăpânitor absolut al Romei. Profitând de aceasta, Caesar a sporit mult numărul vistierilor, edililor şi pretorilor. Voind să atragă de partea sa cât mai multe persoane influente, el le desemna, fie şi pe termen scurt, în posturi importante. Astfel, când în ajunul alegerilor a murit un consul, Caesar l-a desemnat în locul lui pe comandantul de oşti Rebilius. Conform tradiţiei, Senatul a plecat să-l salute pe Rebilius, şi Cicero, care participa la alai, a exclamat:
— Grăbiţi-vă, prieteni! Dacă soarele va asfinţi, nu-l vom mai găsi consul.
În acelaşi scop Caesar a mărit de o dată şi jumătate numărul senatorilor, introducând în Consiliul Suprem de stat pe subalternii săi. Voind să cucerească simpatia armatei, el îi împroprietărea pe soldaţii în retragere cu pământ atât în Italia, cât şi departe peste hotarele ei. Câteva zeci de mii de veterani au primit pământ în Galia, în Africa, pe locul Cartaginei ruinate, şi în Grecia, pe locul Corintului ruinat.
Ocupând postul de pontifex maximus, Caesar stătea în fruntea preoţilor romani. Pontificii răspundeau de calendar, care era complicat. Toţi erau preocupaţi de simplificarea socotirii timpului. Caesar a chemat la Roma astronomi egipteni şi sub conducerea sa ei au realizat o reformă, împărţind anul în 12 luni solare. La fiecare al patrulea an se adăuga o zi în plus, aşa-numitul an bisect. Luna în care s-a născut Iulius Caesar a fost numită în cinstea lui luna iulie.
Calendarul roman s-a dovedit a fi cel mai exact dintre toate câte au existat în antichitate şi introducerea lui a glorificat numele lui Caesar pentru milenii.
Pentru a uni mai mult Roma cu provinciile supuse, Caesar le-a acordat multor provinciali dreptul de cetăţenie romană. Pe timpul domniei lui a început emiterea monedei de aur, ceea ce a înlesnit considerabil comerţul exterior. Pe monede în locul stemei era reprezentat Caesar, încununat cu o coroană de lauri.
Succesele obţinute nu numai că nu au moderat firea energică a lui Caesar, ci dimpotrivă, se părea că îl însufleţesc la noi acţiuni temerare. Se spunea că acum, când n-are cu cine rivaliza, el concurează cu sine însuşi, tinzând ca isprăvile viitoare să le depăşească pe cele deja săvârşite. Puţini înţelegeau că nu vanitatea, ci necesitatea îl îndeamnă pe Caesar înainte, că el a devenit sclavul gloriei sale şi nu se mai poate opri. Armata cerea răsplată pentru războiul spaniol, iar bani în vistierie aproape că nu erau. Pentru a le plăti ostaşilor, trebuia început un nou război.
Campania plănuită de Caesar trebuia să pună în umbră gloria campaniei lui Alexandru. El visa să realizeze ceea ce nu a reuşit Crassus, să distrugă regatul părţilor, apoi să revină în Italia pe călea nordică prin Sciţia, Germania şi Galia. Toate speranţele Caesar şi le punea în această campanie. Pentru el cel mai important era acum să schimbe starea de spirit a societăţii romane, istovite de războaiele fără sfârşit. Caesar a hotărât să-i ademenească pe romani printr-o mulţime de proiecte strălucite, avantajoase pentru toate păturile populaţiei. Pentru realizarea lor se cereau mijloace mari, iar cel mai uşor mod de a le obţine părea să fie cotropirea bogatei Părţii.
