Astfel, Brutus a ocupat tabăra lui Octavianus, iar Antonius a cucerit tabăra lui Cassius. Cassius, considerând că totul e pierdut, s-a refugiat în Philippi. Descurajat complet, el a văzut un nor gros de praf: venea un detaşament, trimis de Brutus, pentru a-i aduce vestea despre biruinţa asupra lui Octavianus. Cassius l-a trimis pe ofiţerul său Titinius pentru a clarifica ce călăreţi galopează spre Philippi. Cavaleriştii l-au întâmpinat cu bucurie pe Titinius, însă Cassius, observând învălmăşeală în detaşament, a crezut că Titinius a nimerit în mâinile duşmanului. Cuprins de disperare, Cassius s-a aruncat în spada scutierului său.

Aflând despre înfrângerea lui Cassius, Brutus s-a grăbit la el, dar şi-a găsit prietenul mort. El şi-a deplâns tovarăşul de luptă, numindu-l „ultimul roman", deoarece la Roma nu va mai fi alt om egal lui Cassius prin nobleţea sufletească. Apoi Brutus a îmbărbătat ostaşii lui Cassius, promiţând fiecăruia o răsplată mare în bani şi încredinţându-i că biruinţa este aproape. Şi, într-adevăr, era aproape, însă Brutus a lăsat-o să-i scape.

Brutus s-a apucat de restabilirea taberei lui Cassius. Comandantul de oşti republican a luat hotărârea de a nu ataca poziţiile duşmane, până nu vor fi adunate toate forţele lui Cassius. Aceasta a fost o decizie greşită. Mulţi soldaţi şi comandanţi ai lui Cassius erau nemulţumiţi că sunt sub comanda lui Brutus. Disciplina în armata republicanilor a scăzut, mulţi nu mai credeau în victorie.

Armata numeroasă de prizonieri necesita o pază sigură. Atunci Brutus a hotărât să-i elibereze pe prizonierii care s-au născut liberi, iar robii capturaţi să fie înjunghiaţi, căci robii nu erau consideraţi oameni. Brutus le-a dat ostaşilor lui Cassius răsplata promisă şi a declarat că, după ce vor învinge, le va oferi două oraşe mari, ca să le jefuiască. Aceste acte sălbatice şi ruşinoase au pătat onoarea lui Brutus.

Soldaţii triumvirilor suportau greutăţi. Ei sufereau de foame, deoarece detaşamentele lui Brutus împiedicau aprovizionarea duşmanului cu alimente. Cădeau ploi reci, se apropia iarna. Oştirea, demoralizată, a aflat despre nenorocirea de pe mare. Flota care le aducea ajutoare triumvirilor din Italia a fost nimicită de vasele lui Brutus. Vestea aceasta i-a făcut pe triumviri să grăbească lupta, înainte ca Brutus să afle despre reuşita sa.

Într-o dimineaţă mohorâtă de noiembrie a anului 42 î.Hr., oastea republicanilor a început să ocupe poziţiile de luptă. Brutus tărăgăna atacul. Era de nerecunoscut. Ezitarea şi nesiguranţa îi sfâşiau sufletul, deoarece el vedea că mulţi republicani trec de partea inamicului. Brutus nu avea încredere nici în prietenii apropiaţi. Era pe înserate, când el a ridicat mâna şi armata lui a pornit din loc. Aşa a început cea de a doua bătălie de lângă Philippi.

Brutus a atacat cu flancul stâng şi duşmanul a fost nevoit să se retragă. Dar aripa de dreapta a lui Brutus s-a dovedit a fi slabă: ea n-a rezistat loviturii duşmanului. Detaşamentul lui Brutus a fost încercuit şi aproape în întregime nimicit.

Brutus lupta cu dârzenia care-i era proprie, însă soldaţii lui nu mai luptau ca înainte: ei fugeau sau se predau. Cei mai fideli tovarăşi de luptă ai lui Brutus au căzut cu spada în mână. Unul dintre prietenii lui, viteazul Lucilius, a observat cum călăreţii duşmanului se îndreaptă înspre Brutus. El hotărî să-şi salveze prietenul şi a barat calea detaşamentului de cavalerie, declarând comandantului acestuia că se numeşte Marcus Iunius Brutus şi se predă lui Antonius. Ostaşii l-au adus mulţumiţi pe falsul Brutus în cortul lui Antonius. Păstrându-şi calmul, Lucilius a spus: „Antonius, nimeni nu l-a luat prizonier pe Marcus Brutus şi nici nu-l va lua. Eu am minţit ostaşii şi sunt gata să îndur orice". Cei prezenţi au rămas uimiţi de curajul şi stăpânirea de sine a lui Lucilius. Spre surprinderea lor, Antonius li s-a adresat cu următoarele cuvinte: „Aţi pus mâna pe o pradă mai bună decât cea la care aţi râvnit. Aţi căutat un duşman, dar aţi dat de un prieten. Jur că nu ştiu ce aş fi făcut cu Brutus dacă mi-ar fi căzut viu în mâini. Dar astfel de bărbaţi ca acesta las' să-mi fie mai bine prieteni decât duşmani". El l-a îmbrăţişat pe Lucilius. Mai târziu, Antonius a găsit în persoana lui Lucilius pe cel mai devotat prieten.

A înnoptat. Brutus, cu puţini prieteni şi tovarăşi de luptă, a scăpat nevătămat. El a trecut râul şi, aşezându-se sub o stâncă, a căzut pe gânduri.

După aceea, a ordonat prietenilor să aibă grijă de viaţa lor şi s-a înjunghiat, aruncându-se în spadă. Aşa a murit Marcus Iunius Brutus.

Urmaşii vedeau în persoana lui Brutus eroul luptei pentru libertate şi numele lui anume astfel a rămas în memoria popoarelor, deşi el a luptat pentru cauza Republicii oligarhice, sortită pieirii, într-o vreme când istoria îşi dăduse sentinţa, şi Roma timp de secole s-a supus autocraţilor militari — împăraţilor.

ANTONIUS

(cea 82-30 Î.Hr.)

General şi om politic roman. Şi-a început cariera în preajma lui Caesar, unchiul său. A format, cu Octavianus şi Lepidus, cel de al doilea triumvirat (43 î.Hr.) şi i-a învins pe Brutus şi Cassius la Philippi (42 Î.Hr.). S-a căsătorit cu Cleopatra VII, regina Egiptului. S-a sinucis la Alexandria, după înfrângerea de la Actium (31 Î.Hr.) în faţa lui Octavianus.

Vestitul conducător de oşti şi om politic Marcus Antonius s-a născut în anul 82 î.Hr., într-o veche familie aristocratică romană. Unchiul său, adeptul lui Sylla, fusese asasinat de către Marius. Tatăl lui Antonius nu se evidenţia prin nimic şi era, probabil, un om de rând. El a fost poreclit „Cretan" pentru conducerea nereuşită a operaţiilor militare de pe insula Creta. Mama viitorului comandant de armată, lulia, era rudă cu Iulius Caesar.

Antonius şi-a petrecut tinereţea furtunoasă în chefuri şi ospeţe. Ca urmare, tânărul Antonius a făcut o mulţime de împrumuturi. Tatăl, aflând despre aceasta, şi-a alungat feciorul.

Apoi Antonius s-a ataşat tribunului popular Clodius care, cu bandele sale înarmate, îşi făcea de cap în Adunarea Poporului din For. Dar curând tânărul l-a părăsit şi a plecat în Grecia, pentru a studia retorica. Aflându-se un timp în Grecia, Antonius s-a înrolat în armată, în calitate de comandant al cavaleriei proconsulului sirian Habinius, care l-a trimis pe tânărul ofiţer să înăbuşe răscoala din ludeea. In această campanie, Antonius a dat dovadă de vitejie şi de un minunat talent de comandant de oşti. In timpul asaltului unui oraş, el primul a urcat pe zid, îndemnându-şi astfel soldaţii. Cu un mic detaşament de legionari, Antonius a zdrobit oştirea duşmanului, superioară numeric.

Regele egiptean Ptolemeu XIII, izgonit de supuşii săi, s-a adresat lui Pompeius după ajutor. Cnaeus Pompeius i-a ordonat lui Habinius să plece cu armata în ajutorul regelui. Habinius a acceptat, cu atât mai mult cu cât Ptolemeu promitea pentru ajutor o sumă colosală de bani. În campanie a plecat şi Marcus Antonius.

Antonius, care plecase înainte cu cavaleria, a ocupat oraşul Pelusium, de la gurile Nilului. In lupta decisivă, el a ieşit dârz în spatele duşmanului, zdrobind definitiv inamicul. Prin umanismul şi generozitatea sa, tânărul comandant de armată a câştigat simpatia populaţiei din Alexandria. Când regele Ptolemeu a vrut să-i execute pe toţi prizonierii egipteni răsculaţi, Antonius n-a permis aceasta. El a ordonat sa fie căutat corpul neînsufleţit al conducătorului răsculaţilor, Archelaos, şi să fie înmormântat cu onoruri.

In această campanie, Antonius a ştiut să cucerească dragostea tovarăşilor săi de luptă şi a ostaşilor. El nu semăna deloc cu severii comandanţi de armată din Roma de cândva, care erau obişnuiţi să dispună de viaţa şi moartea ostaşilor. Tânărul comandant împărţea cu legionarii săi greutăţile vieţii de campanie, lua masa împreună cu ei, bea mult vin şi era generos.

După războiul egiptean, Antonius, prin intermediul prietenului său Curion, a stabilit relaţii de prietenie cu Iulius Caesar şi a aderat la partida lui. Caesar l-a invitat pe capabilul ofiţer în calitate de unul din legaţii săi în Calia. Aici, sub conducerea lui Caesar, tânărul conducător de oşti a făcut şcoala aspră a artei militare. El a avut prilejul să participe la multe lupte. Caesar l-a răsplătit din plin pe Antonius din prada capturată în Galia, şi acela s-a întors la Roma destul de bogat.

La Roma, Antonius a fost ales tribun popular şi, alături de Curion, a desfăşurat o activitate energică în susţinerea lui Caesar. Când unul din consuli a propus ca legiunile lui Iulius Caesar să fie predate lui Pompeius, Antonius a opus dreptul de veto. Apoi, în pofida interzicerii Senatului, Antonius a citit scrisorile de împăcare ale lui Caesar şi, în acelaşi timp, a propus ca oştirile ambilor rivali, Caesar şi Pompeius, să fie lichidate. Majoritatea senatorilor au ascultat cu entuziasm cuvântarea lui Antonius şi au cerut punerea la vot a propunerii. Dar consulii n-au acceptat-o. Caesar a fost declarat duşman al patriei, iar Antonius şi prietenii lui au fost nevoiţi să fugă noaptea din Roma.

Curând Caesar a trecut cu armata graniţa Italiei, a ocupat Roma, iar apoi l-a alungat pe Pompeius şi pe asociaţii acestuia din ţară. Plecând în campania spaniolă împotriva lui Pompeius, Caesar l-a lăsat pe Antonius în fruntea oştirii din Italia.

La Roma, Antonius conducea în mod autoritar, Adunarea Poporului devenind în mâinile lui o unealtă. După întoarcerea lui Caesar în Italia, mulţi se lamentau în faţa dictatorului de atitudinea lui Antonius. Dar Caesar nu le-a acordat nici o atenţie, ci, dimpotrivă, l-a avansat pe favoritul său.

Apoi Caesar a hotărât să plece în Macedonia, pentru a da lupta decisivă împotriva lui Pompeius. Din cauza lipsei vaselor de transport, el, cu forţe neînsemnate, fără provizii şi echipament, a fost nevoit să traverseze Marea Ionică. Antonius şi Habinius, cu forţele principale, au fost lăsaţi în Brundisium, pe ţărmul italic.

Flota inamicului a blocat Brundisiumul. Timp de mai multe săptămâni, Antonius nu putea ieşi în larg, şi Caesar, în asemenea mod, era izolat de forţele sale principale. Dacă Pompeius ar fi acţionat mai dinamic, ar fi putut nimici micul detaşament al lui Caesar şi ar fi pus capăt războiului. Pompeius însă, voind să-l învingă pe Caesar prin înfometare, nu-l ataca.

Numai peste câteva săptămâni Antonius a reuşit să inducă în eroare escadra duşmană. O parte a armatei sale el a trimis-o pe uscat prin Hirta pentru a se uni cu Caesar. Îmbarcând restul oştirii pe corăbii, Antonius a atacat prin surprindere flota inamică, ancorată la intrarea în rada portului Brundisium.

Duşmanul a rămas nedumerit şi Antonius a reuşit să iasă în largul mării chiar în faţa lui. Flota adversarului a început urmărirea. În timpul acesta a început să bată un vânt puternic, care a mânat escadra lui Antonius direct spre stânci şi bancuri. Din urmă veneau multe corăbii ale inamicului. În momentul când părea că nu există nici o ieşire, a început să bată vântul din faţă. Escadra duşmanului a fost reţinută şi Antonius, evitând stâncile submarine şi bancurile, a reuşit să debarce patru legiuni la nord de Dyrrachion, unde se aflau Caesar şi Pompeius. Cât priveşte flota duşmanului, aceasta aproape în întregime s-a sfărâmat de stânci.

Ambele armate inamice s-au pornit spre locul de debarcare. Pompeius, în scopul nimicirii lui Antonius, iar Caesar pentru a se uni cu acesta, Iulius Caesar şi Antonius au izbutit să-şi unească forţele până la sosirea oştirilor lui Pompeius.

În timpul campaniei împotriva lui Pompeius, Antonius s-a evidenţiat în multe lupte. În una din bătălii, soldaţii lui Caesar de două ori au încercat să evadeze, dar numai Antonius îi oprea, îndemnându-i la luptă prin propriul exemplu. În lupta decisivă de lângă Pharsalos, Antonius comanda flancul stâng al oştirilor lui Caesar. După biruinţă, Caesar a fost proclamat dictator. El însuşi a pornit în urmărirea lui Pompeius, iar pe Antonius l-a desemnat şef al cavaleriei şi l-a trimis în Italia.

În lipsa lui Caesar, Antonius a devenit stăpânul atotputernic al Romei şi Italiei. Curând, din cauza abuzului de putere, a beţiei, a nesfârşitelor chefuri şi a comportamentului revoltător, el a provocat nemulţumirea păturilor culte şi bogate ale capitalei. Ziua Antonius sau dormea după chefurile de noapte, sau rătăcea beat pe străzile capitalei. Nopţile el le petrecea în societatea beţivanilor şi bufonilor.

Antonius lua împrumuturi, dar nu-i plăcea să le restituie. Odată el a cumpărat o casă, dar când i s-au cerut bani, a refuzat grosolan să achite plata.

În timpul acesta, alt partizan cunoscut al partidei lui Caesar, tribunul popular Dolabella, a hotărât să adopte o lege cu privire la anularea creanţelor. El a încercat să-l convingă pe Antonius să-l ajute în această privinţă. Antonius Marcus a refuzat, temându-se să nu submineze interesele cămătarilor. Atunci Dolabella a ocupat cu o bandă înarmată Forul, în scopul de a adopta legea prin metode violente, asemeni lui Catilina. Senatul a emis un decret cu ordinul de a înăbuşi răzvrătirea prin forţa armelor. După o încăierare sângeroasă în For Antonius a înăbuşit răscoala. Astfel el a provocat ura poporului, dar nu şi-a recâştigat simpatia păturilor de elită, care nu-i puteau ierta abuzul de putere şi comportamentul revoltător de odinioară.

Caesar, după întoarcerea sa la Roma, l-a susţinut pe Dolabella. El şi-a exprimat nemulţumirea faţă de Antonius prin faptul că în locul lui l-a ales ca tovarăş de consulat pe Lepidus. Atunci Antonius s-a dezis pentru o vreme de modul de viaţă dezordonat. Caesar l-a iertat în curând, numindu-l tovarăş în cel de al cincilea consulat al său.

Aristocraţii, nemulţumiţi de dictatura lui Caesar, au hotărât să-l omoare. Ei voiau să scape şi de Antonius, dar unul dintre complotişti, Brutus, s-a împotrivit, şi acela a fost salvat.

Caesar a fost omorât la idele lui Marte, la o şedinţă a Senatului. Partida optimaţilor jubila cu ocazia salvării de tiran. Dar complotiştii n-au reuşit să convină asupra acţiunilor de mai departe. În cele din urmă, au hotărât să se adreseze lui Antonius, ca el în calitate de consul să convoace Senatul.

După asasinarea lui Caesar, Antonius a plecat la văduva lui pentru a-i acapara hârtiile şi banii. Văduva dictatorului, Calpurnia, i-a dat lui Antonius hârtiile şi banii.

La şedinţa Senatului, Antonius, în scopul de a câştiga timp, a încheiat o convenţie cu complotiştii. A fost anunţată amnistierea ucigaşilor dictatorului, însă toate dispoziţiile date de el în timpul vieţii au fost aprobate de Senat. A fost deschis testamentul lui Caesar: dictatorul îl desemna ca urmaş pe nepotul înfiat de el, Caius Octavianus, iar poporului îi testa sume colosale de bani şi livezile întinse de peste râul Tibru. Profitând de faptul că testamentul a inspirat simpatia poporului în favoarea răposatului dictator, Antonius a hotărât să se răzbune pe complotişti.

Peste câteva zile, cu participarea unui număr mare de oameni, au fost organizate funeraliile solemne ale lui Caesar. Antonius a rostit un discurs elogios, fluturând ameninţător toga însângerată a dictatorului asasinat şi chemând poporul să se răzbune. Gloata s-a înfuriat. Cu torţele aprinse, oamenii s-au năpustit asupra caselor complotiştilor, dându-le foc şi încercând să le ia cu asalt. Întâlnind pe stradă pe unul dintre tribunii populari şi luându-l drept adversar al lui Caesar, ei l-au sfâşiat. Dezordinea a durat câteva zile, viaţa publică era paralizată. Complotiştii, salvându-şi viaţa, au părăsit capitala. Ei au fost urmaţi de Cicero şi de o mulţime de oprimaţi, care se temeau de tulburări.

Între timp, Antonius a anunţat că printre hârtiile lui Caesar a găsit listele persoanelor oficiale, desemnate de dictator pe noul an, şi o mulţime de alte dispoziţii. Fără nici o remuşcare, el introducea pe liste pe cine dorea şi scria dispoziţii fictive. Unora el le permitea întoarcerea din exil sau îi elibera din închisori, pe alţii îi desemna în diferite funcţii, contra bani. Antonius, fiind ajutat de fraţii săi şi fără a i se opune Senatul, a devenit stăpân la Roma.

În momentul acesta, la Roma a sosit urmaşul în vârstă de 18 ani al lui Caesar, Octavianus. Prezentându-se la Antonius, tânărul a cerut restituirea banilor luaţi de Antonius de la văduva dictatorului. Şi a declarat că, primind moştenirea, intenţionează să împartă poporului roman banii lăsaţi prin testament. Antonius a refuzat să dea banii.

Atunci Octavianus a început să incite poporul împotriva consulului, învinuindu-l de necinstire a memoriei lui Caesar şi de tărăgănarea împărţirii banilor lăsaţi poporului, de către dictator, prin testament. Mai mult decât atât, Octavianus a trecut de partea Senatului şi a ucigaşilor lui Caesar. La dispoziţia tânărului moştenitor al lui Caesar acum erau două legiuni răsculate ale lui Antonius, pe care el le-a pus la îndemâna Senatului pentru a lupta împotriva consulului.

Cicero, care avea în Senat o mare influenţă, a convins Senatul să-l declare pe Antonius duşman al patriei. În fruntea armatei trimise împotriva lui Antonius au fost desemnaţi consulii aleşi pentru noul an şi Octavianus, care avea titlul de pretor.

Lupta dintre armata senatorilor şi oştirile lui Antonius s-a dat lângă Mutina. Forţele lui Antonius au fost zdrobite, dar şi ambii consuli noi au căzut în luptă. Octavianus nu s-a hotărât să-l urmărească cu legiunile sale pe inamic. Pe urmele lui Antonius a mers unul dintre ucigaşii lui Caesar, Decimus Brutus.

Pericolul de moarte ce-l ameninţa l-a făcut pe Antonius să se gândească la salvare: el trebuia să ajungă în Galia, al cărei guvernator era Lepidus. Scăpând de urmărirea lui Brutus, Antonius, în fruntea armatei sale istovite, a trecut Alpii. Pe drum legionarii lui au avut de îndurat mai multe lipsuri şi foame. Ca să încurajeze soldaţii, Antonius, împreună cu ei, mânca rădăcini şi pomuşoare, sorbea apă stătută.

Armata lui Lepidus era formată din şapte legiuni ale lui Caesar, care îl ţineau minte şi îl iubeau pe fostul lor comandant. Ajungând în tabăra lui Lepidus, Antonius, îmbrăcat în haine de doliu, s-a adresat soldaţilor lui Lepidus, rugându-i să le fie milă de el, fostul lor tovarăş de luptă, şi să nu ridice arma asupra lui. Cuvintele lui Antonius i-au înmuiat pe legionari şi ei i-au făgăduit să-l susţină. Peste câteva zile Antonius, cu un mic detaşament, i s-a înfăţişat lui Lepidus, şi aceluia nu i-a rămas altceva decât să se supună voinţei oştirii şi să încheie alianţă cu Antonius.

Unindu-se cu oştirea lui Lepidus, Antonius a intrat, în fruntea a şaptesprezece legiuni, în Italia.

Între timp, Octavianus şi-a condus legiunile la Roma şi oraşul a fost ocupat. Conducătorii oprimaţilor au fost nevoiţi să evadeze. Urmaşul lui Caesar a fost ales imediat consul. Era primul caz în istoria multiseculară a Romei când cea mai importantă funcţie în stat a fost ocupată de un tânăr de 19 ani.

Octavianus a forţat Adunarea Poporului să anuleze amnistierea ucigaşilor lui Caesar şi, prin intermediul lui Lepidus, a încheiat o alianţă cu Antonius, cunoscută în istorie ca al doilea triumvirat. Devenind stăpâni ai Italiei şi ai provinciilor apusene, cei trei au hotărât să confişte averea cetăţenilor bogaţi, pentru a o folosi drept plată ostaşilor. Trei sute dintre cei mai bogaţi oameni ai Italiei, duşmani ai triumvirilor, au fost condamnaţi la moarte. Printre ei era şi Cicero, duşmanul lui Antonius.

Lăsându-l pe Lepidus să conducă Italia şi Roma, Antonius şi Octavianus au pornit împotriva lui Brutus şi Cassius, ucigaşii lui Caesar, care au adunat o mare armată în Macedonia. Lupta decisivă între adversari a avut loc lângă oraşul Philippi din Macedonia.