Peste câteva zile după plecarea lui Pompeius, Caesar a intrat în Roma. Contrar aşteptărilor, era binevoitor cu toţi, cucerind simpatia populaţiei. Ostaşii lui nu săvârşeau fărădelegi. El şi-a însuşit numai vistieria statului. Apoi a început să-l urmărească pe Pompeius: se grăbea să-l expulzeze din Italia înainte ca acesta din urmă să primească ajutor din Spania.
Între timp, Pompeius a ocupat oraşul Brundisium de pe ţărmul Mării Adriatice. Pierzând speranţa de a salva Italia de Caesar, Pompeius a hotărât să plece cu legiunile sale în Grecia, pentru ca de acolo să desfăşoare lupta împotriva stăpânitorului Galiei. În Brundisium a fost adunat un număr satisfăcător de vase de transport şi Pompeius, expedi-indu-i întâi pe consuli şi pe mulţi dintre senatori, a îmbarcat oştirea şi s-a îndreptat spre coasta Greciei.
Caesar a vrut să înceapă imediat urmărirea lui Pompeius, dar, neavând destule corăbii, s-a întors la Roma, pentru ca apoi să pornească o campanie în Spania, de unde legaţii lui Pompeius ameninţau Galia. Curând tot teritoriul Italiei a trecut în mâinile lui Caius Iulius Caesar. Forţele adversarilor păreau a fi prea inegale. Caesar avea o armată mică, dar încercată în lupte şi devotată comandantului sau. În schimb, în mâinile lui Pompeius erau toată flota şi bogăţiile ţării. De aceea Caesar, socotind că orice tărăgănare va fi doar în favoarea duşmanului, a început imediat războiul în Spania.
În patruzeci de zile Caesar a reuşit să pună mâna pe cinci legiuni inamice în Spania. În timpul acesta Pompeius se pregătea de război. Flota sa numeroasă a fost completată cu noi vase de război; prin recrutare forţată a fost creată o mare armată din unsprezece legiuni. Însuşi Pompeius instruia această armată. In tabăra sa se adunau nobilii romani din întreaga Italie, regii şi stăpânitorii răsăriteni.
Caesar a încercat să comunice cu adversarul său, însă Pompeius a luat propunerea lui drept o cursă şi a refuzat să negocieze, Iulius Caesar a hotărât să debarce în Iliria, concentrând în acest scop legiunile sale în Brundisium.
Inducând în eroare flota inamică, Caesar a plecat în Iliria cu un detaşament mai mic, lăsând în Brundisium o mare parte a forţelor sale. Toate încărcăturile, animalele de povară şi proviziile au fost lăsate în Italia şi trebuiau să fie trimise împreună cu următorul detaşament de soldaţi. Comandantul flotei lui Pompeius a blocat portul Brundisium şi restul armatei lui Caesar n-a putut ieşi în mare. Caesar a rămas, astfel, cu o mică armată, fără provizii şi fără rezerve de armament, faţă în faţă cu forţele superioare ale duşmanului.
Însă Pompeius nu a profitat de împrejurarea favorabilă pentru a-l zdrobi pe duşman până la sosirea forţelor sale principale. El a preferat să aştepte până ce foametea va slăbi oştirea lui Caesar. Săptămânile treceau, iar ajutoare şi provizii din Italia nu soseau şi în armata lui Caesar a început foametea. Disperat, Iulius Caesar a vrut să plece pe un mic vas în Brundisium, pentru a trimite personal legiunile sale din Italia.
Spre norocul lui Caesar în acest timp a murit comandantul flotei inamicului şi vigilenţa duşmanilor a scăzut. Atunci tovarăşul de luptă al lui Caesar, Antonius, a luat, în sfârşit, hotărârea să îmbarce o parte de legiuni pe vase, iar o parte a trimis-o pe uscat în Iliria.
Şi iată într-o zi ambele armate vrăjmaşe, care stăteau faţă în faţă lângă Dyrrachion, au văzut trecând flota lui Antonius. Corăbiile lui Pompeius imediat au pornit după ea şi în curând amândouă escadrele au dispărut în zare. Au trecut câteva ceasuri de chinuitoare aşteptare. Vântul din faţă a reţinut escadra duşmanului şi Antonius a debarcat cu bine cu patru legiuni mai la nord de Dyrrachion. Ambele armate vrăjmaşe au pornit spre locul debarcării: Pompeius, pentru a-l distruge pe Antonius până la unirea lui cu Caesar, iar Caesar, pentru a se uni cu Antonius.
Caesar s-a unit cu Antonius până la sosirea lui Pompeius şi astfel a scăpat de moarte.
Încercând acum să izoleze armata adversarului de baza alimentară din Dyrrachion, Caesar a asediat oraşul. El năvălea adesea asupra fortificaţiilor duşmane, provocând adversarul la luptă când îi convenea lui. Una din aceste ciocniri s-a transformat într-o adevărată bătălie şi Caesar a fost zdrobit, pierzând în luptă 2000 de ostaşi. Pompeius însă încă o dată a ratat şansa de a distruge duşmanul: el n-a putut sau i-a fost frică să pătrundă în tabăra lui Caesar, pentru a duce la bun sfârşit lupta, astfel dându-i posibilitate duşmanului să plece în Tesalia. În legătură cu aceasta, Caesar le-a spus prietenilor:
— Astăzi biruinţa ar fi fost a duşmanilor, dacă printre ei ar fi fost cineva care ştie cum să învingă.
În tabăra lui Pompeius domnea dezordinea din cauza lipsei unui comandament unic şi mai ales din cauza şovăielii comandantului suprem. Acum, când părea că duşmanul este zdrobit, printre prietenii influenţi ai lui Pompeius au apărut neînţelegeri. Unii considerau că Caesar a fugit şi propuneau să înceapă imediat urmărirea lui; alţii strigau că trebuie de plecat în Italia; iar alţii au început să-şi trimită servitorii şi prietenii la Roma, pentru a ocupa mai repede case în apropierea Forului, crezând că îndată ce se vor întoarce la Roma vor cere posturi înalte. Unii erau atât de siguri de biruinţă, încât discutau deja cui îi va reveni postul de pontifex maximus, ocupat de Caesar. Pompeius comunicase regilor străini, stăpânitorilor şi oraşelor, precum şi soţiei sale, despre victoria definitivă. Înalţii demnitari romani, ameţiţi de biruinţa de la Dyrrachion, după ce oastea a coborât pe şesul Tarsalia (în Tesalia), au cerut o luptă decisivă.
— Oare Pompeius, spuneau ei, a îmbătrânit până într-atâta că nu se încumetă să năvălească şi să zdrobească complet duşmanul, ale cărui forţe sunt aproape de două ori mai mici?
Pompeius a cedat şi a ordonat pregătirea de luptă.
Caesar, după odihna de noapte, intenţiona să pornească mai departe în Tesalia şi soldaţii lui strângeau corturile, când a sosit vestea că unităţile de avangardă ale duşmanului ocupă poziţii de luptă. Atunci Iulius Caesar a ordonat să fie arborat deasupra cortului său un steag roşu, care la romani era semnal de luptă.
Pompeius şi-a aliniat cohortele în trei linii. El însuşi stătea pe flancul drept, faţă în faţă cu Antonius, pe flancul stâng a fost concentrată masa de şoc a cavaleriei. Pompeius avea de gând să scoată cu cavaleria sa de pe poziţie cavaleria puţin numeroasă a lui Caesar, iar apoi, spărgând frontul vestitei legiuni a zecea (în rândurile căreia lupta şi Caesar), să zdrobească duşmanul. Caesar, observând că flancul stâng al inamicului este apărat de o cavalerie numeroasă, a pus şase cohorte în flancul drept, pentru a respinge atacul cavaleriştilor lui Pompeius.
Din amândouă părţile a fost dat semnalul de atac. Călăreţii lui Pompeius s-au năpustit spre flancul drept al lui Caesar.
La semnalul lui Caesar cavaleria sa, pentru a nu fi zdrobită de cavaleria numeroasă a lui Pompeius, s-a retras, iar infanteria, aliniată în spate, a pornit brusc înainte asupra duşmanului, aruncând suliţele scurte în cavaleriştii inamicului. După aceasta cavaleria lui Caesar a pornit la atac şi a pus pe fugă cavaleria duşmană. Armata lui Pompeius n-a mai fost în stare să-şi menţină poziţiile. În asemenea situaţie romanii de obicei se retrăgeau în tabăra-cetate, pe care întotdeauna o aveau pregătită în spate. Pompeius, disperat, a părăsit comanda şi s-a pornit fără grabă spre tabără. Rămânând fără comandant, cohortele, lăsate în voia sorţii, au încălcat ordinea de retragere şi a început fuga în panică a întregii armate.
Pe câmpul de luptă au rămas peste 6000 de soldaţi ai lui Pompeius. Se spune că armata lui Caesar a pierdut numai 200 de oameni.
Pompeius şedea în cortul său, când în tabără, împreună cu fugarii, s-au năpustit şi cei ce îi urmăreau. Atunci el sări pe cal şi împreună cu câţiva prieteni o luă la fugă pe drumul ce ducea spre oraşul tesalian Larissa.
Depărtându-se puţin de oraş, Pompeius a pornit în goană nebună, iar apoi, văzînd că nu este urmărit de nimeni, a lăsat calul la pas. Trecând de Larissa, Pompeius a ajuns în valea Tempea de pe ţărmul mării. Acolo s-a oprit să înnopteze într-o colibă de pescari. În zori Pompeius a urcat pe bordul unui vas fluvial şi plutind în josul râului Pinios, sosi în curând la Amfipol.
De acolo el a trecut pe insula Lesbos în Mitilene, pentru a o lua pe soţia sa Cornelia şi pe fiul său. Aflând despre înfrângerea soţului său, Cornelia s-a mâhnit mult. Pompeius o consola cum putea, insuflându-i speranţă într-un viitor mai bun.
După aceea Pompeius cu soţia sa şi cu prietenii a plecat pe mare de-a lungul ţărmurilor Asiei Mici, unde pe drum i s-au alăturat câteva corăbii din Cilicia, ostaşi şi circa 60 de senatori. Pe drum el a aflat că flota sa încă se pregătea de luptă, iar Cato cu o mare oştire a plecat în Africa. Atunci Pompeius începu să-i dojenească pe prieteni şi pe sine însuşi pentru faptul că a acceptat bătălia pe uscat, uitând de mare, unde ar fi avut o superioritate de netăgăduit.
Intre timp, în lipsa lui Pompeius, ofiţerii flotei lui, care se găsea în Dyrrachion, aflând despre înfrângerea armatei, au dat foc magaziilor de alimente şi câtorva corăbii, pentru a nu ajunge în mâinile inamicului, iar apoi au debarcat pe insula Cercira (în partea de apus a Greciei). Aici, la consiliul militar, ei au decis să divizeze flota în două escadre; una a plecat în Pont, alta în Africa, sperând să-l găsească acolo pe Cnaeus Pompeius. Când situaţia s-a clarificat, Pompeius a înţeles că încă nu e totul pierdut. A trimis după ajutor în oraşele asiatice, el însuşi mergând să ceară bani şi corăbii. Intre Pompeius şi prietenii săi s-au iscat multe discuţii cu privire la locul unde ar putea reîncepe operaţiile militare. Unii propuneau ca bază pentru pregătirea oştirii Siria, alţii Egiptul, Africa.
Pompeius şi-a exprimat părerea că un loc sigur ar fi regatul Parţia.
S-a luat hotărârea de a pleca în Siria, dar ajungând pe Cipru s-a aflat că locuitorii Antiohiei refuză să-i primească pe fugari de teama răfuielii lui Caesar. Atunci Pompeius a adunat o flotă nu prea mare şi un detaşament de 2000 de oameni şi a plecat în Egipt. În timpul acesta în Egipt se găseau pe tron copiii regelui Ptolemeu XI — Auleta, Ptolemeu, Dionis şi Cleopatra. Pompeius spera că drept mulţumire pentru ajutorul acordat cândva tatălui lor ei îl vor primi cu bucurie.
În momentul când flota fugarilor l-a ajuns pe ţărmul Egiptului pe regele Ptolemeu, Dionis se afla în luptă cu sora sa, Cleopatra. Pompeius, rămânând pe corabie, a trimis la tânărul rege un sol cu rugămintea să fie adăpostit. Din cauza vârstei fragede a regelui, chestiunile de stat erau dirijate de miniştrii Pofin, Teodot şi Ahile.
La consiliu părerile simpatizanţilor regelui s-au divizat în două: unii propuneau primirea fugarilor, alţii, să fie trimişi înapoi. Teodot însă susţinea că ambele propuneri sunt periculoase pentru interesele Egiptului.
— Doar primindu-l pe Pompeius, a spus el, noi ne facem un duşman puternic în persoana lui Caesar. În caz de refuz, însuşi Pompeius, desigur, niciodată nu ne va ierta aceasta, iar Caesar ne va învinui că nu l-am urmărit pe Pompeius. Una din cele mai bune ieşiri din această situaţie dificilă ar fi să-l primim pe Pompeius, iar apoi să-l omoram. Astfel noi îi vom face un mare serviciu lui Caesar şi nici de Pompeius nu vom mai avea grijă: doar morţii nu muşcă, a adăugat Teodot.
Sfetnicii au încuviinţat acest plan mişelesc, a cărui realizare i-a fost încredinţată lui Ahile. Ultimul, luându-I cu el pe fostul centurion al lui Pompeius, împreună cu trei robi, s-a apropiat cu luntrea de corabia lui Pompeius. Însoţitorii lui Pompeius, observând că în întâmpinarea lor vin pe o luntre numai câţiva oameni, s-au gândit că nu e a bine şi l-au sfătuit pe Pompeius să plece imediat în largul mării, cât nu e târziu. Între timp, văzându-l pe Pompeius, centurionul ce se găsea în luntre l-a numit pe Pompeius în limba latină împărat. Ahile i-a propus lui Pompeius să coboare în luntre şi să plece spre mal, deoarece aici trecerea pe o corabie de război e anevoioasă.
În acest timp au apărut câteva corăbii egiptene cu marinari înarmaţi, iar pe mal au dat buzna o mulţime de soldaţi. Acum salvarea prin fugă era imposibilă. Luându-şi rămas-bun de la soţie şi prieteni, Pompeius a păşit în luntre, spunând:
— Oricine ar trece pragul locuinţei împărăteşti, devine rob. Când luntrea s-a depărtat de corabie, Pompeius, uitându-se la unul dintre ofiţeri, a spus:
— Dacă nu greşesc, recunosc pe vechiul meu adept!
Ca răspuns acela a dat afirmativ din cap. A urmat o lungă tăcere. Pompeius citea în gând de pe o foaie de hârtie discursul scris de el în limba greacă, pe care intenţiona să-l rostească în faţa regelui Ptolemeu. Luntrea se apropia de mal. Cornelia şi prietenii o urmăreau cu înfiorare. Ei nutreau speranţa că totul se va termina cu bine, deoarece acolo unde trebuia să acosteze luntrea se adunase o mulţime de ostaşi, pregătiţi parcă pentru o întâmpinare solemnă. Dar îndată ce luntrea s-a lovit de mal şi Pompeius s-a ridicat pentru a coborî, centurionul i-a înfipt sabia în spate.
A doua lovitură a dat-o Ahile. Ucigaşii l-au decapitat pe Pompeius, iar corpul l-au aruncat din luntre ca să-l vadă mulţimea care se adunase pe mal. Aceasta se întâmpla la 29 septembrie 48 î.Hr.
CAIUS IULIUS CAESAR
(cea 100-44 Î.Hr.)
Om politic, general, scriitor şi istoric roman. Mare strateg militar. A încheiat cu Pompeius şi Crassus o alianţă politică (primul triumvirat) în 60 î.Hr. Consul (59 î.Hr.), apoi proconsul al provinciilor lliria, Galia Cisalpină şi Galia Narbonensis (58 î.Hr.) A cucerit celelalte regiuni ale Galici (58-51 Î.Hr.) şi le-a transformat în provincie romană. A declanşat războiul civil (49 Î.Hr.) cu Pompeius, pe care l-a înfrânt la Pharsalos (48 Î.Hr.); la Thapsus (46 î.Hr.) şi Munda (45 î.Hr.) i-a învins şipepartizanii lui Pompeius, instaurând apoi dictatura personală. Ucis la idele lui Marte (15 martie 44 Î.Hr.), în Senat, de o conjuraţie condusă de Brutus şi Crassus. A scris Comentarii de Bello Gallico şi Comentarii de Bello civili. A introdus un nou sistem calendaristic (calendarul iulian) (45 Î.Hr.).
Caius Iulius Caesar provenea din ginta patriciană de nobili a Iulienilor. Se spunea că întemeietorul acestei ginţi era considerat fiul lui Aeneas, nepotul zeiţei Venus. Rudele Aureliei, mama lui Caius, se mândreau de faptul că strămoşul lor a fost unul din primii regi romani, Anchise.
