În acest timp la Roma situaţia politica era tensionată, s-a agravat lupta dintre partide. Optimaţii şi partida plebeilor aşteptau întoarcerea lui Pompeius. Circulau zvonuri cu privire la planurile lui Pompeius: va desfiinţa armata sa ori, asemenea lui Sylla, o va conduce la Roma, pentru a acapara puterea. Curând în oraş a izbucnit un scandal, care a avut cele mai triste urmări pentru Cicero.

Un oarecare tânăr, Clodius, descendent dintr-o familie de nobili, s-a furişat noaptea în casa marelui pontific Iulius Caesar. În timpul acesta acolo cele mai de seamă femei din Roma, împreună cu vestalele, sărbătoreau Ziua „Zeiţei bune", la care nu avea voie să participe nici un bărbat. Clodius a reuşit să pătrundă în casa lui Caesar, îmbrăcându-se în haine femeieşti. Dar a fost recunoscut după voce şi abia a putut să fugă. Clodius era unul din conducătorii partidei popularilor şi oprimaţii l-au dat în judecată, învinuindu-l de crimă împotriva religiei. Prezentându-se la judecată, Clodius nega în mod neruşinat învinuirile, străduindu-se să convingă asistenţa că în noaptea aceea el s-a aflat departe de Roma. Iulius Caesar, care a fost invitat la judecată, a dat mărturii în favoarea lui Clodius. In acest proces a intervenit Cicero, care a demonstrat că cu trei ore înainte de săvârşirea crimei Clodius a fost în casă. Numai datorită mituirii judecătorilor Clodius a fost graţiat. De atunci acest om îi purta pică lui Cicero şi aştepta momentul favorabil pentru răzbunare.

Curând după aceasta trei dintre cei mai influenţi oameni ai Romei, Caesar, Pompeius şi Crassus, au încheiat o alianţă — „Primul triumvirat". Caesar era sufletul acestei alianţe. După încercări zadarnice de a-l atrage de partea lor pe Cicero, triumvirii au hotărât să scape de cei mai influenţi conducători ai partidei optimaţilor — Cato şi Cicero. Astfel, Caesar a vrut la început să-l exileze pe renumitul orator cât mai departe de capitală, propunându-i să plece pentru a conduce o legiune în Galia. Insă Cicero a refuzat.

Soarta lui Cicero au hotărât-o triumvirii şi el a fost făcut victima duşmanului său, Clodius. În timpul acesta, Clodius era tribun popular şi sărăcimea romană vedea în el un protector. Una din primele legi propuse de Clodius a fost cea îndreptată împotriva lui Cicero. Ea prevedea: cel ce a executat fără judecată un cetăţean roman să fie exilat. Clodius l-a dat în judecată pe Cicero pentru că el cândva a ordonat să fie executaţi fără judecată şi anchetare asociaţii lui Catilina.

Marele orator, în haine de doliu, cutreiera străzile Romei, rugând poporul să-i ia apărarea. În urma lui mergeau grupuri de tineri din rândurile cavalerilor, repetând rugăminţile lui. Cicero a solicitat ajutor în Senat. De frica lui Clodius, senatorii nu s-au hotărât să ia apărarea tovarăşului lor. Acum Cicero trebuia să se adreseze triumvirilor. Caesar se afla în Galia, Crassus era împotriva lui, rămânea unul — Pompeius. Cicero a plecat la Pompeius, însă acela a refuzat întâlnirea.

Atunci Cicero s-a adresat prietenilor săi. Unii îi propuneau să rămână la Roma şi să lupte cu duşmanii săi în continuare, alţii îl sfătuiau să fugă, socotind că el se va afla în exil puţin timp. Şi iată Cicero, care se manifestase în public de atâtea ori, care apărase şi acuzase pe alţii, s-a speriat de propriul său proces şi a hotărât să fugă. Omul care fusese proclamat „Tată al patriei" a fost nevoit în secret, noaptea târziu, să părăsească Roma şi să plece de bună voie în exil.

După evadarea lui Cicero Clodius a publicat un decret, conform căruia expulzatul trebuia să plece la o depărtare de 500 de mile de capitală.

Cicero a plecat în Italia de Sud. De acolo el intenţiona să plece în Sicilia, ai cărei locuitori îl cunoşteau din timpul procesului lui Verras. Însă guvernatorul general al Siciliei i-a expediat o scrisoare cu rugămintea să nu vină pe insulă. Cicero a plecat decepţionat în Brundisium, pentru ca de acolo să meargă în Macedonia.

Aflându-se în exil, la început Cicero era descurajat: şedea zile întregi aţintindu-şi privirea spre patria iubită. Nenorocirea, probabil, l-a înfrânt definitiv.

Între timp, Clodius a distrus casa lui Cicero, a dat foc vilelor lui, a prădat o parte din averea oratorului. Pe locul casei dărâmate a poruncit să fie construit Templul Libertăţii. Tentativa lui Clodius de a vinde la licitaţie restul averii marelui orator a suferit eşec: spre onoarea poporului roman, nu s-a găsit nici un cumpărător.

Încurajat de succes, Clodius a adunat bande înarmate de robi şi gladiatori. El îi împărţea în zeci şi sute şi îi punea sub comanda unor bandiţi gata de orice. Din bande se formau uniuni secrete în fiecare cartier al capitalei, care aveau depozite de armament şi stat-major. Cu ajutorul bandelor Clodius a devenit stăpân în Adunarea Poporului. El îi răsplătea cu generozitate pe adepţii săi şi îi persecuta pe duşmani. Încrezut în puterile sale, Clodius se manifesta vădit contra triumvirilor Pompeius şi Caesar. Se spune că el a trimis un ucigaş să-l omoare pe Pompeius. Văzând că Clodius a devenit periculos, senatorii au decis să-l reîntoarcă din exil pe Cicero. Pompeius de asemenea a aderat la prietenii marelui orator.

Clodius însă, cu ajutorul bandelor, făcea totul ca să împiedice reîntoarcerea duşmanului său de moarte: ameninţa Senatul şi a oprit toate încercările de a se pune în Adunarea Poporului problema despre reîntoarcerea lui Cicero. Unul din consuli a venit în Senat cu propunerea de a-l reîntoarce pe exilat, iar un tribun popular a venit cu aceeaşi propunere în Adunarea Poporului. Senatul a adoptat rezoluţia de a nu lua nici o decizie şi, în general, de a nu se ocupa cu chestiuni de stat până când lui Cicero nu i se va oferi posibilitatea să se reîntoarcă. În cele din urmă, Pompeius, cu ajutorul soldaţilor, a alungat din For bandele lui Clodius şi poporul a adoptat unanim hotărârea de a-l reîntoarce pe renumitul orator. Senatul a hotărât ca vilele şi casa lui să fie restabilite din contul statului.

Cicero s-a reîntors la Roma după 16 luni de exil. Revenirea lui a fost asemănătoare unui marş triumfal al unui comandant de oşti. Primul oraş italic, Brundisium, a organizat în cinstea lui solemnităţi. Locuitorii oraşelor situate de-a lungul faimosului drum al lui Apius îl întâmpinau pe Cicero; din toate satele învecinate veneau oameni numai pentru a-l vedea. La Roma în întâmpinarea marelui orator a ieşit o mulţime de oameni.

In casa fratelui său, unde Cicero a fost nevoit să se oprească, exilatul a fost salutat de senatori. Chiar şi vechiul său răuvoitor, Marcus Crassus, i-a ieşit în întâmpinare în semn de împăcare. Cicero a fost foarte mulţumit de primire şi şi-a exprimat sentimentele prin următoarele cuvinte:

— Mi se pare că nu mă întorc din exil, pur şi simplu, dar şi mă înalţ la cer.

Între timp, Clodius continua să-şi facă de cap. Însă şi partea adversă a hotărât să acţioneze cu aceleaşi arme: tribunii populari, Sergiu şi Milon, au adunat bande şi aproape zilnic duceau lupte cu oamenii lui Clodius. În urma dezordinii, alegerile consulilor şi ale altor persoane oficiale n-au putut avea loc. Această situaţie a luat sfârşit numai când Pompeius a fost ales consul de unul singur şi când, cu ajutorul ostaşilor săi, el a dispersat bandele. În timpul unei bătălii tribunul Milon l-a ucis pe Clodius. La înmormântarea lui din scaunele şi mesele senatorilor mulţimea a făcut în sediul Senatului un rug enorm, pe care a ars cadavrul conducătorului său.

Ucigaşul lui Clodius a trebuit să se prezinte în faţa judecăţii şi Cicero a încercat să-l apere. Apărarea lui Milon era un lucru foarte periculos, deoarece plebea romană, înfuriată, ameninţa să se răzbune pentru favoritul ei.

Forul, unde avea loc judecata, prezenta o privelişte neobişnuită: în jurul pieţei s-au aliniat soldaţii înarmaţi ai lui Pompeius; tribuna oratorului şi locurile judecătorilor erau înconjurate de mii de oameni, care ba ascultau cu respiraţia întretăiată, ba, brusc, se înfuriau. Cicero a venit în For într-o litieră închisă, pentru a nu fi insultat pe drum de mulţime. Când oratorul a apărut la tribună, s-au auzit strigăte şi ameninţări. Apărătorul s-a speriat grozav, n-a putut vorbi cu fermitatea sa obişnuită şi a pierdut procesul. Milon a fost condamnat şi exilat.

Peste un timp, Cicero a plecat în calitate de guvernator general în provincia Cilicia, din Asia Mică, rezervată lui. Pe drum grecii îl întâmpinau cu stimă şi el s-a putut convinge că gloria sa de orator şi scriitor s-a răspândit peste tot.

Cicero era un guvernator exemplar: el nu le permitea arendaşilor şi negustorilor romani să jefuiască populaţia băştinaşă, era nepărtinitor, incoruptibil şi accesibil pentru toţi care doreau să i se adreseze. Când a expirat mandatul său, Cicero a plecat în Italia.

Pe drum s-a oprit pe insula Rhodos şi a petrecut un timp la Atena, amintindu-şi cu vechii săi prieteni despre anii de studii la şcoala lui Apollonios.

Cicero a călcat pe ţărmul italic în timpul unor evenimente importante — a început lupta pentru putere dintre Caesar şi Pompeius. Marele orator a făcut încercarea de a-i împăca pe adversari, înduplecându-i cu insistenţă să ajungă la un compromis. El a propus chiar să i se dea voie lui Caesar să lupte în lipsa sa pentru postul de consul, iar Pompeius, când Caesar va fi ales, să plece în Spania. Sub presiunea optimaţilor, Senatul a respins aceste propuneri şi a declarat stare de urgenţă. Drept răspuns, Caius Iulius Caesar, care se afla în Galia, provincia sa, a invadat Italia; Pompeius avea în Italia numai două legiuni contra 11 legiuni ale lui Caesar. Înţelegând că împotrivirea în acel moment era imposibilă, el a lăsat Roma în mâinile duşmanului, anunţând recrutare în armată în întreaga Italie. Senatului şi consulilor Pompeius le-a ordonat să plece în Capua. Cicero, ca membru al Senatului, s-a supus ordinului comandantului suprem nu fără ezitare. În scrisorile sale Cicero arăta că nu ştie la cine să adere.

Pompeius, care a organizat prost şi nesigur apărarea, în cele din urmă a părăsit Italia. Cicero nu l-a urmat, ci a rămas la moşie. Caesar i-a expediat o scrisoare, sfătuindu-l să treacă de partea sa. Dacă însă refuză, să plece în Grecia şi să locuiască acolo, aşteptând desfăşurarea evenimentelor.

Ocupând Italia, Caesar s-a pornit în Spania, împotriva armatei lui Pompeius, care se găsea acolo. Cicero s-a dus la Pompeius, unde a fost întâmpinat cu bucurie, însă pretorul Marcus Porcius Cato şi-a exprimat părerea că pentru patrie ar fi fost mai bine, dacă Cicero rămânea la Roma. Acum însă el a devenit duşmanul lui Caesar şi se expune fără nici un rost celui mai mare pericol. Pompeius nu-i încredinţa lui Cicero nici o misiune importantă şi acela umbla abătut prin tabără, bombănind şi criticând dispoziţiile comandantului suprem. În cele din urmă, Pompeius a hotărât să scape de Cicero şi de Cato, trimiţându-i în Dyrrachion.

Marele orator n-a participat la bătălia de la Pharsalos. Cei din tabăra lui Pompeius i-au propus lui Cicero, ca fost consul, să conducă flota şi rămăşiţele armatei. El a respins această propunere şi a refuzat de fapt să mai participe la război.

Cicero socotea că după bătălia de la Pharsalos Pompeius a pierdut războiul şi trebuie să încheie o pace onorabilă. Feciorul lui Pompeius, cu prietenii săi, învinuindu-l pe marele orator de trădare, a vrut să-l asasineze. Cicero s-a salvat numai mulţumită intervenţiei lui Marcus Cato, iar apoi a evadat din tabără.

După aceasta, Cicero a debarcat pe coasta italică, în Brundisium, şi a stat acolo până la întoarcerea lui Caesar din Egipt şi Asia. În sfârşit, sosi vestea că Caesar a debarcat în Tarent şi vine la Brundisium. Cicero i-a ieşit în întâmpinare. Caesar l-a salutat cu bunăvoinţă şi de atunci mereu îi purta respect.

În perioada dictaturii lui Caesar, Cicero s-a retras din activitatea socială, consacrându-şi tot timpul preocupărilor literare şi ştiinţifice. Din când în când, venea în oraş pentru a-l saluta pe Caesar şi a ţine în prezenta lui discursuri, în care îi apăra pe adepţii lui Pompeius. În cuvântările sale marele orator exagera premeditat, lăudându-l peste măsură pe dictator.

În timpul acesta, pe lângă necazurile provocate de căderea Republicii şi moartea multor prieteni şi tovarăşi de luptă, Cicero a mai avut neplăceri familiale: a fost nevoit să divorţeze de Lucreţia. Situaţia materială a lui Cicero era foarte grea — el avea datorii mari. Pentru a achita datoriile de neamânat, era nevoit să contracteze noi împrumuturi. Sperând să se descurce, oratorul împovărat de ani a hotărât să se căsătorească din nou cu o fată bogată. În curând însă, Cicero a fost lovit de o nouă nenorocire: a decedat fiica sa dragă.

Între timp, împotriva lui Caesar a fost urzit un complot, în fruntea căruia se aflau Brutus şi Cassius. Dictatorul a fost asasinat la 15 martie 44 î.Hr. Cicero, deşi avea cele mai apropiate relaţii aproape cu toţi complotiştii, n-a ştiut nimic despre intenţiile lor. Îndată după moartea lui Caesar, marele orator s-a reîntors la activitatea politică şi a preluat conducerea partidei senatoriale.

Complotiştii, obţinând succese, n-au reuşit să acapareze puterea imediat: ei ezitau, necunoscând starea de spirit a poporului şi a ostaşilor lui Caesar. Ambele partide — al Senatului şi al lui Caesar — erau complet dezorientate.

Peste două zile s-a adunat Senatul şi la propunerea lui Cicero asasinii lui Caesar au fost iertaţi, însă Senatul a aprobat şi toate dispoziţiile răposatului dictator.

Folosindu-se de zăpăceala generală, consulul Antonius, unul dintre cei mai apropiaţi ajutori ai lui Iulius Caesar, şi-a însuşit testamentul lui, precum şi vistieria statului. Caesar a dispus sume enorme pentru a fi împărţite poporului roman şi îl desemna ca moştenitor pe nepotul său de la soră, Octavianus.

La înmormântarea lui Caesar a participat multă lume. Consulul Antonius a rostit un discurs, arătând poporului toga însângerată a lui Caesar, străpunsă de pumnalele ucigaşilor. Lumea, indignată, s-a pornit să aprindă casele complotiştilor. Tulburările au continuat câteva zile. Mulţi dintre adversarii lui Caesar au fost asediaţi în casele lor şi în cele din urmă au evadat din Roma.

Cicero, temându-se de tulburări, a părăsit capitala, plecând la moşia sa din apropierea oraşului Puteoli, din Campania. În aceeaşi direcţie au plecat reprezentanţii partidei lui Caesar şi ai Senatului. Peste un timp, oratorul s-a întors în capitală.

Între timp Antonius, formând din veteranii lui Caesar un detaşament de 6000 de oameni, a devenit stăpân al Romei. El intenţiona să ia de la unul din complotişti, Decimus Brutus, provincia acestuia, Galia Cisalpină. Devenind stăpân al acesteia, toată Italia şi Roma puteau fi ameninţate.

In acest moment, la Roma a sosit moştenitorul lui Caesar, Octavianus, în vârstă de 18 ani. El a declarat că primeşte moştenirea lui Caesar, parţial jefuită deja de Antonius, şi îşi asumă obligaţia să plătească imediat poporului banii testaţi de către dictator. Făcând cu generozitate promisiuni, tânărul a recrutat o armată din foştii soldaţi ai lui Caesar pentru ca, după cum spunea el, să obţină moştenirea şi să se răzbune pe asasini. Octavianus, cu părtaşii săi, chema poporul în For şi pe străzile Romei pentru a-i riposta consulului Antonius, învinuindu-l de trădare faţă de Caesar şi de reţinerea plăţii banilor testaţi poporului.

Cicero atunci a luat atitudine împotriva lui Antonius. În discursurile sale el declara că tiranul a căzut, iar tirania există până în prezent. Adresându-se lui Antonius, oratorul a spus:

— Am desconsiderat paloşele lui Catilina, nu mă voi speria nici de paloşele tale; sunt gata să mă jertfesc în numele libertăţii Republicii.

Între timp, Octavianus i-a promis lui Cicero şi partidei senatoriale formaţiunile recrutate de el pentru lupta împotriva lui Antonius. Marele orator a acceptat. El spera că tânărul va deveni o armă docilă în mâinile sale. Tânărul însă a folosit foarte iscusit vanitatea lui Cicero, încredinţându-l pe orator că va asculta de toate sfaturile lui. Senatul a trimis o oaste împotriva lui Antonius sub conducerea noilor consuli. Tânărului Octavianus i s-a acordat puterea de pretor. Lângă Mutina (în Italia de Nord) Antonius a fost zdrobit şi a fugit.

Octavianus, în fruntea legiunilor sale, a intrat în Roma. Mai înainte, el a convenit cu Antonius şi cu Lepidus în privinţa împărţirii puterii (această convenţie este numită „Al doilea triumvirat"). Triumvirii au anunţat, după exemplul lui Sylla, listele persoanelor care trebuiau asasinate. Sub presiunea lui Antonius, primul pe aceste liste figura Cicero.

În timpul acesta, marele orator se afla împreună cu fratele său, Quintus, la moşia sa, nu departe de Roma. Aflând despre pericolul ce-i ameninţa, fraţii au hotărât să plece în cel mai apropiat port al Mării Tireniene. De acolo intenţionau să meargă în Macedonia, la Brutus, care se afla acolo. Pe drum, Quintus a hotărât să se întoarcă, pentru a se aproviziona cu alimente, iar Cicero îşi urma singur calea. Peste câteva zile, Quintus a fost prins şi ucis.

Cicero a reuşit să ajungă la mare şi să se îmbarce cu bine pe un vas. Sosind la moşie, fugarul s-a oprit la vilă să se odihnească. Aici a fost prins de ucigaşii trimişi de Antonius. Găsind uşile casei încuiate, ei le-au spart şi au pătruns cu forţa înăuntru. Dar Cicero n-a fost găsit la vilă şi servitorii spuneau că nu l-au văzut. Una dintre slugile libere ale fratelui lui Cicero le-a arătat trimişilor lui Antonius câţiva oameni, care-l duceau pe orator pe o lectică în direcţia mării. Ucigaşii au alergat după ei. Cicero, văzându-i, a poruncit servitorilor să lase lectica jos. Marele orator îi privea calm, drept în ochi, pe prigonitorii săi.

Astfel, la 7 decembrie 43 î.Hr., la 64 de ani, Cicero a plecat în lumea celor drepţi.

MARCUS BRUTUS

(cea 85-42 Î.Hr.)

Om politic roman. Fiu adoptiv al lui Iulius Caesar. Împreună cu Pompeius, a apărat autoritatea Senatului. Participant la conjuraţia care l-a asasinat pe Caesar. Învins de Antonius şi Octavianus la Philippi, s-a sinucis.

Statul roman era sfâşiat de războaie civile, care au dus Republica la pieire. Răscoala îngrozitoare a robilor de sub conducerea marelui Spartacus, flacăra luptei de eliberare în provincii, lupta neîncetată a sărăcimii libere au zdruncinat orânduirea veche de stat a Republicii.

Constituţia romană s-a perimat de mult şi nu mai convenea cercurilor largi ale stăpânitorilor de sclavi influenţi. Ea a fost formulată ca lege de bază a unui oraş-stat. Însă Roma nu mai era oraş-stat, deoarece se transformase în capitala unui puternic şi imens imperiu.

Era greu de condus din capitală provinciile şi regiunile îndepărtate, regatele vasale şi coloniile ostaşilor romani. Se cereau forme noi ale puterii de stat, pentru a consolida orânduirea sclavagistă. Era nevoie de un nou sistem de conducere a statului, care ar fi corespuns mai mult dimensiunilor enorme ale acestuia.