— Pe mine, a răspuns Sfenius, doar eu i-am convins pe concetăţeni să acţioneze.
Pompeius, cuprins de admiraţie faţă de îndrăzneala şi nobleţea acestui om, l-a iertat.
În timp ce Pompeius era în Sicilia, de la Sylla a sosit o scrisoare cu ordinul de a pleca imediat în Africa pentru a întreprinde acţiuni militare împotriva lui Domiciu, care a concentrat aici mari puteri.
Terminând pregătirile, Pompeius a plecat cu şase legiuni spre ţărmurile Africii şi în curând a debarcat cu o parte de armată în Utica. O altă parte a armatei a sosit la Carta-gina, unde de partea ei au trecut vreo 7000 de ostaşi din armata duşmană.
După sosirea lui Pompeius în Utica, aici a avut loc un caz amuzant: un soldat a găsit din întâmplare o comoară. Vestea s-a răspândit imediat prin toată tabăra. Atunci ceilalţi legionari au pornit să caute comori ascunse, chipurile, de cartaginezi încă de pe timpul când romanii le-au asediat oraşul. Multe zile Pompeius nu le putea face nimic ostaşilor, care au răscolit tot pământul din tabără. Conducătorului de oşti nu-i rămânea altceva decât să râdă şi să se uite la munca fără rost a miilor de oameni înnebuniţi. In sfârşit, soldaţii au ostenit şi i-au propus lui Pompeius să-i conducă încotro va dori el. Pompeius a pornit imediat împotriva lui Domiciu. Deşi timpul era nefavorabil şi mai aveau în cale un obstacol care-i despărţea de inamic, Pompeius a atacat pe neaşteptate, în toiul nopţii. În lupta crâncenă ostaşii lui Cnaeus au învins duşmanul, ocupându-i tabăra. Domiciu a căzut în luptă. După aceasta toate oraşele Africii şi regii locali s-au supus lui Pompeius.
Întorcându-se în Utica, Pompeius a primit ordin scris de la dictator să desfiinţeze oştirea, iar el cu o legiune să rămână şi să-şi aştepte succesorul. Aceasta se explică prin faptul că Sylla a primit o veste falsă prin care Pompeius era învinuit de trădare. Pompeius nu s-a hotărât să-şi exprime vădit nemulţumirea. Ostaşii însă au declarat că nu doresc să execute ordinul. Pompeius a început a-i îndemna pe soldaţi să se supună, iar ei la rândul lor îi propuneau să le rămână comandant şi să-i conducă împotriva lui Sylla. Cu mare greu a reuşit Pompeius să-i liniştească pe soldaţi. Când Sylla a aflat cum stau lucrurile, s-a grăbit să-l întâmpine pe Pompeius şi i-a acordat titlul de „cel Mare".
Când s-a întors la Roma, Pompeius a cerut să i se acorde triumf. Sylla la început n-a vrut să-i facă această onoare, dar a fost nevoit să accepte.
În ultimul timp dictatorul îşi schimbase atitudinea binevoitoare faţă de Pompeius, învinuindu-l că abuzează de putere.
În testamentul său Sylla a lăsat tuturor prietenilor daruri preţioase, numindu-i tutori ai fiului său. Pe Pompeius însă nu l-a numit. Acesta din urmă a suportat ofensa cu multă demnitate. Când însă Sylla a murit, duşmanii lui au căutat să împiedice organizarea funeraliilor dictatorului din contul statului. Pompeius a intervenit, obţinând în acest scop decizia Senatului.
După moartea lui Sylla un consul, Lepidus, i-a adunat pe părtaşii democraţilor şi a pornit o răscoală împotriva Senatului. Pompeius, care se alăturase optimaţilor, a fost numit comandant suprem în războiul împotriva rebelilor.
Pompeius îi răpunea peste tot pe duşmanii săi. Numai în apropierea oraşului Mutina el a fost nevoit să se reţină pentru a-l zdrobi pe Brutus — unul dintre comandanţii de oşti ai lui Lepidus (acest Brutus a fost tatăl lui Marcus Brutus, care mai târziu a participat la complotul împotriva lui Iulius Caesar). Lepidus, aflând despre înfrângerea lui Brutus, a fugit din Italia, plecând pe insula Sardinia, unde curând a şi murit.
Abia s-a terminat războiul cu Lepidus, că Pompeius a trebuit să plece în Spania. Aici unul dintre adepţii partidei popularilor, Sertorius, a ocupat un şir de regiuni ale ţării, ameninţând cu război Roma. Sertorius reuşise să zdrobească mulţi conducători de oşti romani, trimişi împotriva lui de către optimaţi. Acum el lupta cu Metellus Pius, fost conducător de oşti iscusit şi luptător viteaz.
În Spania unele triburi, care aveau relaţii nesigure cu Sertorius, au început să treacă de partea lui Pompeius, îndată ce acesta a debarcat cu oştirea sa. Sertorius se prefăcea că are o atitudine dispreţuitoare faţă de duşman, spunând că el n-ar avea nevoie de alte arme împotriva unui băieţandru ca Pompeius decât de vergi, dacă nu s-ar teme de bătrâna muiere Metellus. De fapt însă, el se temea de duşman şi conducea operaţiile militare cu multă precauţie. Totuşi, Pompeius a zdrobit doi comandanţi de oşti ai lui Sertorius, omorând peste 10.000 de duşmani.
Mândru de biruinţă, Pompeius l-a atacat rapid pe Sertorius, sperând să-l învingă până la sosirea lui Metellus. Dar rezultatul războiului părea a fi neclar, deoarece duşmanul ducea un război de partizani. O întâmplare neaşteptată l-a ajutat pe Cnaeus Pompeius să pună capăt războiului: Sertorius a fost omorât mişeleşte de prietenii săi şi războiul civil de mulţi ani s-a terminat, în sfârşit, deoarece nu au mai rămas comandanţi de oşti care ar fi putut concura cu arta lui Pompeius.
După încheierea războiului spaniol, Pompeius a plecat cu oştirea sa în Italia, când acolo era în toi răscoala robilor conduşi de Spartacus. Către acest timp Marcus Crassus zdrobise, în sfârşit, armata răsculaţilor, nimicind în ultima luptă peste 12.000 de robi. Cu totul întâmplător Pompeius a devenit copărtaş şi al acestei victorii: rămăşiţele oştirii distruse a lui Spartacus (vreo 5000 de oameni) au nimerit în mâinile lui. El s-a răfuit crunt cu prizonierii, răstignindu-i, comunicând Senatului că Crassus doar i-a distrus pe gladiatori în luptă deschisă, iar el, Pompeius, a terminat cu robii cutezători pentru totdeauna.
În anul 70 î.Hr. Pompeius a rupt relaţiile cu toţi prietenii de altădată, oprimaţii (al căror bastion era Senatul) şi a aderat la democraţi, câştigând astfel simpatia poporului.
Cu ajutorul lui Pompeius a fost restabilită funcţia de tribun popular, lichidată de Sylla. Apoi Pompeius, căutând să-şi facă aliaţi printre cavalerii romani, a promulgat o lege cu privire la preluarea justiţiei de către cavaleri (justiţia fusese luată din mâna cavalerilor de Sylla şi predată reprezentanţilor Senatului).
Peste un anumit timp Pompeius a fost ales în funcţie de consul. Consul deveni şi Crassus — eminent orator, învingătorul lui Spartacus şi unul dintre cei mai bogaţi oameni din Roma. Dar consulii aveau o atitudine ostilă unul faţă de altul: Crassus era de partea Senatului şi a oprimaţilor, iar forţa lui Pompeius consta în susţinerea sa de către popor. Ambii visau la putere, rivalizau şi se urau. După expirarea mandatului de consulat, Pompeius şi Crassus şi-au depus mandatele: Crassus a revenit la viaţa privată, iar lui Pompeius în curând i s-a încredinţat să conducă războiul cu piraţii.
Piraţii s-au întărit în regiunea Cilicia din Asia Mică, deoarece chiar şi natura acestei localităţi le era prielnică. Aici era mult lemn pentru construcţii navale, porturi şi mici golfuri ascunse.
La început piraţii se ocupau numai de răpirea oamenilor, vânzându-i pe prizonieri în robie pe insula Delos. Mai apoi, când în urma războaielor civile îndelungate din Roma litoralul Mării Mediterane a rămas aproape fără supraveghere, piraţii au prins atâta curaj, încât au început să pustiască oraşele de pe litoral şi insulele din apropiere. Piraţii dispuneau de peste o mie de corăbii. Din partea de răsărit a Mării Mediterane piraţii şi-au strămutat operaţiile de jaf spre coastele Italiei şi ale Greciei. Odată ei au capturat chiar doi pretori romani cu tot cu slugi şi lictori. Deosebit de cruzi erau piraţii cu prizonierii romani.
La momentul revenirii lui Cnaeus Pompeius din Spania comerţul pe Marea Mediterană, din cauza pirateriei, era aproape complet paralizat. În legătură cu aceasta au apărut dificultăţi în aprovizionarea Romei cu alimente. Atunci Senatul i-a dat lui Pompeius misiunea de a-i zdrobi pe piraţi.
În baza unei legi speciale lui i s-a acordat putere extraordinară pe mare şi pe uscat. A fost anunţată recrutarea oştirii şi echiparea unei flote de 200 de corăbii. Pentru aceasta vistieria punea la dispoziţie sume nelimitate de bani. Toţi optimaţii — senatori bogaţi şi influenţi — erau împotriva acordării lui Pompeius a unor asemenea împuterniciri. Dar Adunarea Poporului a adoptat legea prin care forţele puse la dispoziţia comandantului operaţiilor militare se dublau faţă de cele prevăzute de proiectul legii. Pompeius a echipat 500 de corăbii, a recrutat peste 100.000 de soldaţi şi 15000 de cavalerişti.
Adunându-şi forţele şi echipându-şi corăbiile, Pompeius a împărţit Marea Mediterană în treisprezece pătrate, concentrând în fiecare din ele câte o escadră de corăbii. În acest mod vasele piraţilor au fost prinse ca în mreajă. Piraţii care au reuşit să iasă din încercuire s-au retras în ascunzişurile lor secrete din Cilicia. Datorită conducerii abile şi energiei lui Pompeius, partea de asfinţit a Mării Mediterane, precum şi întinderile de apă din jurul Italiei, Sardiniei, Corsicii şi Siciliei în curând au fost eliberate de piraţi. Unele corăbii ale piraţilor s-au predat. Echipajele acestor corăbii au fost lăsate în viaţă (cu excepţia piraţilor care erau vinovaţi de crime împotriva Romei).
Cei mai mari criminali şi căpetenii şi-au ascuns soţiile, copiii şi averile jefuite în cetăţile şi ascunzişurile secrete din Taur, iar ei înşişi cu o mare flotă aşteptau atacul lui Pompeius lângă Caracesia din Cilicia (o cetate inaccesibilă, situată pe o stâncă abruptă). În lupta navală piraţii au fost zdrobiţi complet. Romanii au capturat multe corăbii ale duşmanului.
După aceea Pompeius a început asedierea cetăţilor şi a ascunzişurilor bandiţilor. Aceştia, văzând că împotrivirea nu mai este posibilă, au hotărât să se predea. Au fost luaţi prizonieri peste 20000 de piraţi, fără a lua în consideraţie familiile lor. Pompeius nu s-a hotărât să-i execute. Totodată, el n-a riscat să-i elibereze pe prizonieri, ca să nu le dea posibilitatea de a se uni din nou în bande. De aceea Cnaeus a ordonat stabilirea acestei mase de oameni într-o localitate depărtată de mare, unde să se deprindă a locui în oraşe şi a cultiva pământul.
Din ordinul lui Pompeius o parte din piraţi au fost primiţi de oraşele mici şi puţin populate din Cilicia, dar majoritatea piraţilor s-au stabilit în oraşul Dimu din Grecia şi în noul oraş întemeiat de el, Pompeiopol, pe locul oraşului Sola din Cilicia.
Când la Roma s-a aflat că războiul cu piraţii s-a terminat, un tribun popular a propus un proiect de lege cu privire la predarea lui Pompeius a tuturor provinciilor şi oştirilor din Orient, conduse de Lucullus, care lupta atunci împotriva lui Mitradate şi a lui Tigran. Această lege îl lipsea pe Lucullus de răsplata bine meritată pentru victoriile sale şi nu era altceva decât supunerea întregului stat roman puterii unei persoane, Pompeius. Cu toată împotrivirea înverşunată a oprimaţilor, propunerea tribunului a fost acceptată de popor. Astfel, printr-o hotărâre a Adunării Poporului, Pompeius a fost învestit cu puterea pe care Sylla la timpul său a cucerit-o prin război şi violenţă.
Plecând în provincie, Pompeius a anulat mai întâi toate dispoziţiile date de predecesorul său, Lucullus. El l-a destituit pe acesta din postul de comandant, lăsându-i la dispoziţie 1600 de soldaţi. Lucullus, indignat, a plecat în Italia, iar Pompeius, preluând conducerea, a pornit împotriva regelui Pontului Mitradate.
Regele Pontului, dispunând de o oaste de 30.000 de infanterişti şi 2000 de cavalerişti, nu se hotăra să intre în luptă cu romanii. Pompeius a reuşit să-l încercuiască pe Mitradate şi să-i asedieze tabăra. Mitradate a rezistat asediului timp de 45 de zile, iar apoi, omorând pe cei bolnavi şi răniţi, a fugit neobservat cu cea mai bună parte a oştirii sale. Pompeius însă l-a ajuns la râul Eufrat. Temându-se ca nu cumva duşmanii să reuşească să treacă peste apă înaintea lui, Pompeius i-a atacat imediat.
Mitradate a suferit o înfrângere totală: peste 10.000 de soldaţi de-ai săi au căzut în luptă, tabăra sa a fost capturată de învingători, însuşi regele a reuşit să-şi facă drum cu 800 de călăreţi printre rândurile romanilor, însă acest detaşament în curând s-a dizolvat şi Mitradate Eupator a fost nevoit să-şi continue fuga numai cu trei însoţitori. Fugarii, în sfârşit, au ajuns la cetatea Sinope, unde se găsea tezaurul împărătesc. Mitradate le-a dat o parte din tezaur şi haine scumpe tovarăşilor săi de drum şi i-a dat fiecăruia otravă, pentru ca nici unul să nu cadă viu în mâinile duşmanului.
Din Sinope Mitradate a plecat la regele armean Tigran, însă acela de frica lui Pompeius a refuzat să-l adăpostească şi chiar a promis o recompensă pentru capul lui Mitradate. Atunci regele Pontului, ocolind izvoarele râului Eufrat, a plecat în Colhida.
Între timp, Pompeius, urmărindu-l pe Mitradate, a intrat cu armata sa în Armenia. Regele, bătrânul Tigran, zdrobit odinioară de Lucullus, i-a primit pe romani în capitala sa, iar el însuşi a plecat la Pompeius.
Sosind în tabăra comandantului de oşti roman, regele şi-a scos coroana şi, după obiceiul oriental, se pregătea să cadă în genunchi şi să ceară cruţare. Pompeius însă l-a cuprins cu blândeţe pe Tigran, i-a oferit loc alături de el şi în timpul convorbirii i-a comunicat condiţiile de pace acceptabile pentru Armenia. Numai fiul bătrânului rege, tânărul Tigran, care era prezent acolo, se purta necuviincios faţă de comandantul roman. Atunci Pompeius a poruncit ca acesta să fie întemniţat până în ziua triumfului său.
Apoi, urmărindu-l pe Mitradate, Pompeius a pornit după el prin ţinuturile populate de triburile albanezilor şi ale iberilor. Albanezii i-au permis lui Pompeius să treacă prin ţara lor, dar mai apoi l-au atacat mişeleşte lângă râul Kyros. Romanii i-au respins pe duşmani, pe mulţi i-au zdrobit. Regele albanezilor a cerut prin intermediul solilor săi îndurare şi Pompeius, încheind cu el pacea, a pornit împotriva iberilor, care opuneau rezistenţă. Pompeius a învins, nimicind 9000 de soldaţi şi peste 12.000 luând în prizonierat. După aceasta comandantul de oşti a intrat în Colhida, unde era aşteptat pe râul Phasis de flota romană.
Intre timp, Mitradate s-a ascuns printre triburile care locuiau în Bosforul Cimerian şi lângă Meotida şi continuarea urmăririi prezenta mari dificultăţi. Pompeius a primit pe neaşteptate vestea că albanezii au încălcat tratatul de pace. Romanii au fost nevoiţi să se întoarcă. Curând a avut loc o ciocnire decisivă cu numeroasa oştire a albanezilor (60.000 de infanterişti şi 12.000 de cavalerişti). Pompeius lupta în primele rânduri ca soldat şi l-a omorât cu suliţa pe conducătorul oştirii duşmane. Albanezii au suferit înfrângere. După bătălie Pompeius, urmărindu-i pe albanezi, a pornit în direcţia Mării Caspice, dar peste trei zile de drum a fost nevoit să se întoarcă (din cauza mulţimii de şerpi veninoşi din această regiune) şi să se retragă în Armenia. Pompeius a renunţat la urmărirea lui Mitradate, hotărând să blocheze teritoriul unde s-a ascuns regele Pontului. Flota romană a barat calea corăbiilor comerciale care duceau alimente şi rezerve spre ţărmul nordic al Mării Negre, unde s-a ascuns Mitradate. Încercarea de a încălca blocada a fost ameninţată cu moartea.
După aceasta Pompeius a mers din Armenia în regiunea Comagene, iar de acolo în Siria, proclamând-o provincie romană. Apoi el a ocupat Iudeea, luându-l prizonier pe regele ei, Aristobul.
Acum, deşi războiul cu Mitradate încă nu era terminat, comandantul de oşti s-a apucat de organizarea provinciilor, oferind daruri, dându-le pământ numeroşilor stăpânitori locali, aplanând conflictele. Cu această ocazie Pompeius a dat dovadă de un talent deosebit. El nu tindea spre îmbogăţire, îi era improprie aviditatea.
Din Siria Pompeius a pornit o campanie împotriva oraşului Petra. Mulţi dezaprobau compania, considerând-o doar un motiv de renunţare la urmărirea lui Mitradate.
Dar o altă întâmplare fericită (aşa cum deseori se întâmpla în viaţa lui Pompeius) l-a ajutat să depăşească situaţia grea. În zare se vedea Petra, când a sosit vestea despre moartea lui Mitradate, care s-a sinucis după ce fiul său, Pharnakes, a organizat o răscoală împotriva tatălui. Aşa s-a stins din viaţă Mitradate Eupator, cel mai înverşunat duşman al Romei, supranumit al doilea Hannibal.
Moartea neaşteptată a regelui Pontului l-a făcut pe Pompeius sa-şi schimbe planurile şi el s-a întors imediat, pornind spre Italia.
