Crassus nu le-a răspuns imediat, voind să chibzuiască asupra propunerilor. Gândurile i-au fost întrerupte, fiindcă în tabără a sosit Abgaros, conducătorul unuia din triburile arabe din Mesopotamia, un om viclean. Cândva el îl ajutase pe Pompeius şi-şi căpătase reputaţia de prieten al romanilor. Acum, fireşte, el a fost întâmpinat ca aliat, însă de data aceasta Abgaros era de partea duşmanilor Romei şi a venit în tabăra lui Crassus la ordinul secret al comandanţilor de oşti părţi, pentru a încerca să-l atragă pe consul în adâncul ţării. Acolo, pe şes, cavaleria părţilor intenţiona să-l înconjoare şi să-l zdrobească pe adversar, deoarece în acest caz romanii pierdeau avantajul pe care li-l dădea râul şi malurile lui deluroase.
Abgaros juca iscusit rolul său de prieten al romanilor, preamărindu-i pe Pompeius şi pe fratele lui, numindu-l pe Cnaeus binefăcătorul său, pe care nu-l va uita nicicând.
Arabul era încântat de armata lui Crassus, de puterea ei, de înarmare şi disciplină şi făcea aprecieri dispreţuitoare la adresa parţilor.
— De ce tărăgănezi, Crassus? Ce aştepţi? De ce te pregăteşti atât de minuţios? Soldaţii tăi au nevoie nu de arme, ci de picioare puternice şi iuţi, pentru a-i ajunge pe duşmanii care fug. Dacă vei tărăgăna, parţii vor pleca în grabă la sciţi şi la gircani, luând cu ei obiectele de valoare şi aurul. Dacă vrei să lupţi, grăbeşte-te până ce regele parţilor nu şi-a adunat toate forţele într-un singur loc... Acum el are puţină oaste.
Dar toate astea erau minciuni. În realitate regele Parţiei pe atunci pustia Armenia drept pedeapsă pentru alianţa ei cu romanii. Împotriva lui Crassus el l-a trimis pe conducătorul său de oşti, surena. În statul parţilor acest titlu îl purta cea mai de vază persoană după rege.
Abgaros a reuşit să-l convingă pe Crassus şi armata romană a pornit în adâncul ţării. Ca şi mai înainte, duşmanii nu se vedeau nicăieri. La început drumul era bun. Au mers câteva zile şi au dat de un şes nisipos şi fără apă. Picioarele ostaşilor se cufundau în nisipul moale, pulverulent, înaintarea devenind tot mai anevoioasă. Soldaţii vedeau înjur o privelişte tristă: nicăieri nici un copăcel, nici un tufiş, nici râuleţe vesele, nici coline verzi, numai stepă mohorâtă.
Armata romană a fost ajunsă din urmă de câţiva călăreţi: aceştia erau trimişii regelui armean Artavasdes, care au adus vestea tristă despre invazia părţilor în Armenia.
— Regele nu te poate ajuta acum, au spus solii. El a poruncit să-ţi transmitem să mergi în ţara noastră. Unindu-ne, vom deveni mai puternici. În munţii noştri e mai uşor de luptat cu parţii...
Crassus s-a supărat şi l-a numit pe regele armean trădător. El ameninţa să-l pedepsească.
La 9 iunie 53 î.Hr. Abgaros a fugit din tabăra romanilor. Trădarea lui a devenit limpede. Dar Crassus a ordonat să se înainteze, grăbindu-i pe soldaţi. Infanteria obosită abia se ţinea de cavalerie.
Pe neaşteptate din grupul de ostaşi trimis înainte s-au întors câţiva oameni. Cercetaşii care au scăpat teferi au raportat că ceilalţi au fost ucişi, iar ei s-au salvat cu greu de duşmanii numeroşi, care înaintează spre romani.
Vestea l-a zguduit pe Crassus. El a ordonat oştirii să ocupe poziţiile de luptă. Soldaţii s-au aliniat în careu. Pe fiecare latură au încăput câte douăsprezece cohorte (cohorta avea 500 ori 600 de oameni). Crassus a împărţit cavaleria în detaşamente, pe care le-a ataşat fiecărei cohorte, pentru a o întări. Comanda unui flanc Crassus a încredinţat-o lui Caius Cassius, iar a celuilalt — feciorului său, Publius Crassus, care căpătase experienţă de război în Calia, unde luptase în oştirea lui Caesar. Centrul armatei era condus de Marcus Crassus.
În formaţie de luptă romanii înaintau încet şi în curând au ajuns la râuleţul Ballis. Soldaţii obosiţi, care sufereau din cauza arşiţei şi a setei, s-au bucurat la vederea apei. Ei sperau să se odihnească aici. Însă Crassus a ordonat:
— Acei ce vor să bea, las' să bea, însă să rămână în front.
Fără a se odihni, soldaţii au pornit mai departe; mânaţi de ordin, ei mergeau în marş rapid, fără opriri.
Deodată s-a arătat duşmanul. Aceasta s-a întâmplat în apropierea oraşului Carrhae. Însă astea erau numai detaşamentele de avangardă ale inamicului. Forţele principale veneau după ele. Ostaşii părţi au aruncat mantalele de ploaie peste arme şi zale, pentru ca acestea să nu strălucească la soare şi să nu permită ca ei să fie descoperiţi înainte de vreme. Când duşmanii s-au apropiat, au început să bată în tobele cu clopoţei. A răsunat un bubuit prelung, asemănător cu cel al tunetului. Cu aceste sunete părţii îi înfricoşau pe inamici. Romanii au trâmbiţat din goarne şi din trompete. Amândouă armatele continuau să se apropie. La un semn al comandantului părţii au aruncat mantalele de ploaie. Armele şi zalele au scânteiat la soare. Soldaţii romani priveau cu spaimă tabloul îngrozitor. Armata duşmană era foarte numeroasă. Călăreţii părţi produceau o impresie înfricoşătoare. Ei erau îmbrăcaţi în zale şi purtau coifuri de aramă şi de fier, care le acopereau faţa. Caii lor de asemenea erau apăraţi de platoşe. Aplecându-se pe cai, călăreţii au luat-o la goană spre romani, sperând că dintr-o singură lovitură vor doborî primele rânduri şi vor pătrunde înăuntrul careului. Legionarii încercaţi au respins primul atac.
Întâmpinând o rezistenţă dârză, parţii s-au retras. Se părea că ei s-au împrăştiat în dezordine în toate părţile. Din rândurile romanilor s-au auzit vorbe ironice, însă cavaleria duşmană a început să învăluie pe neobservate careul, care curând a fost prins într-un cerc puternic.
Crassus a ordonat ostaşilor înarmaţi mai uşor să se arunce asupra duşmanului. N-au reuşit legionarii să facă câţiva paşi, că s-a auzit şuieratul unei ploi de săgeţi. Au căzut primii morţi şi răniţi, iar ceilalţi s-au retras grăbiţi în rândurile infanteriei romane greu înarmate. Soldaţii lui Crassus pentru prima dată au simţit acţiunea săgeţilor părţilor, care străbăteau zalele şi scuturile, străpungeau corpul omenesc. Duşmanul continua să arunce săgeţi din arcurile bine întinse. Parţii nu trebuiau să ochească: romanii erau aliniaţi atât de des, încât fiecare săgeată îşi găsea victima.
Suferind pierderi mari, romanii au încercat să treacă la ofensivă, însă parţii se eschivau de la luptă, fugeau în lături, întorcându-se din când în când şi aruncând săgeţile purtătoare de moarte.
La început Crassus şi soldaţii săi sperau că duşmanul îşi va epuiza rezervele de săgeţi, însă consulul a fost informat că nu departe stau cămile încărcate cu săgeţi şi că, golindu-şi tolbele, călăreţii parţi le umpleau din nou. Legionarii s-au descurajat total.
Crassus i-a ordonat feciorului său să forţeze duşmanul să accepte lupta. El i-a pus la dispoziţie şapte cohorte: cinci sute de arcaşi şi o mie trei sute de călăreţi, în total vreo patru mii şi jumătate de oameni.
Publius Crassus şi soldaţii săi au ieşit din careu şi au pornit la atac. Parţii s-au retras în grabă. Romanii îi urmăreau. Aceasta a durat mult timp. Pe neaşteptate părţii s-au oprit şi şi-au întors caii. Romanii au ocupat imediat poziţii de luptă, aşteptând o încăierare corp la corp. Insă ciocnirea n-a avut loc. Călăreţii parţi, îmbrăcaţi în zale, s-au oprit în faţa inamicului. Cavaleria se rotea în jurul legionarilor, împroşcându-i cu săgeţi. Miile de cai au ridicat un nor de praf, care i-a învăluit pe romani. Soldaţii nu vedeau nimic, se sufocau şi cădeau răniţi şi morţi, loviţi de săgeţi. Publius cu călăreţii săi s-a năpustit asupra parţilor. S-a încins lupta. Paloşele scurte şi suliţele de aruncat ale ostaşilor romani îi apărau slab de suliţele lungi ale părţilor. Călăreţii parţi şi caii lor, îmbrăcaţi în zale, erau invulnerabili.
Romanii luptau cu disperare. Mulţi se apucau cu mâinile de suliţele inamicului şi îi trăgeau la pământ pe duşmanii neîndemânatici din cauza armurii. Alţii descălecau şi se băgau sub caii inamicului, spintecându-le cu cuţitul pântecele neapărat. Animalul se ridica pe picioarele dinapoi, îl arunca pe călăreţ, care, la pământ, îşi găsea moartea. Romanii au pierdut mulţi oameni, a fost rănit şi Publius Crassus. El nu putea mişca mâna dreaptă. Călăreţii romani s-au retras spre infanteria lor, iar apoi s-au îndreptat spre o colină din vecinătate, acoperită cu nisip. Apărându-se cu scuturile, ei s-au aliniat pe colină. Aceasta a fost o greşeală fatală.
Pe şes duşmanilor le era deschis numai primul rând de ostaşi. Ei îi apărau cu corpul lor pe ceilalţi. Pe povârnişul dealului însă fiecare rând următor de ostaşi era mai sus decât cel din faţa sa. Astfel întregul detaşament s-a transformat în ţintă pentru arcaşii părţi. Oamenii mureau unul după altul, neavând posibilitate să pricinuiască pierderi duşmanului. Lui Publius Crassus i s-a propus să încerce a se salva până când colina încă nu e înconjurată complet.
— Nu, a răspuns Publius, chiar ameninţarea celei mai straşnice morţi nu mă va face să-mi părăsesc oamenii care mor din vina mea.
Măcelul continua. Nevrând să cadă în mâinile părţilor, mulţi romani s-au sinucis. Nefiind în stare să ţină paloşul în mâna rănită, Publius Crassus i-a poruncit purtătorului său de arme să-l înjunghie. Părţii, care au răzbătut pe colină, îi loveau cu suliţele pe acei care mai încercau să opună rezistenţă. Curând detaşamentul lui Publius Crassus a fost zdrobit. Aproape cinci sute de oameni au căzut prizonieri. Comandantului şi ofiţerilor morţi părţii le-au tăiat capetele şi le-au înfipt în suliţe.
Crassus aştepta veşti de la fiul său. Ca şi alţii, el credea că Publius urmăreşte duşmanii învinşi, iar apoi se va întoarce, însă curând în tabără au ajuns cu greu trimişii lui Publius Crassus şi au comunicat despre situaţia dezastruoasă a detaşamentului. S-a dat ordin de mers în ajutor. In timpul acesta s-au auzit strigătele de victorie şi sunetele tobelor părţilor. De tabăra romană se apropiau mii de călăreţi. Câţiva oameni au venit mai aproape. Toţi au văzut capul lui Publius Crassus, înfipt în suliţa unui călăreţ. Ostaşul part a arătat trofeul său sângeros şi a strigat batjocoritor:
— Cine sunt părinţii acestui ostaş, romani? De unde-i el? Nu se poate ca Marcus Crassus, acest om mărunt la suflet, cel mai rău dintre oameni, să aibă un fecior atât de nobil şi viteaz!...
Romanii tăceau. Erau deprimaţi. Mulţi au fost cuprinşi de groază. Marcus Crassus se comporta bărbăteşte, trecând printre rânduri şi încurajând soldaţii.
— Romani, a spus el, am pierdut pe cel mai bun fecior din lume. Această nenorocire mă priveşte numai pe mine. Dacă vă e milă măcar un pic de mine, dovediţi-mi aceasta prin vitejie. Curmaţi bucuria duşmanilor. Pedepsiţi-i pentru cruzimea lor. Comandanţii romani au mai suferit înfrângeri, dar aceasta nu ne-a împiedicat să-i învingem pe duşmani. Nu numai prin fericire şi izbândă Roma şi-a căpătat atotputernicia. Romanii au devenit un popor mare şi de aceea că au putut să înfrunte nenorocirile.
Crassus n-a reuşit să influenţeze soldaţii. Intre timp, cavaleriştii parţi veneau în goană din flancuri, trăgând din arcuri, alţii strâmtorau primele rânduri ale romanilor, lovindu-i cu suliţele lungi. Abia când a înnoptat, părţii au încetat lupta şi au plecat. Îndepărtându-se, ei strigau:
— Crassus, noi îţi dăruim o noapte pentru a-ţi putea deplânge fiul. Dimineaţa vino singur la noi, nu aştepta până te vor aduce legat cu frânghia.
S-a lăsat o noapte groaznică pentru romani. Crassus şedea în întuneric, învelit în manta, gândindu-se la caracterul instabil al sorţii, la ambiţia sa nesocotită, care l-a adus în acest pustiu. El nu se putea hotărî să întreprindă ceva.
— Trebuie de ieşit din capcană, a decis consiliul ofiţerilor, de ieşit în linişte, sub vălul nopţii, părăsindu-i pe acei care nu pot merge.
Oştirile s-au ridicat fără ordine zgomotoase şi sunete de goarnă, însă când cei răniţi au înţeles că sunt părăsiţi în voia sorţii, au început să strige. Până când s-a făcut ordine, a trecut mult timp şi duşmanul a observat fuga romanilor, însă el nu-i urmărea pe romani. Parţii nu puteau lupta noaptea.
Când s-a luminat, parţii au năvălit în tabăra pustie şi i-au omorât pe răniţii rămaşi, aproape patru mii de oameni. Săvârşind această faptă monstruoasă, ei au pornit pe caii lor iuţi în urma lui Crassus, ajungându-i şi omorându-i pe soldaţii rămaşi în urmă.
Pe un deal părţii au înconjurat patru cohorte, care s-au desprins de forţele principale ale lui Crassus. Numai douăzeci de ostaşi au reuşit să-şi croiască drum printre rândurile adversarului; uimiţi de bărbăţia lor, duşmanii le-au dat posibilitate să plece.
Crassus a ajuns până în oraşul Carrhae. Comandantul de oşti al părţilor era gata să propună încheierea armistiţiului cu scopul ca romanii să părăsească Mesopotamia. Însă aflând despre situaţia grea a romanilor, parţii au înconjurat oraşul Carr şi au cerut să fie predaţi Crassus şi Cassius, ferecaţi în lanţuri.
Crassus nu se putea bizui pe locuitorii oraşului Carrhae şi a hotărât să părăsească oraşul în secret, însă n-a reuşit. Duşmanul a aflat că noaptea romanii au plecat. Călăuza lui Crassus era un spion duşman, care a dus oastea pe un drum fals, pentru ca romanii să nu poată pleca departe până dimineaţă, când parţii vor începe acţiunile. Bănuind ceva, unii s-au întors înapoi. Printre ei a fost şi Crassus cu cinci sute de călăreţi. Alt ajutor al lui Crassus, Octavius, avea o călăuză de nădejde şi cu un detaşament de cinci mii de oameni a reuşit până în zori să ajungă într-un loc muntos. Pe Crassus însă, care avea cu el patru cohorte şi câteva zeci de călăreţi, călăuza l-a condus într-o mlaştină. Cu greu au ieşit romanii la drum, pentru a se reuni cu detaşamentul lui Octavius, până la care rămâneau numai 12 stadii (cam doi kilometri). Dar era prea târziu. Parţii i-au ajuns din urmă pe romani şi i-au forţat să se retragă. Octavius şi soldaţii săi au înţeles în ce situaţie periculoasă se află Marcus Crassus. Ei au venit în ajutor şi i-au silit pe părţi să se retragă.
Temându-se că romanii vor fugi noaptea, parţii au recurs la un şiretlic, vorbind între ei aşa ca să audă prizonierii romani despre intenţia regelui lor să se împace cu romanii, să-i aibă de aliaţi, să fie mai generoşi cu Crassus. Apoi câtorva prizonieri li s-a dat posibilitatea să fugă.
