În acest timp la Roma ajungeau diverse zvonuri despre intenţiile lui Pompeius. Oprimaţii se temeau că el îşi va aduce armata în capitală şi îşi va instaura definitiv puterea. Mulţi oameni bogaţi, inclusiv Marcus Crassus, temându-se de tulburări şi de dezordine, au părăsit în grabă oraşul. Dar Pompeius încă înainte de a sosi în Italia le-a permis legionarilor săi să plece la vatră. Când această veste s-a răspândit în Italia, locuitorii oraşelor, în haine de sărbătoare, au început să iasă în întâmpinarea învingătorului lui Mitradate şi, când comandantul de oşti s-a apropiat de Roma, în urma lui mergea o mulţime de oameni, care depăşea mult numărul soldaţilor ce-l escortau.

Triumful lui Pompeius a durat două zile. Pe listele duse de cei ce mergeau în fruntea alaiului figurau ţările şi popoarele cotropite de el. (Pompeius a cucerit 1000 de cetăţi, 900 de oraşe, a capturat 800 de corăbii şi a depus în vistieria statului o sumă fabuloasă de bani.)

Acum Pompeius a atins culmea gloriei sale, însă trecând de partea poporului, a trezit nemulţumirea oprimaţilor şi a Senatului.

Între timp printre oamenii de stat romani a apărut o nouă personalitate — Caius Iulius Caesar. El provenea dintr-un neam vechi, talentat şi iubitor de onoruri. El nu avea nici gloria militară a lui Cnaeus Pompeius, nici bogăţia lui Marcus Crassus, însă era superior romanilor iluştri ai vremii prin virtuţile sale.

Aderând la partida plebeilor, Caesar a cucerit simpatia şi dragostea oamenilor simpli, iar apoi, prin daruri valoroase şi promisiuni, a reuşit să obţină funcţia de consul. Atunci Iulius Caesar a hotărât să-i împace pe doi dintre cei mai puternici oameni din Roma — Pompeius şi Crassus. Astfel el îşi făcea aliaţi şi diminua puterea Senatului şi a oprimaţilor. Datorită eforturilor lui Caesar a fost încheiată o alianţă secretă între el, Pompeius şi Crassus — aşa-numitul triumvirat. In scopul de a întări alianţa dintre ei, Pompeius s-a căsătorit cu fiica lui Caesar, lulia.

După ce Iulius Caesar a fost ales consul, el a propus un proiect de lege privind distribuirea pământurilor şi înfiinţarea unei colonii pentru cetăţenii săraci. Proiectul a provocat înverşunarea Senatului în frunte cu tovarăşul de consulat al lui Caesar, Bibulus. Pentru a realiza cele propuse de Caesar, Pompeius a trimis la Roma detaşamente de ostaşi. Ca răspuns la aceasta optimaţii au pregătit grupuri înarmate de oameni. Între ele şi soldaţii lui Pompeius în Forul orăşenesc au avut loc adevărate lupte.

Triumvirii (Caesar, Pompeius, Crassus) luptau cu duşmanii lor prin toate mijloacele accesibile. Ostaşii lui Pompeius s-au năpustit în piaţa orăşenească asupra lui Bibulus, i-au rupt însemnele consulare şi l-au împroşcat cu noroi. Apoi l-au ţinut în casa sa timp de 8 luni de zile (până i-a expirat mandatul de consul).

Pe doi dintre liderii partidei senatoriale, Cato şi Cicero, triumvirii i-au expulzat din Roma. Pe primul l-au trimis în Cipru, sub pretextul pacificării populaţiei de pe insulă, iar pe al doilea, în exil. Când Cicero i-a solicitat lui Pompeius ajutor, acela a refuzat.

Poporul a încuviinţat activitatea lui Pompeius în provinciile din Asia Mică, iar lui Caesar i s-a acordat dreptul de conducere în Galia pe un termen de 5 ani.

Când a expirat mandatul consulatului, Caesar a plecat în Galia. La Roma au rămas Pompeius şi Crassus, care nu reuşeau să pună capăt dezordinii crescânde a soldaţilor, începute în timpul consulatului lui Caesar. Tânărul tribun popular Clodius a adunat şi a înarmat bande de pungaşi, care înfiorau lumea. Clodius, despre care se spunea că e agentul secret al lui Caesar, mai întâi i-a dat în judecată pe prietenii lui Pompeius. Aceasta a fost o tentativă de a verifica forţa de influenţă a lui Pompeius: îi va putea oare apăra Cnaeus Pompeius pe prietenii săi? Apoi Clodius şi oamenii săi l-au atacat pe Pompeius, iar un rob al lui Clodius a atentat la viaţa lui în piaţa orăşenească. Senatul şi oprimaţii se bucurau de insultele la adresa triumvirului şi cereau înapoierea lui Cicero.

Tolerarea lui Clodius şi a bandelor sale a influenţat situaţia politică şi în anul următor alegerile persoanelor oficiale supreme n-au avut loc, iar Pompeius n-a îndrăznit să se prezinte în piaţa orăşenească. Atunci triumvirul a acceptat întoarcerea lui Cicero din exil.

Cu un detaşament puternic de soldaţi Pompeius a ocupat Forul şi după o încăierare sângeroasă l-a învins pe Clodius. Întorcându-se din exil, Cicero l-a împăcat pe Pompeius cu Senatul şi a influenţat Senatul să adopte o lege prin care Pompeius a fost desemnat conducător în problemele aprovizionării şi colectării de cereale pentru Roma. In scurt timp Pompeius a umplut pieţele Romei cu pâine.

Între timp, Caesar, care ducea război în Galia, a pus mâna pe o pradă considerabilă şi a reuşit să-şi creeze o armată gata să-şi urmeze comandantul. O parte din bogăţiile jefuite Caesar le-a trimis la Roma pentru a mitui persoanele oficiale supreme, cât şi pentru a fi distribuite populaţiei.

Acţiunile militare în Galia continuau şi, pentru a supune definitiv ţara, Caesar mai avea nevoie de timp. Atunci Iulius Caesar i-a invitat pe Pompeius şi pe Crassus (care s-au certat) la o întrevedere în oraşul Luca, din Italia de Nord. Aici între triumviri a fost încheiat un nou tratat, prin care se preconiza susţinerea lui Caesar în provinciile sale pentru următorii 5 ani, iar Pompeius şi Crassus urmau sa devină consuli în anul următor. Caesar promitea să trimită la Roma un mare detaşament de ostaşi, să ajute la popularizarea candidaturilor lui Crassus şi Pompeius. Când vor fi aleşi, vor împărţi între ei provinciile şi conducerea armatelor. Acest tratat, devenit în curânci cunoscut, i-a indignat pe senatori şi oprimaţi. Datorită mituirii, Pompeius şi Crassus au fost aleşi consuli. Apoi ei i-au prelungit lui Caesar termenul de comandă pe 5 ani. În calitate de provincie sub stăpânirea lui Crassus a fost aleasă Siria; el a fost învestit şi cu dreptul de a desfăşura un război în caz de necesitate. Iar lui Pompeius i s-au dat Livia şi Spania cu patru legiuni de soldaţi.

Când a expirat mandatul de consul, Crassus a plecat în Siria pentru a se pregăti de război cu părţii. Pompeius însă a cedat provinciile delegaţilor săi şi a rămas în Italia.

Curând după aceasta au avut loc două evenimente care au cauzat destrămarea triumviratului: Crassus a suferit o mare înfrângere în războiul cu părţii şi a fost ucis (53 î.Hr.), iar puţin mai înainte (54 î.Hr.) s-a stins din viaţa fiica lui Caesar — Iulia, soţia lui Pompeius.

După moartea Iuliei la Roma au început tulburările, peste tot domnea neliniştea. Candidaţii la posturile supreme adunau bande înarmate, care duceau pe piaţa oraşului adevărate lupte. În fiecare zi se săvârşeau fărădelegi şi omoruri. Profitând de starea dezastruoasă din oraş, prietenii lui Pompeius au propus ca acesta să fie desemnat dictator. Ideea a fost susţinută de popor.

Unul dintre tribunii populari a propus ca Pompeius să fie numit dictator. Senatul şi optimaţii s-au opus categoric, motivând prin faptul că din timpurile lui Sylla poporul desconsidera această funcţie.

Ei au declarat că se pronunţă nu împotriva dictaturii lui Pompeius, ci împotriva dictaturii în general. Atunci Cnaeus Pompeius a renunţat la dictatură, dar a acceptat să aducă ostaşii săi pentru a face ordine în timpul alegerii consulilor. Cu ajutorul legionarilor a fost posibil de restabilit pentru un timp liniştea în oraş şi de ales consuli, însă noii consuli n-au fost în stare să tempereze tulburările care au izbucnit din nou şi care după moartea tribunului popular Clodius s-au transformat în răscoală. Mulţimea a pătruns cu forţa în curia Gostilia şi a aprins scaunele şi mesele senatorilor. Focul a cuprins curia şi s-a răspândit şi asupra clădirilor apropiate. Au fost arse cele mai vechi clădiri publice din Roma, considerate sfinte.

Acum chiar şi optimaţii au înţeles nevoia unei puteri tari şi din doi pretendenţi — Caesar şi Pompeius — au hotărât să-l aleagă pe ultimul. Unul dintre cei mai aprigi duşmani ai lui Pompeius, Cato, a propus să fie ales Pompeius, însă nu în calitate de dictator, ci de consul unic, în locul a doi consuli cum se alegeau de obicei (astfel ca el să facă darea de seamă la expirarea mandatului de consul).

Pompeius a ocupat din nou cel mai înalt post de conducere din ţară şi a început să restabilească ordinea. El a intentat procese penale în legătură cu mituirile şi corupţia. În câteva săptămâni mulţi dintre prietenii lui Clodius şi Caesar au fost condamnaţi prin judecată la exil. Procesele erau prezidate de către Pompeius. Însă când era vorba de prietenii şi rudele sale, Pompeius, care îi pedepsea atât de aspru pe duşmanii săi, dădea dovadă de o bunătate surprinzătoare. Dacă însă la judecată se discutau cazuri ale unor persoane care-i erau indiferente, el se manifesta ca un om crud. De exemplu, când unul dintre candidaţii la postul de consul, învinuit de mituire, a venit la Pompeius, acela ca răspuns la rugămintea lui de a-l ajuta a spus:

— Dacă mă vei reţine, mi se vor răci bucatele, iar acesta e cel mai important lucru!

Acest spirit părtinitor în procedura judiciară a stârnit obiecţii întemeiate. Cu toate acestea, Pompeius a reuşit să facă ordine în stat şi să instaureze o putere autoritară. Când a expirat termenul funcţiei extraordinare, Senatul i-a prelungit lui Cnaeus Pompeius încă pe cinci ani mandatul de comandant al oştirilor din provinciile sale.

Acum Pompeius se simţea mai puternic decât adversarul său, al cărui mandat de conducere în Galia expira. El a promovat o lege, îndreptată împotriva lui Caesar, care interzicea candidaţilor să ceară postul de consul în absenţa lor. Caesar însă avea nevoie ca, fără a părăsi postul, să fie ales consul, nefiind prezent la adunarea de alegeri, pentru a nu rămâne nici o zi persoană particulară, deoarece potrivit legilor romane în acest caz el putea fi dat în judecată. Cato şi alţi optimaţi declaraseră că intenţionează să obţină condamnarea lui Caesar după ce îi va expira termenul de comandant. Apoi Pompeius i-a cerut lui Caesar să-i cedeze două legiuni, pretextând că le va folosi în apropiatul război cu părţii. Caesar i-a trimis lui Pompeius soldaţi, deşi ştia pentru ce i-au fost ceruţi.

Acum se părea că toată Italia îl susţine pe Pompeius. Într-adevăr, însănătoşirea lui Pompeius după boala periculoasă pe care o contractase în Neapole a fost sărbătorită în întreaga Italie. Mulţimi de oameni împodobiţi cu coroane, cu torţe aprinse îl întâmpinau pe Pompeius, împresurându-l cu flori.

Devenind venerat şi uitând de prudenţă, Pompeius subaprecia posibilităţile adversarului. El considera că armele sunt de prisos în lupta cu Caesar. În timpul acesta din Galia a sosit Apiu, adeptul lui Pompeius. În mesajul său el a denaturat lucrurile astfel ca să-i placă proconsulului: Pompeius nu îşi cunoaşte posibilităţile, spunea el, dacă se pregăteşte de luptă cu Caesar; rivalul poate fi răpus cu ajutorul propriilor săi soldaţi, e suficient ca Pompeius să apară în faţa legionarilor lui Iulius Caesar şi ei vor trece imediat de partea lui — atât de mare e ura faţă de guvernatorul Galiei şi atât de puternică e dragostea pentru Pompeius.

În aroganţa sa Pompeius exagera tot mai mult şi îşi bătea joc de oamenii care îi atrăgeau atenţia asupra faptului că nu există o asemenea oştire ce ar putea lupta împotriva lui Caesar, dacă el va hotărî să atace Roma. Pompeius declara, zâmbind:

— E de ajuns să bat din picior şi în orice colţ al Italiei, ca din pământ, vor răsări oştiri înarmate.

Spre deosebire de Pompeius, Caesar a început, cu o excepţională energie, o acţiune care avea o importanţă vitală pentru el: cu orice preţ să-şi prelungească termenul de conducere a armatei. Caesar nu se îndepărta prea mult de Italia şi îşi trimitea soldaţii la Roma pentru a participa la alegerile persoanelor oficiale. Pe mulţi dintre cei aleşi el i-a atras de partea sa. Aurul jefuit în Galia a început să curgă şuvoi spre Roma.

Caesar se străduia să câştige cât mai mult timp, ca să fie amânată desemnarea succesorului său fără a face uz de violenţă şi de mijloace nelegitime. In acest scop el a recurs la viclenie.

Corupându-l cu ajutorul agenţilor săi din Roma pe adversarul Curion, Caesar a convenit clandestin cu el ca acesta, prefăcându-se că rămâne duşman al guvernatorului Galiei, să complice situaţia astfel ca în cel mai apropiat timp în Senat să nu se pună la vot schimbarea comandamentului în Galia. Curion a îndeplinit această misiune, jucând cu iscusinţă rolul de critic nepărtinitor al ambilor rivali. Dar Pompeius şi optimaţii s-au dovedit a fi mai puternici şi în curând prietenii lui Caesar (Antonius, Curion şi alţii) au fost nevoiţi să fugă din Roma în Galia.

Între timp, a sosit vestea că Caesar şi-a adus oştirile la graniţele provinciei sale şi se pregăteşte să pornească la Roma.

Ajungând la râul Rubicon, fostul hotar al provinciei, Caesar s-a oprit, chibzuind asupra deciziei luate. Apoi, adresându-se prietenilor din jur, a spus:

— Zarurile au fost aruncate! Şi a ordonat soldaţilor să treacă râul.

Când s-a aflat despre acest eveniment şi la Roma, s-a început panica. De dimineaţă până seara senatorii îngrijoraţi şi persoanele oficiale se adunau lângă casa lui Pompeius să afle noutăţile, să se lamenteze, să ceară şi să dea sfaturi.

Toţi aşteptau răfuiala soldaţilor lui Caesar. La întrebările senatorilor ce va întreprinde pentru a apăra capitala, Pompeius a răspuns nehotărât că legiunile care au sosit de la Caesar sunt gata de luptă şi el intenţionează să adune în curând o armată de 30.000 de oameni. Atunci unul dintre senatori, adresându-se lui Pompeius, i-a amintit declaraţiile lui de odinioară şi i-a propus să bată din picior şi să cheme legiunile promise.

Pompeius a fost surprins de modul în care au început să se desfăşoare evenimentele şi timp de trei zile n-a luat nici o hotărâre: el nu ştia de ce forţe dispune Caesar şi care sunt intenţiile lui. La propunerea lui Cato, Cnaeus Pompeius a fost ales comandant suprem cu drepturi nelimitate, iar persoanele oficiale au plecat în provinciile în care au fost desemnate.

Între timp tulburările care au început la Roma s-au răspândit în toată Italia. Locuitorii oraşelor italiene se adunau în capitală în căutarea unui loc mai puţin periculos, iar cetăţenii din capitală, dimpotrivă, părăseau oraşul, temându-se de răscoala robilor şi de fărădelegi din partea plebei orăşeneşti. Viaţa economică şi politică a fost suspendată complet.

Pompeius nu reuşea s-o scoată la capăt cu tulburările şi dezordinea din oraş. Deseori el era nevoit în una şi aceeaşi zi să ia decizii contrare, deoarece, având prea mulţi informatori şi sfetnici, nu ştia pe cine să asculte. In sfârşit, Pompeius a declarat starea de urgenţă, ordonând tuturor senatorilor să-l urmeze, prevenindu-i că acel care va rămâne va fi considerat duşman al patriei. Dându-şi seama că Roma nu poate fi apărată, Pompeius a părăsit capitala, plecând spre cele două legiuni ale sale, care se aflau în oraşul Luceria. Consulii şi Senatul trebuiau să plece în Capua, unde să transporte vistieria publică.

În acest moment a sosit vestea că Caesar, în fruntea cavaleriei galice, se află nu departe de Roma. Atunci consulii au fugit fără a aduce jertfe în legătură cu începerea războiului, după cum era obiceiul, lăsând duşmanului vistieria statului.

Peste câteva zile după plecarea lui Pompeius, Caesar a intrat în Roma. Contrar aşteptărilor, era binevoitor cu toţi, cucerind simpatia populaţiei. Ostaşii lui nu săvârşeau fărădelegi. El şi-a însuşit numai vistieria statului. Apoi a început să-l urmărească pe Pompeius: se grăbea să-l expulzeze din Italia înainte ca acesta din urmă să primească ajutor din Spania.

Între timp, Pompeius a ocupat oraşul Brundisium de pe ţărmul Mării Adriatice. Pierzând speranţa de a salva Italia de Caesar, Pompeius a hotărât să plece cu legiunile sale în Grecia, pentru ca de acolo să desfăşoare lupta împotriva stăpânitorului Galiei. În Brundisium a fost adunat un număr satisfăcător de vase de transport şi Pompeius, expedi-indu-i întâi pe consuli şi pe mulţi dintre senatori, a îmbarcat oştirea şi s-a îndreptat spre coasta Greciei.

Caesar a vrut să înceapă imediat urmărirea lui Pompeius, dar, neavând destule corăbii, s-a întors la Roma, pentru ca apoi să pornească o campanie în Spania, de unde legaţii lui Pompeius ameninţau Galia. Curând tot teritoriul Italiei a trecut în mâinile lui Caius Iulius Caesar. Forţele adversarilor păreau a fi prea inegale. Caesar avea o armată mică, dar încercată în lupte şi devotată comandantului sau. În schimb, în mâinile lui Pompeius erau toată flota şi bogăţiile ţării. De aceea Caesar, socotind că orice tărăgănare va fi doar în favoarea duşmanului, a început imediat războiul în Spania.

În patruzeci de zile Caesar a reuşit să pună mâna pe cinci legiuni inamice în Spania. În timpul acesta Pompeius se pregătea de război. Flota sa numeroasă a fost completată cu noi vase de război; prin recrutare forţată a fost creată o mare armată din unsprezece legiuni. Însuşi Pompeius instruia această armată. In tabăra sa se adunau nobilii romani din întreaga Italie, regii şi stăpânitorii răsăriteni.

Caesar a încercat să comunice cu adversarul său, însă Pompeius a luat propunerea lui drept o cursă şi a refuzat să negocieze, Iulius Caesar a hotărât să debarce în Iliria, concentrând în acest scop legiunile sale în Brundisium.

Inducând în eroare flota inamică, Caesar a plecat în Iliria cu un detaşament mai mic, lăsând în Brundisium o mare parte a forţelor sale. Toate încărcăturile, animalele de povară şi proviziile au fost lăsate în Italia şi trebuiau să fie trimise împreună cu următorul detaşament de soldaţi. Comandantul flotei lui Pompeius a blocat portul Brundisium şi restul armatei lui Caesar n-a putut ieşi în mare. Caesar a rămas, astfel, cu o mică armată, fără provizii şi fără rezerve de armament, faţă în faţă cu forţele superioare ale duşmanului.

Însă Pompeius nu a profitat de împrejurarea favorabilă pentru a-l zdrobi pe duşman până la sosirea forţelor sale principale. El a preferat să aştepte până ce foametea va slăbi oştirea lui Caesar. Săptămânile treceau, iar ajutoare şi provizii din Italia nu soseau şi în armata lui Caesar a început foametea. Disperat, Iulius Caesar a vrut să plece pe un mic vas în Brundisium, pentru a trimite personal legiunile sale din Italia.

Spre norocul lui Caesar în acest timp a murit comandantul flotei inamicului şi vigilenţa duşmanilor a scăzut. Atunci tovarăşul de luptă al lui Caesar, Antonius, a luat, în sfârşit, hotărârea să îmbarce o parte de legiuni pe vase, iar o parte a trimis-o pe uscat în Iliria.

Şi iată într-o zi ambele armate vrăjmaşe, care stăteau faţă în faţă lângă Dyrrachion, au văzut trecând flota lui Antonius. Corăbiile lui Pompeius imediat au pornit după ea şi în curând amândouă escadrele au dispărut în zare. Au trecut câteva ceasuri de chinuitoare aşteptare. Vântul din faţă a reţinut escadra duşmanului şi Antonius a debarcat cu bine cu patru legiuni mai la nord de Dyrrachion. Ambele armate vrăjmaşe au pornit spre locul debarcării: Pompeius, pentru a-l distruge pe Antonius până la unirea lui cu Caesar, iar Caesar, pentru a se uni cu Antonius.

Caesar s-a unit cu Antonius până la sosirea lui Pompeius şi astfel a scăpat de moarte.