Încercând acum să izoleze armata adversarului de baza alimentară din Dyrrachion, Caesar a asediat oraşul. El năvălea adesea asupra fortificaţiilor duşmane, provocând adversarul la luptă când îi convenea lui. Una din aceste ciocniri s-a transformat într-o adevărată bătălie şi Caesar a fost zdrobit, pierzând în luptă 2000 de ostaşi. Pompeius însă încă o dată a ratat şansa de a distruge duşmanul: el n-a putut sau i-a fost frică să pătrundă în tabăra lui Caesar, pentru a duce la bun sfârşit lupta, astfel dându-i posibilitate duşmanului să plece în Tesalia. În legătură cu aceasta, Caesar le-a spus prietenilor:

— Astăzi biruinţa ar fi fost a duşmanilor, dacă printre ei ar fi fost cineva care ştie cum să învingă.

În tabăra lui Pompeius domnea dezordinea din cauza lipsei unui comandament unic şi mai ales din cauza şovăielii comandantului suprem. Acum, când părea că duşmanul este zdrobit, printre prietenii influenţi ai lui Pompeius au apărut neînţelegeri. Unii considerau că Caesar a fugit şi propuneau să înceapă imediat urmărirea lui; alţii strigau că trebuie de plecat în Italia; iar alţii au început să-şi trimită servitorii şi prietenii la Roma, pentru a ocupa mai repede case în apropierea Forului, crezând că îndată ce se vor întoarce la Roma vor cere posturi înalte. Unii erau atât de siguri de biruinţă, încât discutau deja cui îi va reveni postul de pontifex maximus, ocupat de Caesar. Pompeius comunicase regilor străini, stăpânitorilor şi oraşelor, precum şi soţiei sale, despre victoria definitivă. Înalţii demnitari romani, ameţiţi de biruinţa de la Dyrrachion, după ce oastea a coborât pe şesul Tarsalia (în Tesalia), au cerut o luptă decisivă.

— Oare Pompeius, spuneau ei, a îmbătrânit până într-atâta că nu se încumetă să năvălească şi să zdrobească complet duşmanul, ale cărui forţe sunt aproape de două ori mai mici?

Pompeius a cedat şi a ordonat pregătirea de luptă.

Caesar, după odihna de noapte, intenţiona să pornească mai departe în Tesalia şi soldaţii lui strângeau corturile, când a sosit vestea că unităţile de avangardă ale duşmanului ocupă poziţii de luptă. Atunci Iulius Caesar a ordonat să fie arborat deasupra cortului său un steag roşu, care la romani era semnal de luptă.

Pompeius şi-a aliniat cohortele în trei linii. El însuşi stătea pe flancul drept, faţă în faţă cu Antonius, pe flancul stâng a fost concentrată masa de şoc a cavaleriei. Pompeius avea de gând să scoată cu cavaleria sa de pe poziţie cavaleria puţin numeroasă a lui Caesar, iar apoi, spărgând frontul vestitei legiuni a zecea (în rândurile căreia lupta şi Caesar), să zdrobească duşmanul. Caesar, observând că flancul stâng al inamicului este apărat de o cavalerie numeroasă, a pus şase cohorte în flancul drept, pentru a respinge atacul cavaleriştilor lui Pompeius.

Din amândouă părţile a fost dat semnalul de atac. Călăreţii lui Pompeius s-au năpustit spre flancul drept al lui Caesar.

La semnalul lui Caesar cavaleria sa, pentru a nu fi zdrobită de cavaleria numeroasă a lui Pompeius, s-a retras, iar infanteria, aliniată în spate, a pornit brusc înainte asupra duşmanului, aruncând suliţele scurte în cavaleriştii inamicului. După aceasta cavaleria lui Caesar a pornit la atac şi a pus pe fugă cavaleria duşmană. Armata lui Pompeius n-a mai fost în stare să-şi menţină poziţiile. În asemenea situaţie romanii de obicei se retrăgeau în tabăra-cetate, pe care întotdeauna o aveau pregătită în spate. Pompeius, disperat, a părăsit comanda şi s-a pornit fără grabă spre tabără. Rămânând fără comandant, cohortele, lăsate în voia sorţii, au încălcat ordinea de retragere şi a început fuga în panică a întregii armate.

Pe câmpul de luptă au rămas peste 6000 de soldaţi ai lui Pompeius. Se spune că armata lui Caesar a pierdut numai 200 de oameni.

Pompeius şedea în cortul său, când în tabără, împreună cu fugarii, s-au năpustit şi cei ce îi urmăreau. Atunci el sări pe cal şi împreună cu câţiva prieteni o luă la fugă pe drumul ce ducea spre oraşul tesalian Larissa.

Depărtându-se puţin de oraş, Pompeius a pornit în goană nebună, iar apoi, văzînd că nu este urmărit de nimeni, a lăsat calul la pas. Trecând de Larissa, Pompeius a ajuns în valea Tempea de pe ţărmul mării. Acolo s-a oprit să înnopteze într-o colibă de pescari. În zori Pompeius a urcat pe bordul unui vas fluvial şi plutind în josul râului Pinios, sosi în curând la Amfipol.

De acolo el a trecut pe insula Lesbos în Mitilene, pentru a o lua pe soţia sa Cornelia şi pe fiul său. Aflând despre înfrângerea soţului său, Cornelia s-a mâhnit mult. Pompeius o consola cum putea, insuflându-i speranţă într-un viitor mai bun.

După aceea Pompeius cu soţia sa şi cu prietenii a plecat pe mare de-a lungul ţărmurilor Asiei Mici, unde pe drum i s-au alăturat câteva corăbii din Cilicia, ostaşi şi circa 60 de senatori. Pe drum el a aflat că flota sa încă se pregătea de luptă, iar Cato cu o mare oştire a plecat în Africa. Atunci Pompeius începu să-i dojenească pe prieteni şi pe sine însuşi pentru faptul că a acceptat bătălia pe uscat, uitând de mare, unde ar fi avut o superioritate de netăgăduit.

Intre timp, în lipsa lui Pompeius, ofiţerii flotei lui, care se găsea în Dyrrachion, aflând despre înfrângerea armatei, au dat foc magaziilor de alimente şi câtorva corăbii, pentru a nu ajunge în mâinile inamicului, iar apoi au debarcat pe insula Cercira (în partea de apus a Greciei). Aici, la consiliul militar, ei au decis să divizeze flota în două escadre; una a plecat în Pont, alta în Africa, sperând să-l găsească acolo pe Cnaeus Pompeius. Când situaţia s-a clarificat, Pompeius a înţeles că încă nu e totul pierdut. A trimis după ajutor în oraşele asiatice, el însuşi mergând să ceară bani şi corăbii. Intre Pompeius şi prietenii săi s-au iscat multe discuţii cu privire la locul unde ar putea reîncepe operaţiile militare. Unii propuneau ca bază pentru pregătirea oştirii Siria, alţii Egiptul, Africa.

Pompeius şi-a exprimat părerea că un loc sigur ar fi regatul Parţia.

S-a luat hotărârea de a pleca în Siria, dar ajungând pe Cipru s-a aflat că locuitorii Antiohiei refuză să-i primească pe fugari de teama răfuielii lui Caesar. Atunci Pompeius a adunat o flotă nu prea mare şi un detaşament de 2000 de oameni şi a plecat în Egipt. În timpul acesta în Egipt se găseau pe tron copiii regelui Ptolemeu XI — Auleta, Ptolemeu, Dionis şi Cleopatra. Pompeius spera că drept mulţumire pentru ajutorul acordat cândva tatălui lor ei îl vor primi cu bucurie.

În momentul când flota fugarilor l-a ajuns pe ţărmul Egiptului pe regele Ptolemeu, Dionis se afla în luptă cu sora sa, Cleopatra. Pompeius, rămânând pe corabie, a trimis la tânărul rege un sol cu rugămintea să fie adăpostit. Din cauza vârstei fragede a regelui, chestiunile de stat erau dirijate de miniştrii Pofin, Teodot şi Ahile.

La consiliu părerile simpatizanţilor regelui s-au divizat în două: unii propuneau primirea fugarilor, alţii, să fie trimişi înapoi. Teodot însă susţinea că ambele propuneri sunt periculoase pentru interesele Egiptului.

— Doar primindu-l pe Pompeius, a spus el, noi ne facem un duşman puternic în persoana lui Caesar. În caz de refuz, însuşi Pompeius, desigur, niciodată nu ne va ierta aceasta, iar Caesar ne va învinui că nu l-am urmărit pe Pompeius. Una din cele mai bune ieşiri din această situaţie dificilă ar fi să-l primim pe Pompeius, iar apoi să-l omoram. Astfel noi îi vom face un mare serviciu lui Caesar şi nici de Pompeius nu vom mai avea grijă: doar morţii nu muşcă, a adăugat Teodot.

Sfetnicii au încuviinţat acest plan mişelesc, a cărui realizare i-a fost încredinţată lui Ahile. Ultimul, luându-I cu el pe fostul centurion al lui Pompeius, împreună cu trei robi, s-a apropiat cu luntrea de corabia lui Pompeius. Însoţitorii lui Pompeius, observând că în întâmpinarea lor vin pe o luntre numai câţiva oameni, s-au gândit că nu e a bine şi l-au sfătuit pe Pompeius să plece imediat în largul mării, cât nu e târziu. Între timp, văzându-l pe Pompeius, centurionul ce se găsea în luntre l-a numit pe Pompeius în limba latină împărat. Ahile i-a propus lui Pompeius să coboare în luntre şi să plece spre mal, deoarece aici trecerea pe o corabie de război e anevoioasă.

În acest timp au apărut câteva corăbii egiptene cu marinari înarmaţi, iar pe mal au dat buzna o mulţime de soldaţi. Acum salvarea prin fugă era imposibilă. Luându-şi rămas-bun de la soţie şi prieteni, Pompeius a păşit în luntre, spunând:

— Oricine ar trece pragul locuinţei împărăteşti, devine rob. Când luntrea s-a depărtat de corabie, Pompeius, uitându-se la unul dintre ofiţeri, a spus:

— Dacă nu greşesc, recunosc pe vechiul meu adept!

Ca răspuns acela a dat afirmativ din cap. A urmat o lungă tăcere. Pompeius citea în gând de pe o foaie de hârtie discursul scris de el în limba greacă, pe care intenţiona să-l rostească în faţa regelui Ptolemeu. Luntrea se apropia de mal. Cornelia şi prietenii o urmăreau cu înfiorare. Ei nutreau speranţa că totul se va termina cu bine, deoarece acolo unde trebuia să acosteze luntrea se adunase o mulţime de ostaşi, pregătiţi parcă pentru o întâmpinare solemnă. Dar îndată ce luntrea s-a lovit de mal şi Pompeius s-a ridicat pentru a coborî, centurionul i-a înfipt sabia în spate.

A doua lovitură a dat-o Ahile. Ucigaşii l-au decapitat pe Pompeius, iar corpul l-au aruncat din luntre ca să-l vadă mulţimea care se adunase pe mal. Aceasta se întâmpla la 29 septembrie 48 î.Hr.

CAIUS IULIUS CAESAR

(cea 100-44 Î.Hr.)

Om politic, general, scriitor şi istoric roman. Mare strateg militar. A încheiat cu Pompeius şi Crassus o alianţă politică (primul triumvirat) în 60 î.Hr. Consul (59 î.Hr.), apoi proconsul al provinciilor lliria, Galia Cisalpină şi Galia Narbonensis (58 î.Hr.) A cucerit celelalte regiuni ale Galici (58-51 Î.Hr.) şi le-a transformat în provincie romană. A declanşat războiul civil (49 Î.Hr.) cu Pompeius, pe care l-a înfrânt la Pharsalos (48 Î.Hr.); la Thapsus (46 î.Hr.) şi Munda (45 î.Hr.) i-a învins şipepartizanii lui Pompeius, instaurând apoi dictatura personală. Ucis la idele lui Marte (15 martie 44 Î.Hr.), în Senat, de o conjuraţie condusă de Brutus şi Crassus. A scris Comentarii de Bello Gallico şi Comentarii de Bello civili. A introdus un nou sistem calendaristic (calendarul iulian) (45 Î.Hr.).

Caius Iulius Caesar provenea din ginta patriciană de nobili a Iulienilor. Se spunea că întemeietorul acestei ginţi era considerat fiul lui Aeneas, nepotul zeiţei Venus. Rudele Aureliei, mama lui Caius, se mândreau de faptul că strămoşul lor a fost unul din primii regi romani, Anchise.

Caius Iulius Caesar s-a născut în anul când Marius a respins invazia teutonilor şi a cimbrilor. Mătuşa lui Caesar, lulia, a fost soţia acestui mare comandant de oşti. Tânărul Caius avea numai 16 ani, când a fost însurat cu fiica lui Cornelius Cinna, cel mai apropiat tovarăş de luptă al lui Marius. Provenienţa sa nobilă îi promitea tânărului o carieră strălucită. Dar venirea lui Sylla la putere a pus capăt şi vieţii, şi puterii ocrotitorilor lui Caesar.

Sylla i-a cerut lui Caesar să divorţeze de soţia sa, iar când acela a refuzat, dictatorul i-a luat zestrea soţiei şi l-a lipsit de moştenirea lăsată de tatăl lui.

Mânia lui Sylla ameninţa viaţa tânărului şi Caesar a fost nevoit să se ascundă, schimbându-şi în fiecare noapte locul de refugiu. Printre cunoscuţii lui Caesar s-au găsit persoane care l-au înduplecat pe dictator să nu-l sortească pieirii. Se spune că Sylla i-a numit pe aceşti oameni proşti: — Ei nu înţeleg că în acest copilandru stau ascunşi o sută de Marius, a spus el şi totuşi l-a cruţat. Când Caesar a auzit de cuvintele lui Sylla, a plecat imediat din Italia.

În Asia Mică Caesar a servit un anumit timp în armata romană. Nu departe de Milet a căzut prizonier în mâinile piraţilor, care dominau pe mare şi pe multe insule. Piraţii i-au cerut ca răscumpărare 20 de talanţi.

— Ieftin mă preţuiţi, a spus râzând Caesar şi le-a propus în schimbul eliberării sale 50 de talanţi.

Trimiţându-şi însoţitorii să adune bani pentru răscumpărare, Caesar a rămas la piraţi cu un prieten şi două slugi. Acolo ei au stat peste două luni. Caesar nu era deloc îngrijorat de faptul că se găseşte în mâna piraţilor şi se comporta aşa de parcă aceştia ar fi fost soldaţi din corpul său de gardă. Plecând la culcare, el le interzicea să facă gălăgie şi să cânte, participa la exerciţiile lor de gimnastică, le citea discursurile şi poeziile sale. Deoarece piraţii nu erau încântaţi de scrierile lui, el îi certa, numindu-i sălbatici, şi promitea că îi va răstigni. Piraţilor aceste cuvinte li se păreau comice şi nu o dată ei rămâneau uimiţi de caracterul vesel al prizonierului.

Dar s-a dovedit că multe din cuvintele lui Caesar nu erau o simplă ameninţare. După ce piraţii au primit cei 50 de talanţi, în schimbul cărora Caesar a fost eliberat, el a echipat câteva corăbii militare şi a pornit să-i urmărească pe ofensatorii săi. Pe neaşteptate el i-a prins aproape pe toţi lângă insula Farmacusa, unde fusese ţinut în prizonierat. Banii plătiţi i-a luat înapoi şi a poruncit ca piraţii să fie răstigniţi pe cruci fără judecată, neaşteptând hotărârea autorităţilor romane. Mai târziu linguşitorii de la curie preamăreau bunătatea lui Caesar, care, pentru a uşura suferinţele pedepsiţilor, a poruncit ca aceştia să fie întâi strangulaţi, apoi răstigniţi.

Sylla nu mai era printre cei vii, dar Caesar nu se hotăra să revină la Roma. Atunci el a plecat pe insula Rhodos pentru a studia acolo arta oratorică (pe atunci la Roma putea spera să aibă succese în politică numai acela care rostea discursuri impresionante la judecăţi sau în Adunarea Poporului). Continuând să viseze la o carieră politică, Caesar a stat în Rhodos mai mult de un an, învăţând la vestitul Apolonius Molon, care îi predase arta oratorică şi lui Cicero. Munca sârguincioasă a dat roade bune: contemporanii rămâneau uimiţi de darul oratoric al lui Caesar, şi chiar Cicero a recunoscut că discursurile lui sunt pline de spirit, scurte şi expresive. Alegerea scrupuloasă a cuvintelor, construcţia frumoasă a frazelor făceau cuvântările lui Caesar deosebit de solemne. Succesul lui era asigurat şi de minunata sa voce sonoră şi de gesticulaţia expresivă.

După moartea lui Sylla duşmanii regimului instaurat de el s-au răsculat la Roma şi Caesar a considerat acest moment indicat pentru a se întoarce. Sfătuit de maică-sa, el n-a participat la răscoala care, după cum a prezis ea, a suferit înfrângere.

Caesar în scurt timp a cucerit simpatia poporului, intentând cu îndrăzneală procese prietenilor dictatorului defunct. Visând popularitate, el manifesta un comportament prietenesc faţă de toată lumea, organiza recepţii şi ospăţuri mari, neprecupeţind banii.

Purtarea lui Caesar nu-i părea aproape nimănui suspectă. Nimeni nu bănuia că acest om nu în zadar îşi cheltuieşte averea, că urmăreşte anumite scopuri politice. Caesar cu atâta iscusinţă făcea pe fantele uşuratic, care nu pretinde decât succese superficiale, încât chiar cei mai clarvăzători dintre duşmanii lui au fost induşi în eroare.

— Când te uiţi la freza lui de cochet, spunea Cicero, şi când vezi că şi capul şi-l scarpină cu un deget, pentru a nu încâlci freza, nu-ţi vine a crede că un asemenea om ar putea face planuri de răsturnare a Republicii.

Caesar pentru prima dată a rostit un discurs în For la funeraliile mătuşii sale, văduva lui Marius, declarat de Sylla duşman al poporului. Caesar nu numai că s-a încumetat să dea o înaltă apreciere marelui comandant de oşti roman, dar a şi poruncit să fie purtate în urma sicriului statuile lui Marius, pe care poporul nu le văzuse din ziua când Sylla a preluat puterea. Aristocraţii care l-au susţinut pe Sylla erau indignaţi de purtarea lui Caesar, dar poporul l-a acceptat. Aceasta l-a făcut pe Caesar să instaleze în centrul Romei, în Capitoliu, statuile aurite ale lui Marius. Inscripţiile de pe ele vorbeau despre victorii glorioase, dar deja uitate. Senatul era îngrijorat de renaşterea partidei popularilor.

Mai bine de 100 de ani nimeni dintre rudele lui Caesar nu ocupase posturi înalte de stat. După legile romane, înainte de a deveni consul, cetăţeanul trebuia să ocupe succesiv toate funcţiile republicane: de vistier, edil, pretor. După fiecare din aceste funcţii trebuia să ocupe în provincie nu mai puţin de un an funcţia de guvernator sau de reprezentant al Romei. Puţini erau acei care reuşeau să ocupe postul de consul, deoarece erau numai două; trecerea prin fiecare din funcţiile elective cerea sume colosale de bani pentru mituirea alegătorilor. Caesar nu precupeţea mijloacele pentru a ajunge în posturi de cinste în Republică. La prima vedere părea că el e gata să plătească prea scump pentru o glorie superficială, în realitate însă el a obţinut multe la un preţ relativ mic.

Până a obţine primul post, Iulius Caesar a cheltuit cu organizarea petrecerilor şi a ospăţurilor peste 1000 de talanţi, cea mai mare parte a cărora au fost împrumutaţi. Din acest timp datează apropierea lui de învingătorul lui Spartacus, bogătaşul Crassus, care îl ajuta pe Caesar cu bani, sperând cu susţinerea acestuia să-l învingă pe Pompeius, care îi era rival din timpurile consulatului lor comun.

Fiind ales vistier, Caesar a servit în Spania, apoi, întorcându-se la Roma, şi-a propus candidatura la postul de edil. Multe mijloace a cheltuit Caius Iulius şi pentru reparaţia şi înfrumuseţarea vestitului drum Apiu, care unea Roma cu Capua, dar şi mai mult a devenit cunoscut prin organizarea spectacolelor pentru popor. Astfel, în timpul unei serbări el a pus la dispoziţie 320 de perechi de gladiatori.

Îndatoririle edililor constau în împodobirea oraşului, în organizarea jocurilor şi a spectacolelor. Caesar a înfrumuseţat nu numai Forul, locul adunărilor cetăţenilor romani, dar şi colina Capitoliu, unde a construit porticuri şi a expus minunatele sale colecţii. Caesar a încercat să capete titlul de pontifex maximus, cea mai înaltă funcţie preoţească la Roma. În acest timp preoţii, aleşi de Adunarea Poporului ca şi alţi magistraţi, se deosebeau de ultimii numai prin aceea că erau aleşi pe viaţă, dar nu pe un termen anumit. Funcţia de pontifex maximus avea nu numai o mare însemnătate religioasă, dar şi politică, deoarece pontificii răspundeau de calendar, testamente, analele statului şi de listele personalităţilor oficiale. Adversaigijuj Caesar'erau cei mai cunoscuţi senatori, conducătorii partidei aristocratice a oprimaţilor. A pleda împotriva lor era o mare nesăbuinţă, de aceea Caesar îşi punea toată speranţa în susţinerea sărăcimii orăşeneşti. Se spune că în ziua alegerilor, plecând în Adunarea Poporului, Caius i-a spus mamei sale:

— Astăzi mă vei vedea sau pontifex maximus, sau surghiunit.

Succesul lui Caesar la alegeri a fost evident, şi oprimaţii s-au îngrozit şi au hotărât să împiedice cu orice preţ avansarea unui om periculos.

În acel an a fost descoperit complotul lui Catilina. Catilina a fugit în Etruria, iar adepţii săi din Roma, învinuiţi de relaţii trădătoare cu galii, au recunoscut vina şi soarta lor trebuia să fie hotărâtă în Senat.