Antonius lupta împotriva lui Cassius, Octavianus — împotriva lui Brutus. Octavianus a fost zdrobit de Brutus, tabăra lui a fost jefuită, iar el însuşi a scăpat ascunzându-se într-o mlaştină. Antonius însă a reuşit să pătrundă în tabăra lui Cassius. Ultimul, aflându-se pe un deal învăluit de un nor de praf, nu a putut să se orienteze. El a crezut că Brutus a fost zdrobit şi, luând drept inamic detaşamentul de cavalerie care venea înspre el, a ordonat însoţitorului său să-l ucidă.
Peste câteva zile a avut loc o nouă bătălie. Brutus a fost învins de oştirile lui Antonius şi s-a sinucis. Ţinând cont de faptul că în timpul asasinării lui Caesar Brutus l-a cruţat pe Antonius, el l-a înmormântat solemn pe comandantul armatei republicane.
După victoria obţinută, Octavianus s-a întors la Roma pentru a împărţi soldaţilor pământ în Italia. Iar Antonius, în fruntea armatei sale, a plecat în campanie în Orient.
Antonius a atins acum apogeul gloriei şi puterii sale: biruinţa de lângă Philippi i se datora lui şi el a primit cele mai bune şi mai bogate provincii.
În Orient, Antonius trebuia să restabilească ordinea şi viaţa paşnică, tulburată de război, dar mai ales trebuia să adune cât mai mulţi bani pentru a plăti soldaţilor solda.
Însoţit de gloate de bufoni, dansatori şi muzicanţi, el a făcut o călătorie prin Asia, care s-a transformat într-o continuă serbare. Astfel, la intrarea în oraşul Efes, înaintea procesiunii solemne mergeau femeile în haine de bacante, care îl reprezentau pe Dionisos, ori bărbaţi şi copii în haine de satiri şi pani. Antonius însă n-a izbutit să adune în Orient mijloacele băneşti după care fusese trimis: provinciile erau ruinate şi jefuite de Brutus şi Cassius şi, de aceea, Antonius s-a ales mai mult cu onoruri şi solemnităţi, decât cu bani.
În oraşul Tarsos din Cilicia a avut loc un eveniment ale cărui urmări au fost funeste pentru viaţa lui Antonius: acolo el a întâlnit-o pe vestita regină egipteană Cleopatra.
Ea s-a apropiat de oraş, venind pe râu într-o corabie cu pupa aurită, cu pânzele purpurii şi cu vâslele de argint.
Vâslele se scufundau în apă în sunetele flautelor. Regina era culcată sub un baldachin de aur, împodobită ca zeiţa Afrodita. Prin părţi stăteau tineri cu evantaie. Nişte roabe frumoase în haine de nereide erau la cârmă, altele lângă frânghii. Malurile râului erau pline de lumea care a venit să vadă această privelişte neobişnuită. Oamenii stăteau ca vrăjiţi, crezând că aceasta este însăşi zeiţa Afrodita.
Antonius, pentru a saluta regina, s-a pornit spre ea şi a fost întâmpinat cu multă pompă, ca în poveşti.
Regina Cleopatra împlinise 29 de ani. Ea nu se distingea printr-o frumuseţe orbitoare, dar în personalitatea ei se îmbinau de minune mintea neobişnuită şi erudiţia. Vocea Cleopatrei avea ceva asemănător cu sunetele unui admirabil instrument muzical, pe care ea îl poseda la perfecţie. Antonius a rămas încântat de regină. El nu numai că i-a iertat ajutorul pe care ea îl acordase lui Cassius, dar a contribuit şi la consolidarea puterii ei în Egipt, promiţându-i s-o viziteze iarna în Alexandria. Sosind în Alexandria, Antonius a început imediat să se pregătească de campania împotriva părţilor. Examinând hârtiile care au rămas după moartea lui Iulius Caesar, Antonius a găsit planurile de război împotriva regatului părţilor. Pentru Antonius, ca şi pentru Caesar, cucerirea acestei bogate ţări era necesară pentru consolidarea propriei sale puteri. Dar realizarea acestor grandioase planuri cerea mijloace colosale, pe care provinciile ruinate nu le mai puteau oferi. Lui Antonius i s-a propus ajutor din partea Cleopatrei, în schimbul alianţei cu Egiptul, care pe atunci era o ţară bogată.
Încă până la încheierea tratativelor cu regina Cleopatra, Antonius a primit două veşti neplăcute: soţia sa Fulvia şi fratele său Lucius au pornit război în Italia împotriva lui Octavianus, dar, suferind înfrângere, au fugit; a doua — despre invazia părţilor în Siria şi Fenicia.
Cu o flotă formată din două sute de corăbii, Antonius a pornit în Italia. În Brundisium a avut loc întâlnirea dintre doi triumviri şi a fost încheiată o nouă înţelegere. Lui Octavianus i s-a încredinţat conducerea Italiei şi a provinciilor de vest, iar lui Antonius i s-au oferit provinciile de est. Pentru a potenţa alianţa, Antonius trebuia să se căsătorească de urgenţă cu sora lui Octavianus, Octavia. (Prima soţie a lui Antonius, Fulvia, murise.) După aceasta, triumvirii au încheiat alianţă cu fiul marelui Pompeius, Sextus Pompeius, care domina în Sardinia şi Sicilia.
Atunci Antonius putea începe războiul cu Parţia şi în acest scop a plecat în Grecia să adune bani. Pe când se afla încă în Grecia, părţii din nou au năvălit în Siria, dar unul dintre legaţii lui Antonius le-a cauzat o înfrângere distrugătoare, în bătălie a căzut comandantul părţilor, fiul regelui. Acum Antonius putea afirma cu mândrie că s-a răzbunat pentru înfrângerea lui Cassius.
Între timp, mandatul de cinci ani al triumviratului expira. Ambii triumviri au convenit în Tarent să reînnoiască alianţa. Antonius i-a cedat lui Octavianus 120 de corăbii, necesare pentru lupta acestuia cu Sextus Pompeius, primind în schimb 21000 de ostaşi. Antonius s-a întors în Siria; aflându-se pe drum, şi-a trimis soţia Octavia şi copiii în Italia. După aceasta, a chemat-o în Siria pe Cleopatra şi, spre surprinderea tuturor, s-a căsătorit cu ea în Antiohia, devenind rege al Egiptului. Acum el dispunea de mijloace colosale, necesare pentru campania parţiană.
Trimiţând-o pe Cleopatra în Egipt, Antonius a pornit din Siria spre Armenia. Pe drum i s-a ataşat oştirea regelui armean. Comandantul de oşti roman trebuia să parcurgă cu armata de o sută de mii de oameni un drum anevoios prin locuri pustii şi fără apă. Pe şesul de munte din Erzerum (Armenia) oştirea a fost trecută în revistă, apoi, împărţită în două, s-a pornit pe drumuri diferite spre graniţa midiană. Dispozitivele de asediu (inclusiv colosalul berbec de spargere a zidurilor, lung de 26 m), încărcate în trei sute de căruţe şi păzite de infanteria şi cavaleria regelui armean, au fost trimise pe un drum mai uşor, dar mai lung. Antonius, cu forţele principale, a pornit pe cea mai scurtă cale spre Atropatena, capitala Midiei, şi a ajuns la ţintă cu câteva zile înainte de sosirea mecanismelor de asediu. Evenimentele ulterioare au demonstrat că Antonius a comis o greşeală, neaşteptând maşinile de aruncat şi de spart zidurile.
Apropiindu-se de capitală, romanii s-au apucat să construiască tabăra. Între timp, regele părţilor, cu forţe imense de cavalerie, a atacat prin surprindere escorta maşinilor de asediu. Romanii au luptat vitejeşte, dar au fost zdrobiţi, în luptă şi-au găsit moartea vreo zece mii de ostaşi romani.
Această nereuşită nu l-a descurajat pe Antonius. El depunea eforturi să-l provoace pe duşman la luptă. Dar nici un şiretlic de-al lui Antonius n-a avut succes.
El a fost nevoit să recurgă din nou la asedierea oraşului. Dar, deoarece fără maşini de asediu nu se putea întreprinde nimic, rămânea ca inamicul să fie sleit prin foame. Între timp, regele Pârtiei, văzând înverşunarea duşmanului, a recurs la viclenie: părţii au început să răspândească printre legionarii romani extenuaţi zvonul că ei sunt gata să încheie o pace onorabilă, dacă Antonius va înceta războiul. Apoi regele părţilor a propus comandantului roman să plece fără nici o piedică.
Ţinând cont de faptul că armata este istovită şi nu va putea rezista în campania de iarnă sub zidurile oraşului bine fortificat, Antonius a fost nevoit să se retragă. Dar, neavând încredere în părţi, el a hotărât să-şi ducă oştirea pe un drum inaccesibil pentru cavaleria inamicului. În această situaţie Antonius încă o dată şi-a demonstrat talentul excepţional de comandant de oşti. El îi încuraja pe ostaşi prin vorbe, îi influenţa prin exemplul personal, suporta cu ostaşii lipsurile, foamea, frigul şi setea.
In cea de a treia zi de retragere, când Antonius a ajuns la un mare râu, cavaleria părţilor i-a atacat pe romani prin surprindere. Aceştia au rezistat cu dârzenie atacului şi după o încleştare cruntă au pus duşmanul pe fugă. Intre timp, în armata romană s-a început foamea. Situaţia se agravase atât de mult, încât Antonius, ca să nu cadă viu în mâinile duşmanului, i-a ordonat însoţitorului său să-l omoare, în cazul unui pericol extraordinar.
Insă campania s-a sfârşit cu bine. Ajungând până la râul Arace, Antonius a trecut, în fruntea legiunilor sale, pe celălalt mal. Acum romanii se aflau pe un pământ sigur. Retragerea eroică a durat 24 de zile. Antonius şi-a salvat armata cu preţul pierderii a 24 de mii de legionari şi 4 mii de călăreţi. El a hotărât să ţină în secret cât mai mult posibil nereuşita şi a trimis Senatului un raport că a învins. Dar în curând la Roma au ajuns zvonurile despre adevărata situaţie.
Lăsând în Armenia o mare parte din armată, Antonius s-a întors în Siria. Aici au sosit oştiri numeroase din Italia: Octavianus a distrus flota lui Sextus Pompeius, iar legiunile lui Sextus s-au predat lui Lepidus. Ultimul, având sub comanda sa 22 de legiuni, i-a cerut lui Octavianus să-i cedeze Sicilia şi alte provincii, pe care el le administra la începutul triumviratului. Octavianus a reuşit să-i provoace împotriva lui Lepidus pe soldaţii acestuia. El a fost lipsit de putere şi numai din mila lui Octavianus a scăpat de execuţie. Aşa şi-a încetat existenţa cel de al doilea triumvirat.
Octavianus voia să afle intenţiile lui Antonius. Pentru aceasta el a trimis-o la Antonius pe sora sa, Octavia, dându-i de înţeles că el, Octavianus, nu doreşte paralizarea relaţiilor de rudenie dintre ei. El cerea ca Antonius să declare deschis cine-i este adevărata soţie — Octavia sau Cleopatra. Antonius trebuia să aleagă: sau să o rupă deschis cu Octavia, sau să renunţe la alianţa cu Egiptul, recunoscând-o pe Octavia de soţie legitimă.
Între timp, Cleopatra, aflând că Octavia vine să i-l contesteze pe Antonius, s-a prefăcut că e îndrăgostită de el. In prezenţa lui Antonius ochii ei străluceau cu bucurie, iar când acesta pleca, ei se umpleau de suferinţă şi tristeţe.
Oamenii Cleopatrei din preajma lui Antonius îl mustrau pe acesta, numindu-l om fără inimă, în stare s-o chinuiască pe biata femeie, care trăieşte numai pentru el.
Până la urmă, Antonius s-a lăsat indus în eroare de Cleopatra şi i-a scris Octaviei să nu se pornească din Atena în întâmpinarea lui, deoarece el intenţionează să pornească o nouă campanie împotriva părţilor.
Antonius se pregătea într-adevăr de o nouă campanie în Parţia, dar, ascultând-o pe Cleopatra, a hotărât mai întâi să cucerească Armenia. El l-a făcut prizonier pe regele armean şi i-a jefuit bogăţiile.
Dar Antonius n-a vrut să divorţeze de Octavia, temân-du-se de impresia pe care o va produce acest pas la Roma şi în Italia. Cu toate acestea, Antonius a hotărât s-o răsplătească pe Cleopatra şi copiii ei. La ceremonia solemnă din Alexandria, el a proclamat-o pe Cleopatra regina reginelor şi i-a oferit regatul egiptean, iar copiilor ei, Fenicia, Siria, Cilicia, Armenia, Midia şi Libia (unele din ele erau considerate provincii romane). Fără a părăsi postul de proconsul, Antonius a ordonat să fie venerat ca zeul Dionisos-Osiris, şi a început să construiască în Alexandria un templu în cinstea sa.
Aceste acţiuni ale lui Antonius au produs la Roma şi în toată Italia o impresie neplăcută, provocând mari nemulţumiri. Octavianus profita iscusit de aceasta, provocând poporul nu atât împotriva lui Antonius, cât împotriva Cleopatrei. Agenţii lui Octavianus spuneau că această femeie teribilă vrea să cucerească Italia şi să domnească la Roma; circulau bănuieli despre risipa extraordinară pe care o făcea ea. Cu alte cuvinte, ei voiau să prezinte viitoarea luptă pentru putere dintre cei doi pretendenţi drept luptă împotriva Cleopatrei.
Foştii triumviri, pregătindu-se de lupta decisivă, nu se mai gândeau la reînnoirea alianţei. Antonius a expediat Senatului o scrisoare, în care declara că va preda puterea în mâinile poporului şi ale Senatului, dacă Octavianus va proceda la fel.
Atunci Octavianus a deschis testamentul lui Antonius, care se păstra la vestale, şi l-a citit la o şedinţă a Senatului: în testament Antonius ruga, dacă va muri în Italia, ca trupul lui să fie încredinţat Cleopatrei, pentru a fi înmormântat în Alexandria. Poporul s-a indignat şi Octavianus a determinat Senatul să declare război Cleopatrei. El afirma că Antonius, fiind vrăjit de Cleopatra, şi-a pierdut minţile. Cetăţenii de rând erau nedumeriţi: ambii rivali afirmau că poartă război pentru libertatea şi salvarea Republicii. Pe cine să creadă?
Între timp, Antonius şi-a adunat forţele maritime şi armata terestră în Efes. La el a sosit Cleopatra. Tot aici s-au adunat şi consulii, şi senatorii prieteni ai lui Antonius, care au fugit din Roma şi care îl îndemnau s-o izgonească pe Cleopatra şi să se împace cu Octavianus. Cleopatra însă îl îndemna să rupă relaţiile cu Octavianus şi să divorţeze de Octavia. În cele din urmă, Antonius a hotărât să divorţeze de Octavia. Acesta a şi fost motivul începerii războiului.
Din acest moment, Antonius a căzut total sub influenţa Cleopatrei: regina egipteană era prezentă la toate consiliile militare, discuta planurile strategice. Ea l-a convins pe Antonius să renunţe la atacarea inamicului şi să folosească flota şi armata pentru apărarea Egiptului. Consilierii lui Antonius au făcut ultima încercare nereuşită de a-l convinge să intre în luptă cu Octavianus şi în acest scop să-şi ducă armata în Macedonia. Dar Antonius acceptase deja planul reginei. Atunci romanii de vază, adepţii lui Antonius, au început să treacă unul câte unul de partea lui Octavianus.
Forţele terestre şi maritime ale duşmanului au fost concentrate lângă Actium, pe litoralul Acarnaniei. Înainte de bătălie, Antonius a ordonat să fie incendiate corăbiile egiptene, afară de şaizeci de vase. Cleopatra a poruncit ca, în caz de nereuşită, noaptea, pe ascuns, să fie încărcată pe aceste vase vistieria regală. Flota lui Antonius a fost sporită cu 20 de mii de pedestraşi şi 2 mii de arcaşi.
Octavianus a îmbarcat pe corăbii 5 legiuni. Toată armata şi flota lui Antonius consta din 500 de unităţi navale, 100 de mii de pedestraşi şi 12 mii de cavalerişti, contra a 250 de corăbii, 80 de mii de pedestraşi şi 12 mii de călăreţi ai lui Octavianus.
Corăbiile lui Antonius erau acum ca nişte cetăţi plutitoare de dimensiuni uriaşe, greu de manevrat. Flota lui Octavianus, dimpotrivă, era formată din vase de mare viteză, sprintene, cu echipaje experimentate.
Câteva zile marea era agitată, iar când s-a liniştit, flota lui Octavianus, împărţită în trei escadre, a pornit împotriva duşmanului. În întâmpinare a ieşit flota lui Antonius, împărţită în trei detaşamente.
Corăbiile iuţi ale lui Octavianus atacau vasele inamicului din toate părţile, străduindu-se să le frângă vâslele. Corăbiile lui Antonius le împroşcau cu ploi de săgeţi, torţe şi pietre, încercând să le atace cu ciocul de la prora corăbiilor sau să le agate cu cârligele de abordaj. Ostaşii devotaţi lui Antonius luptau vitejeşte. Lupta se înteţea şi nu era clar a cui va fi biruinţa.
Între timp, s-a stârnit un vânt puternic. Deodată, Cleopatra a dat ordin celor şaizeci de corăbii egiptene să-şi ridice pânzele şi să plece, făcându-şi drum printre vasele părţilor beligerante. Corăbiile Cleopatrei s-au îndreptat spre Pelopones. Antonius, observând manevra reginei, s-a urcat imediat pe o corabie de mare viteză şi a pornit după ea. El a reuşit s-o ajungă la capul Tenar, în Pelopones.
