— Ce vom face noi în Senat, dacă linguşitorii lui Caesar vor propune să-l proclamăm rege?
Brutus a răspuns că nu se va prezenta în Senat. Cassius i-a pus din nou o întrebare:
— Dar ce vom face, dragă Brutus, dacă noi, ca pretori, vom fi invitaţi în Senat?
— Eu, a răspuns Brutus, voi apăra libertatea patriei mele până la moarte.
Cassius şi-a îmbrăţişat tovarăşul şi i-a vorbit despre complot.
Ezitarea lui Brutus a luat sfârşit. El s-a dedicat cauzei apărării Republicii, angajând noi adepţi. Peste 60 de senatori au căzut de acord sa contribuie la zdrobirea tiranului.
Complotiştii au hotărât să-l ucidă pe Caesar în Senat, în ziua idelor lui Marte, când senatorii, ca întotdeauna, se adunau în şedinţă.
Caesar venea într-o litieră. Şase robi au luat litiera de pe umeri şi dictatorul a coborât. El s-a pornit spre fotoliul său.
Complotiştii au format în jurul dictatorului un cerc strâns, iar unul dintre ei s-a adresat lui Caesar cu rugămintea să-l reîntoarcă din exil pe fratele său. Caesar a refuzat. Atunci asupra dictatorului au început să curgă loviturile de pumnale.
Însângerat, Caesar a încercat să-şi facă drum prin mulţimea de ucigaşi. Deodată, îl văzu pe Brutus, care ridicase pumnalul.
— Şi tu, Brutus? a exclamat Caesar. Acestea au fost ultimele lui cuvinte. Dictatorul a căzut mort lângă piedestalul statuii de marmură a duşmanului său, Pompeius.
Senatorii, îngroziţi, au fugit. Ucigaşii, cu pumnalele însângerate, au năvălit pe străzile capitalei strigând că au doborât regele şi tiranul. Ei chemau lumea să restabilească libertatea călcată în picioare de Caesar şi le reaminteau romanilor despre fapta lui Brutus, care şi-a executat feciorii vinovaţi de trădare.
Cassius şi Brutus s-au adresat poporului, îndemnându-l să procedeze la fel ca strămoşii care l-au alungat pe Tarquinius Superbus şi au instaurat Republica, însă cetăţenii Romei nu îndreptăţeau acţiunile asasinilor lui Caesar. Mulţi nu înţelegeau ce scop urmăresc complotiştii. Alţii se temeau de tulburări în popor. Senatul a refuzat să-l declare pe Caesar tiran şi să le aducă mulţumiri ucigaşilor. La propunerea lui Cicero, Senatul a adoptat decizia de a lăsa în vigoare toate legile lui Caesar, fără însă a-i pedepsi pe asasinii lui.
Caesar a fost înmormântat fastuos din contul statului. Fusese adus la cunoştinţă testamentul lui Caesar, potrivit căruia fiecare plebeu roman trebuia să primească 300 de sesterţi, iar întinsele livezi de dincolo de Tibru ale lui Caesar erau oferite poporului. Generozitatea lui Caesar a schimbat starea de spirit a romanilor. Complotiştii nu mai puteau să conteze pe susţinerea poporului.
Ucigaşii n-au obţinut nimic. Ei l-au îndepărtat pe Caesar, însă n-au putut restabili Republica. La putere au rămas adepţii lui Caesar. În fruntea lor se afla asociatul lui Caesar, redutabilul conducător Marcus Antonius. El era un om viteaz, iute, însă ezitant. Al doilea dintre conducătorii asociaţi lui Caesar era Marcus Aemilius Lepidus, şeful cavaleriei în timpul vieţii lui Caesar. Al treilea era tânărul nepot al lui Caesar — Octavianus. Trei conducători au format guvernul (al doilea triumvirat), împărţind între ei puterea (43 î.Hr.).
Brutus şi Cassius s-au refugiat în Grecia. Brutus a dat dovadă de capacităţi extraordinare de comandant de oşti şi administrator. Într-un timp scurt, el s-a plasat în fruntea forţelor care luptau pentru Republică. Siria, Asia Mică, Grecia erau de partea lui. La el veneau foşti soldaţi şi ofiţeri ai lui Pompeius. Micii regi din Asia Mică îi trimiteau lui Brutus bani şi armament.
Nu a trecut mult timp de când Brutus şi Cassius au părăsit Italia ca fugari, fără bani şi arme, neavând nici un vas, nici un ostaş, nici un oraş de partea lor; peste câteva luni însă ei aveau o flotă bine echipată, infanterie, cavalerie puternică, o vistierie bogată şi un teritoriu imens în răsăritul statului roman.
Cu toată incompatibilitatea de caractere, ambii conducători republicani, Brutus şi Cassius, se înţelegeau de minune. Cassius era sever, chiar crud faţă de subalterni şi necruţător faţă de duşman, în mijlocul prietenilor însă era spiritual. Iar Brutus era stimat şi de către duşmani pentru sinceritate, generozitate, amabilitate şi onestitate.
Cassius a ocupat insula Rhodos şi s-a răfuit crunt cu băştinaşii care s-au împotrivit republicanilor. „Nu sunt rege şi nici stăpânitor, le-a declarat el celor învinşi, sunt ucigaş şijudecător al regelui şi stăpânitorului!" Astfel, el le-a sugerat locuitorilor de pe Rhodos să nu aştepte îndurare de la acela care nu l-a cruţat pe Caesar. Iar Brutus, în timpul asaltului oraşului răsculat Xanthos, a promis ostaşilor săi răsplată pentru fiecare locuitor salvat din flăcările oraşului incendiat. Oraşul Patara i s-a predat lui Brutus fără să opună rezistenţă, după ce acesta a eliberat fără răscumpărare din prizonierat soţiile şi fiicele nobililor din Patara.
După acest succes, Brutus le scria băştinaşilor de pe insula Samos, care încă nu i se supusese: „Xantienii, respingând bunăvoinţa mea, au transformat în mod nechibzuit patria într-un mormânt. Cei din Patara, exprimându-mi încredere, şi-au păstrat libertatea. Alegeţi!" Locuitorii de pe Samos, primind această scrisoare demnă de vechii spartani, s-au predat lui Brutus.
Când în mâinile republicanilor a căzut asasinul lui Pompeius, Teodot, din ordinul lui Brutus el a fost supus unei execuţii crunte. Brutus şi Cassius şi-au concentrat forţele în Macedonia, lângă oraşul Philippi. Între timp, triumvirii adunau forţe pentru a-i distruge pe republicani. Antonius şi Octavianus şi-au adus legiunile devotate lor în Macedonia.
Oştirile lui Antonius şi Octavianus şi-au aşezat tabăra nu departe de republicani.
Triumvirii şi inamicii lor aveau câte 19 mii de infanterişti greu înarmaţi. Brutus şi Cassius erau superiori adversarului în ceea ce priveşte cavaleria — ei aveau 20 de mii de cavalerişti. Triumvirii aveau 13 mii de cavalerişti.
Ambele armate stăteau inactive faţă în faţă. Republicanii evitau bătălia decisivă, socotind că oastea duşmanului, după ce va fi izolată de sursele de aprovizionare, se va preda din cauza foametei.
Însă Antonius şi Octavianus au ştiut să le impună republicanilor bătălia.
Forţele adversarilor erau despărţite de o mlaştină întinsă. Antonius şi-a plănuit să-i încercuiască şi să pătrundă în spatele duşmanului. Zilnic, urmărit de către duşman, Antonius îşi trecea în revistă ostile, iar în acelaşi timp o parte din ostaşi, zi şi noapte, construiau un terasament pe mlaştină, pentru a trece legiunile. În timp de zece zile, terasamentul a fost construit, şi noaptea, fără zgomot, au pornit coloanele de oşteni. Forţele lui Cassius s-au pomenit în încercuire.
Fiind un conducător militar iscusit, Cassius a luat măsurile de rigoare. Soldaţii lui au construit în grabă un zid de-a curmezişul mlaştinii şi l-au ocupat. Acum, legiunile lui Antonius se aflau în încercuire.
Înfuriat de nereuşită, Antonius a trimis legiunile izolate la asaltul zidului ocupat de duşman. Văzând pe soldaţii lui Antonius, care se apropiau de zid, republicanii, fără a aştepta ordinul, s-au avântat în luptă. Astfel Antonius a impus duşmanului bătălia de lângă Philippi.
Soldaţii lui Antonius au fost respinşi. Între timp, Brutus a distrus forţele lui Octavianus şi a invadat tabăra Iui. Republicanii triumfau. S-a răspândit zvonul că a fost ucis Octavianus. S-au găsit chiar şi martori oculari ai acestui eveniment, însă vestea s-a dovedit a fi falsă şi bucuria neîntemeiată.
Antonius a ştiut să-şi regrupeze în grabă legiunile, conducându-le la asaltul zidului. Atacul înverşunat s-a încununat de succes — zidul a fost cucerit şi soldaţii lui Antonius, cu strigăte de victorie, au năvălit în tabăra lui Cassius.
Astfel, Brutus a ocupat tabăra lui Octavianus, iar Antonius a cucerit tabăra lui Cassius. Cassius, considerând că totul e pierdut, s-a refugiat în Philippi. Descurajat complet, el a văzut un nor gros de praf: venea un detaşament, trimis de Brutus, pentru a-i aduce vestea despre biruinţa asupra lui Octavianus. Cassius l-a trimis pe ofiţerul său Titinius pentru a clarifica ce călăreţi galopează spre Philippi. Cavaleriştii l-au întâmpinat cu bucurie pe Titinius, însă Cassius, observând învălmăşeală în detaşament, a crezut că Titinius a nimerit în mâinile duşmanului. Cuprins de disperare, Cassius s-a aruncat în spada scutierului său.
Aflând despre înfrângerea lui Cassius, Brutus s-a grăbit la el, dar şi-a găsit prietenul mort. El şi-a deplâns tovarăşul de luptă, numindu-l „ultimul roman", deoarece la Roma nu va mai fi alt om egal lui Cassius prin nobleţea sufletească. Apoi Brutus a îmbărbătat ostaşii lui Cassius, promiţând fiecăruia o răsplată mare în bani şi încredinţându-i că biruinţa este aproape. Şi, într-adevăr, era aproape, însă Brutus a lăsat-o să-i scape.
Brutus s-a apucat de restabilirea taberei lui Cassius. Comandantul de oşti republican a luat hotărârea de a nu ataca poziţiile duşmane, până nu vor fi adunate toate forţele lui Cassius. Aceasta a fost o decizie greşită. Mulţi soldaţi şi comandanţi ai lui Cassius erau nemulţumiţi că sunt sub comanda lui Brutus. Disciplina în armata republicanilor a scăzut, mulţi nu mai credeau în victorie.
Armata numeroasă de prizonieri necesita o pază sigură. Atunci Brutus a hotărât să-i elibereze pe prizonierii care s-au născut liberi, iar robii capturaţi să fie înjunghiaţi, căci robii nu erau consideraţi oameni. Brutus le-a dat ostaşilor lui Cassius răsplata promisă şi a declarat că, după ce vor învinge, le va oferi două oraşe mari, ca să le jefuiască. Aceste acte sălbatice şi ruşinoase au pătat onoarea lui Brutus.
Soldaţii triumvirilor suportau greutăţi. Ei sufereau de foame, deoarece detaşamentele lui Brutus împiedicau aprovizionarea duşmanului cu alimente. Cădeau ploi reci, se apropia iarna. Oştirea, demoralizată, a aflat despre nenorocirea de pe mare. Flota care le aducea ajutoare triumvirilor din Italia a fost nimicită de vasele lui Brutus. Vestea aceasta i-a făcut pe triumviri să grăbească lupta, înainte ca Brutus să afle despre reuşita sa.
Într-o dimineaţă mohorâtă de noiembrie a anului 42 î.Hr., oastea republicanilor a început să ocupe poziţiile de luptă. Brutus tărăgăna atacul. Era de nerecunoscut. Ezitarea şi nesiguranţa îi sfâşiau sufletul, deoarece el vedea că mulţi republicani trec de partea inamicului. Brutus nu avea încredere nici în prietenii apropiaţi. Era pe înserate, când el a ridicat mâna şi armata lui a pornit din loc. Aşa a început cea de a doua bătălie de lângă Philippi.
Brutus a atacat cu flancul stâng şi duşmanul a fost nevoit să se retragă. Dar aripa de dreapta a lui Brutus s-a dovedit a fi slabă: ea n-a rezistat loviturii duşmanului. Detaşamentul lui Brutus a fost încercuit şi aproape în întregime nimicit.
Brutus lupta cu dârzenia care-i era proprie, însă soldaţii lui nu mai luptau ca înainte: ei fugeau sau se predau. Cei mai fideli tovarăşi de luptă ai lui Brutus au căzut cu spada în mână. Unul dintre prietenii lui, viteazul Lucilius, a observat cum călăreţii duşmanului se îndreaptă înspre Brutus. El hotărî să-şi salveze prietenul şi a barat calea detaşamentului de cavalerie, declarând comandantului acestuia că se numeşte Marcus Iunius Brutus şi se predă lui Antonius. Ostaşii l-au adus mulţumiţi pe falsul Brutus în cortul lui Antonius. Păstrându-şi calmul, Lucilius a spus: „Antonius, nimeni nu l-a luat prizonier pe Marcus Brutus şi nici nu-l va lua. Eu am minţit ostaşii şi sunt gata să îndur orice". Cei prezenţi au rămas uimiţi de curajul şi stăpânirea de sine a lui Lucilius. Spre surprinderea lor, Antonius li s-a adresat cu următoarele cuvinte: „Aţi pus mâna pe o pradă mai bună decât cea la care aţi râvnit. Aţi căutat un duşman, dar aţi dat de un prieten. Jur că nu ştiu ce aş fi făcut cu Brutus dacă mi-ar fi căzut viu în mâini. Dar astfel de bărbaţi ca acesta las' să-mi fie mai bine prieteni decât duşmani". El l-a îmbrăţişat pe Lucilius. Mai târziu, Antonius a găsit în persoana lui Lucilius pe cel mai devotat prieten.
A înnoptat. Brutus, cu puţini prieteni şi tovarăşi de luptă, a scăpat nevătămat. El a trecut râul şi, aşezându-se sub o stâncă, a căzut pe gânduri.
După aceea, a ordonat prietenilor să aibă grijă de viaţa lor şi s-a înjunghiat, aruncându-se în spadă. Aşa a murit Marcus Iunius Brutus.
