Complotiştii, obţinând succese, n-au reuşit să acapareze puterea imediat: ei ezitau, necunoscând starea de spirit a poporului şi a ostaşilor lui Caesar. Ambele partide — al Senatului şi al lui Caesar — erau complet dezorientate.
Peste două zile s-a adunat Senatul şi la propunerea lui Cicero asasinii lui Caesar au fost iertaţi, însă Senatul a aprobat şi toate dispoziţiile răposatului dictator.
Folosindu-se de zăpăceala generală, consulul Antonius, unul dintre cei mai apropiaţi ajutori ai lui Iulius Caesar, şi-a însuşit testamentul lui, precum şi vistieria statului. Caesar a dispus sume enorme pentru a fi împărţite poporului roman şi îl desemna ca moştenitor pe nepotul său de la soră, Octavianus.
La înmormântarea lui Caesar a participat multă lume. Consulul Antonius a rostit un discurs, arătând poporului toga însângerată a lui Caesar, străpunsă de pumnalele ucigaşilor. Lumea, indignată, s-a pornit să aprindă casele complotiştilor. Tulburările au continuat câteva zile. Mulţi dintre adversarii lui Caesar au fost asediaţi în casele lor şi în cele din urmă au evadat din Roma.
Cicero, temându-se de tulburări, a părăsit capitala, plecând la moşia sa din apropierea oraşului Puteoli, din Campania. În aceeaşi direcţie au plecat reprezentanţii partidei lui Caesar şi ai Senatului. Peste un timp, oratorul s-a întors în capitală.
Între timp Antonius, formând din veteranii lui Caesar un detaşament de 6000 de oameni, a devenit stăpân al Romei. El intenţiona să ia de la unul din complotişti, Decimus Brutus, provincia acestuia, Galia Cisalpină. Devenind stăpân al acesteia, toată Italia şi Roma puteau fi ameninţate.
In acest moment, la Roma a sosit moştenitorul lui Caesar, Octavianus, în vârstă de 18 ani. El a declarat că primeşte moştenirea lui Caesar, parţial jefuită deja de Antonius, şi îşi asumă obligaţia să plătească imediat poporului banii testaţi de către dictator. Făcând cu generozitate promisiuni, tânărul a recrutat o armată din foştii soldaţi ai lui Caesar pentru ca, după cum spunea el, să obţină moştenirea şi să se răzbune pe asasini. Octavianus, cu părtaşii săi, chema poporul în For şi pe străzile Romei pentru a-i riposta consulului Antonius, învinuindu-l de trădare faţă de Caesar şi de reţinerea plăţii banilor testaţi poporului.
Cicero atunci a luat atitudine împotriva lui Antonius. În discursurile sale el declara că tiranul a căzut, iar tirania există până în prezent. Adresându-se lui Antonius, oratorul a spus:
— Am desconsiderat paloşele lui Catilina, nu mă voi speria nici de paloşele tale; sunt gata să mă jertfesc în numele libertăţii Republicii.
Între timp, Octavianus i-a promis lui Cicero şi partidei senatoriale formaţiunile recrutate de el pentru lupta împotriva lui Antonius. Marele orator a acceptat. El spera că tânărul va deveni o armă docilă în mâinile sale. Tânărul însă a folosit foarte iscusit vanitatea lui Cicero, încredinţându-l pe orator că va asculta de toate sfaturile lui. Senatul a trimis o oaste împotriva lui Antonius sub conducerea noilor consuli. Tânărului Octavianus i s-a acordat puterea de pretor. Lângă Mutina (în Italia de Nord) Antonius a fost zdrobit şi a fugit.
Octavianus, în fruntea legiunilor sale, a intrat în Roma. Mai înainte, el a convenit cu Antonius şi cu Lepidus în privinţa împărţirii puterii (această convenţie este numită „Al doilea triumvirat"). Triumvirii au anunţat, după exemplul lui Sylla, listele persoanelor care trebuiau asasinate. Sub presiunea lui Antonius, primul pe aceste liste figura Cicero.
În timpul acesta, marele orator se afla împreună cu fratele său, Quintus, la moşia sa, nu departe de Roma. Aflând despre pericolul ce-i ameninţa, fraţii au hotărât să plece în cel mai apropiat port al Mării Tireniene. De acolo intenţionau să meargă în Macedonia, la Brutus, care se afla acolo. Pe drum, Quintus a hotărât să se întoarcă, pentru a se aproviziona cu alimente, iar Cicero îşi urma singur calea. Peste câteva zile, Quintus a fost prins şi ucis.
Cicero a reuşit să ajungă la mare şi să se îmbarce cu bine pe un vas. Sosind la moşie, fugarul s-a oprit la vilă să se odihnească. Aici a fost prins de ucigaşii trimişi de Antonius. Găsind uşile casei încuiate, ei le-au spart şi au pătruns cu forţa înăuntru. Dar Cicero n-a fost găsit la vilă şi servitorii spuneau că nu l-au văzut. Una dintre slugile libere ale fratelui lui Cicero le-a arătat trimişilor lui Antonius câţiva oameni, care-l duceau pe orator pe o lectică în direcţia mării. Ucigaşii au alergat după ei. Cicero, văzându-i, a poruncit servitorilor să lase lectica jos. Marele orator îi privea calm, drept în ochi, pe prigonitorii săi.
Astfel, la 7 decembrie 43 î.Hr., la 64 de ani, Cicero a plecat în lumea celor drepţi.
MARCUS BRUTUS
(cea 85-42 Î.Hr.)
Om politic roman. Fiu adoptiv al lui Iulius Caesar. Împreună cu Pompeius, a apărat autoritatea Senatului. Participant la conjuraţia care l-a asasinat pe Caesar. Învins de Antonius şi Octavianus la Philippi, s-a sinucis.
Statul roman era sfâşiat de războaie civile, care au dus Republica la pieire. Răscoala îngrozitoare a robilor de sub conducerea marelui Spartacus, flacăra luptei de eliberare în provincii, lupta neîncetată a sărăcimii libere au zdruncinat orânduirea veche de stat a Republicii.
Constituţia romană s-a perimat de mult şi nu mai convenea cercurilor largi ale stăpânitorilor de sclavi influenţi. Ea a fost formulată ca lege de bază a unui oraş-stat. Însă Roma nu mai era oraş-stat, deoarece se transformase în capitala unui puternic şi imens imperiu.
Era greu de condus din capitală provinciile şi regiunile îndepărtate, regatele vasale şi coloniile ostaşilor romani. Se cereau forme noi ale puterii de stat, pentru a consolida orânduirea sclavagistă. Era nevoie de un nou sistem de conducere a statului, care ar fi corespuns mai mult dimensiunilor enorme ale acestuia.
Unica forţă în stare să consolideze orânduirea sclavagistă era armata. Soluţia războaielor civile fără sfârşit putea fi găsită numai în dictatura militară. Statul roman trebuia să îmbrace forma dictaturii militare.
Conducătorii militari (cel mai puternic dintre ei era Iulius Caesar) voiau să zdruncine forţa vechii aristocraţii a Senatului, a optimaţilor, care apărau Republica aristocratică, ce-şi trăise traiul. Pentru a-şi menţine puterea, dictatorii militari menţineau relaţii bune cu cercurile democratice din Roma. Caesar se considera conducătorul popularilor, al sărăcimii libere. Cu ajutorul lor, el ataca Senatul aristocratic, în acelaşi timp, dictatura înăbuşea cu mână de fier sărăcimea liberă şi, pentru a distrage poporul de la politică, îl corupea prin ospăţuri, spectacole şi solemnităţi fastuoase.
Neobositul duşman al lui Caesar, apărătorul libertăţilor republicane, Marcus lunius Brutus, era unul dintre cei mai cunoscuţi conducători ai partidei optimaţilor. El era urmaşul renumitului lunius Brutus, care, potrivit unei legende, ridicase poporul împotriva ultimului rege roman, Tarquinius Superbus. După izgonirea lui Tarquinius, lunius Brutus a devenit consul al Republicii romane (509 î.Hr.). In acest post el a devenit celebru prin puterea voinţei şi bărbăţiei sale. Odată, descoperind un complot împotriva Republicii, la care participau doi fii ai săi, Brutus a reprimat dragostea părintească şi a poruncit să fie executaţi tinerii vinovaţi. El privea cu austeritate cum lictorii i-au înşfăcat pe tineri şi i-au decapitat. Securitatea statului era pentru Brutus superioară dragostei părinteşti.
Pilda renumitului strămoş, care îşi executase feciorii din ură faţă de tiranie, era glorificată în familia lui Marcus Iunius Brutus. Mama sa, Servilia, era nepoata lui Livius Drusus, renumit conducător al oprimaţilor şi duşman al lui Caius Gracchus. Filozoful Cato cel Mic, care s-a sinucis când a căzut Republica şi a învins Caesar, era fratele Serviliei.
Servilia se mândrea cu legendele familiale despre isprava strămoşului său, Sevilius Agal, care l-a înjunghiat pe Spurius Maelius, ce voia să răstoarne Republica şi să devină tiran (439 î.Hr.). Ura faţă de tiranie intrase în sângele neamului Brutus. Membrii lui erau adepţi ereditari ai oprimaţilor.
Marcus Iunius Brutus a făcut studii strălucite în spirit grecesc. El cunoştea bine lucrările filozofilor greci. Capacităţile extraordinare i-au permis lui Brutus să însuşească bine limba latină literară. El scria versuri, era un orator minunat şi, după obiceiul vremii, îşi pregătea discursurile solemne în scris din timp, cizelând cu grijă stilul.
Brutus scria şi vorbea fluent şi frumos în limba greacă.
În tinereţe Brutus participase la expediţia unchiului său, Cato, în Cipru, care aparţinea regelui Egiptului; Roma căuta să ocupe această insulă bogată. Brutus a stat aici trei ani, ajutându-şi unchiul să administreze insula.
Plecând din Cipru, Brutus a vizitat Atena, unde a studiat lucrările filozofilor greci. După aceea a ocupat postul de vistier în provincia romană Cilicia. Averea sa sporise şi mai mult: el se ocupa cu cămătăria şi printre debitorii lui erau domnitori ai statelor din Asia Mică. Brutus s-a întors la Roma (52 î.Hr.) fiind unul dintre cei mai bogaţi oameni din ţară.
Cu prilejul izbucnirii unui nou război civil, când Pompeius şi Caesar şi-au încrucişat armele, era de aşteptat ca Brutus să adere la Caesar. Doar tatăl lui Brutus (numele lui era de asemenea Marcus Iunius), tribun popular, participase la lupta împotriva lui Sylla şi fusese ucis din ordinul lui Pompeius, care atunci îi susţinea pe adepţii lui Sylla. Însă Brutus a trecut de partea ucigaşului tatălui său. Cei care îl cunoşteau pe Brutus au fost surprinşi de alegerea lui. Pentru Brutus apărarea cauzei lui Pompeius însemna apărarea Republicii împotriva tiranului şi el punea aceasta mai presus de orice ofensă personală.
Brutus s-a supus lui Pompeius, în care vedea un conducător al patriei, şi a plecat în Asia Mică pentru a îndeplini misiunea dată. În Cilicia Brutus a adunat forţe mari: el a format o legiune de infanterie, a echipat o flotă puternică, a făcut rezerve mari de armament şi a strâns mulţi bani în vistierie. Oştirile recrutate le-a adus în Macedonia, unde se aflau forţele principale ale lui Pompeius. Curând sosi armata lui Caesar.
La 9 august 48 î.Hr. ambele oştiri s-au întâlnit în Tesalia, lângă oraşul Pharsalos. Bătălia s-a terminat cu zdrobirea oştirilor lui Pompeius.
Armata lui Pompeius a fost distrusă, iar el a fugit pe mare şi în curând a fost omorât, după ce a încercat să debarce în Egipt.
Brutus, ca şi alţi adepţi ai lui Pompeius care au scăpat cu viaţă, s-a ascuns în oraşul tesalian Larissa. De acolo i-a scris lui Caesar şi acela l-a invitat la el. Brutus a sosit în tabăra învingătorului şi a fost întâmpinat cu onoare. Caesar l-a primit cu amabilitate pe Marcus lunius şi i-a propus o funcţie importantă. Onorurile date lui Brutus i-au uimit atât pe prietenii, cât şi pe duşmanii săi. Se spunea că aceasta se explica prin faptul că Brutus era fiul natural al lui Caesar, însă nimeni nu o putea confirma.
Brutus a intrat în serviciu la Caesar, ocupând postul de legat — administrator al provinciei GaliaCisalpină. Farmecul personalităţii lui Caesar, mintea lui ageră, cunoştinţele vaste şi voinţa de fier l-au cucerit pe Brutus şi el servea onest duşmanului de odinioară. Curând Brutus a cedat administrarea Galiei Cisalpine şi datorită protecţiei lui Caesar a fost ales pretor. Caesar a promis să-i susţină candidatura la postul de consul. Dictatorul îl copleşea cu onoruri şi îşi exprima dragostea şi încrederea pentru el. Brutus se situa la Roma pe locul al doilea după Caesar.
Puterea lui Caesar creştea mereu. El a devenit tribun pe viaţă şi avea împuterniciri de cenzor, ceea ce îi permitea să desemneze senatorii, după cum considera necesar, din rândurile ofiţerilor care îi erau devotaţi. Caesar purta titlul permanent de împărat, comandant suprem al armatei romane (de obicei, după triumf comandantul de oşti renunţa la titlul de împărat). El avea dreptul să declare război, să dispună de vistierie. Statuile lui Caesar erau instalate alături de statuile zeilor. El purta o togă purpurie, asemenea vechilor regi romani. Nimeni nu s-a mirat, când în anul 44 î.Hr. au început să circule zvonuri cum că Senatul îi va propune lui Caesar coroana regală. O putere atât de mare cum avea Caesar nu avusese nimeni dintre regii statelor din antichitate.
Însă nu toţi s-au supus atotputernicului dictator. Mulţi erau nemulţumiţi de Caesar. Şi mai mulţi erau adepţi ai Republicii.
Spre sfârşitul iernii 45-44 î.Hr., într-o atmosferă secretă, împotriva lui Caesar fusese urzit un complot. Numărul complotiştilor ajungea la câteva zeci de oameni, în fruntea cărora erau Cassius şi Brutus.
Aderarea lui Brutus la complotişti nu a fost promptă. Timp îndelungat el i-a fost devotat lui Caesar şi nu vedea sau nu observa că protectorul său a înăbuşit Republica şi a instaurat dictatura militară, folosind fără scrupule puterea supremă în interesele personale.
Se spune că Cassius, tovarăşul de pretură al lui Brutus, auzind că se pregăteşte proclamarea lui Caesar ca rege, a pus mâna pe umărul lui Brutus şi l-a întrebat:
