Faustulus a fost supus unor chinuri îngrozitoare, dar călăul n-a putut afla de la el prea multe. Bătrânul a mărturisit doar atât: copiii trăiesc, dar unde — nu ştie.

— Or fi păscând pe undeva vitele, departe de Alba-Longa, de abia îngăima el cu buzele crăpate.

— Atunci de ce ai venit? ţipă la el ameninţător Amulius. Şi la ce-ţi trebuia albia?

— Am vrut s-o duc Rheei Silvia, mamei copiilor, răspunse gemând bătrânul. M-a rugat de atâtea ori să-i aduc leagănul: e mamă, sireaca, şi voia măcar să se uite la el, să-l atingă cu mâinile...

In clipa aceea una din slugi dădu buzna, vestindu-l pe rege că nişte războinici străini ar fi năvălit în oraş şi că se îndreaptă spre curte. Era Romulus, care venea val-vârtej să-şi salveze fratele.

Romulus avea multe forţe şi îşi împărţise oamenii în câteva pâlcuri, de câte o sută de inşi. În afară de aceasta, i s-au alăturat şi mulţi locuitori din Alba-Longa, care-l urau pe tiran, şi mai era şi Remus, în care Numitor îşi recunoscuse nepotul.

Amulius se pierdu cu firea: alerga încolo şi încoace prin sălile palatului ca o fiară care a presimţit primejdia.

Nu trecu mult timp şi gloata a ocupat curtea. Puţinii ei apărători au fost doborâţi şi oamenii lui Romulus şi Remus năvăliră înăuntru. Amulius şi-a găsit moartea.

Romulus şi Remus l-au înălţat pe bunicul lor, Numitor, rege la Alba-Longa, au eliberat-o din temniţă pe maica lor, Rhea Silvia.

Numitor i-a rânduit pe cei doi nepoţi moştenitori ai tronului. Dar ei n-au dorit să rămână la Alba-Longa, ci au zis că vor să se aşeze în altă parte. Au hotărât, dimpreună cu oamenii lor, să zidească un oraş nou pe locul unde se oprise cândva albia lor şi-i alăptase lupoaica.

Acum fraţii discutau unde anume să construiască oraşul, cum să-l numească şi cine să-i fie stăpânitorul. Romulus alese colina Palatinului, iar Remus considera că ar fi mai bine să înalţe oraşul pe dealul Aventin. Până la urmă fraţii au hotărât să se supună voinţei zeilor, iar pentru a o afla, trebuiau să urmărească zborul păsărilor. Cei doi fraţi se aşezară deci unul într-o parte şi celălalt în alta, aşteptând vulturii, consideraţi pe atunci păsări prevestitoare. Nu zăbavă din partea unde şedea Remus au apărut şase vulturi. Peste câteva clipe chiar deasupra capului lui Romulus au trecut în zbor douăsprezece păsări.

Şi iar s-a iscat gâlceava. Remus susţinea că învingător este el, pentru că mai întâi lui i s-au arătat păsările. Dar Romulus era ferm convins că anume el trebuie să fie rege, din moment ce a văzut mai mulţi vulturi.

Romulus s-a apucat să sape şanţul care avea menirea să înconjoare zidurile viitorului oraş, dar Remus îşi bătea joc de munca fratelui său şi îl risipea.

Şi astfel, în bătaie de joc, Remus sări peste şanţ. De data aceasta însă şi-a plătit scump nechibzuinţa. Se zice că l-ar fi lovit Romulus, pentru că frate-său îl scosese din răbdări, şi că după întâmplarea aceasta Romulus ar fi zis: „Aşa se va întâmpla cu oricine va îndrăzni să treacă peste zidurile oraşului meu!" Alţii afirmă că Remus a fost ucis de către unul din prietenii lui Romulus. Şi se mai spune că în timpul încăierării au căzut mai mulţi oameni, printre care şi Faustulus, cel care i-a crescut pe fraţi.

După ce şi-a înmormântat fratele, Romulus s-a apucat să zidească oraşul. Pe atunci lucrările erau însoţite de diverse ritualuri. De exemplu, a fost săpată mai întâi o groapă mare şi în ea au fost depuse tot soiul de fructe şi grâne. Apoi, pe rând, fiecare din oamenii lui Romulus a aruncat în groapă câte un pumn de ţărână adus de la baştină sa, astfel producându-se unirea tuturor viitorilor cetăţeni ai oraşului, sosiţi de pe diferite meleaguri. Groapa aceasta, numită mundus, constituia centrul oraşului.

Apoi Romulus a înjugat la un plug un taur şi o vacă şi a tras o brazdă adâncă, de-a lungul căreia urmau să fie înălţate zidurile cetăţii. Acolo unde el ridica plugul şi brazda se întrerupea era locul pentru o poartă. După săvârşirea acestei rânduieli zidul era considerat sfânt. Oraşul a căpătat numele întemeietorului, Romulus, primul lui rege.

Una din primele clădiri zidite la Roma a fost în cinstea zeului Asylaios. Acolo îşi aflau adăpostul robii fugiţi de la stăpâni. La Roma erau primiţi toţi surghiuniţii şi pribegii de pretutindeni, şi nimeni nu era preocupat de trecutul lor.

Astfel, numărul locuitorilor şi proporţiile oraşului creşteau încontinuu.

Oamenii de ştiinţă din Roma de mai târziu susţineau că au calculat exact data întemeierii Romei. Aceasta ar fi fost, conform deducţiei lor, 21 aprilie 753 î.Hr. Şi cu toate că romanii consemnau anual pe aceasta dată ziua naşterii patriei, fără îndoială, întemeierea Romei nu era decât o legendă, iar Romulus şi Remus, nişte figuri mitologice. Astăzi, de exemplu, se ştie că Roma nu-şi trage numele de la Romulus, iar povestea cu Romulus a fost inventată pentru a explica începutul şi numele oraşului.

La fel e şi cu povestea vieţii, activităţii şi morţii lui Romulus. Devenind rege, Romulus i-a împărţit pe locuitorii oraşului care ştiau să mânuiască arma în grupuri. Fiecare grup, numit legiune, număra trei mii de pedestraşi şi trei mii de călăreţi. Ceilalţi locuitori alcătuiau ceea ce se numea populus, adică poporul de rând. Apoi Romulus a ales o sută de cetăţeni de vază şi i-a numit patricieni. Adunarea patricienilor alcătuia Senatul, adică sfatul bătrânilor.

Oraşul creştea necontenit pe seama oamenilor veniţi de oriunde, fiind primiţi cu dragă inimă. Majoritatea constituiau o adunătură — vagabonzi, cerşetori şi altă lume suspectă. Femei erau puţine. Din această cauză Romulus trimite soli către triburile vecine, rugându-le să îngăduie fetelor lor să se mărite cu romanii. Triburile însă au răspuns că nu se vor înrudi cu nişte tâlhari şi haimanale.

Atunci Romulus a recurs la un şiretlic. El a răspândit vestea că la Roma s-ar fi descoperit altarul lui Consus, zeul sfatului. În cinstea lui în oraş se pregătea o mare serbare. Astfel au fost atraşi musafiri din diferite locuri. Cei mai mulţi au sosit din tribul vecin, al sabinilor, cu soţiile şi copiii.

A început serbarea. Romulus, îmbrăcat în mantie de purpură, era în centrul alaiului, împreună cu suita sa. Când petrecerea era în toi, Romulus s-a ridicat în picioare, şi-a scos mantia, apoi a îmbrăcat-o din nou. Acesta era semnalul. Tinerii romani şi-au scos săbiile, năpustindu-se în mijlocul oaspeţilor. Fiecare roman răpi câte o sabină şi o duse la el acasă.

Jigniţi la culme, sabinii au început să se pregătească de război împotriva romanilor. Mai întâi, trimiseră câţiva soli la Roma, cerând să le fie înapoiate fetele, iar apoi să înceapă convorbiri despre legăturile de prietenie şi rudenie dintre cele două popoare. Dar Romulus a refuzat.

Atunci Acron, regele oraşului Caenina, a pornit un război împotriva Romei. Când cele două armate se apropiară una de alta, comandanţii lor, potrivit unui vechi obicei, au început un duel. Romulus era un luptător iscusit, voinic şi stăpân pe sine, iar regele din Caenina era iute şi nechibzuit şi, desigur, a fost învins. In rândurile sabinilor s-a creat panică, drept urmare, oastea lor a fost distrusă. Apoi Romulus a cucerit Caenina şi i-a strămutat pe locuitorii ei la Roma. Astfel oraşul a crescut şi mai mult.

Romulus a mai cucerit şi a pustiit câteva oraşe sabine, iar pe locuitorii lor de asemenea i-a adus la Roma.

Insă nu a trecut mult timp şi o mare armată sabină veni cu război împotriva romanilor. Conducătorul acestei armate era Titus Tatius. Sabinii se apropiară de oraş, dar se văzură nevoiţi să se oprească în faţa Capitoliului — un deal înalt, care avea din trei părţi pereţii priporoşi. În Capitoliu se putea pătrunde numai dinspre Răsărit, dar şi pe aici drumul era anevoios, trecând printr-o vale mlăştinoasă. In vârful dealului se înălţau ziduri mari, în spatele cărora se aflau apărătorii lor.

Titus Tatius şi-a dat seama că o astfel de fortăreaţă nu poate fi luată cu asalt. Dar un act de trădare le-a înlesnit sabinilor cucerirea cetăţii: la Titus Tatius a venit pe furiş fiica mai-marelui garnizoanei din Capitoliu, pe nume Tarpeia, şi-i spuse că ea ar putea lăsa oştenii lui să intre în fortăreaţă.

— În schimb, pentru aceasta fiecare soldat să-mi dea tot ce are pe braţul stâng, ceru Tarpeia, arătând spre brăţările de aur.

Titus Tatius ascultă propunerea neconvenabilă a acestei femei avide de aur, dar, uitându-se încă o dată la zidurile de neînvins ale Capitoliului, căzu de acord.

În toiul nopţii Tarpeia deschise una din porţile fortăreţei şi sabinii au pus stăpânire pe Capitoliu.

Atunci trădătoarea veni să-şi ceară simbria. Tatius, cu toate că fusese nevoit să accepte serviciul ei, nu-i putea suporta pe acei care îşi vând neamul. Şi totuşi porunci:

— Ţineţi-vă de cuvânt, ostaşi! Daţi-i tot ce purtaţi pe braţul stâng. Daţi-i totul, cum o fac şi eu. Şi zicând acestea, îşi scoase brăţara de aur şi scutul pe care-l purta în mâna stângă şi le aruncă asupra Tarpeii. Oştenii îi urmară pilda şi peste trădătoare începură să cadă brăţări de aur şi scuturi până când, îngropată sub ele, nemernica şi-a dat sufletul.

Mai târziu stânca înaltă a Capitoliului, unde pierise Tarpeia, avea să-i poarte numele (de pe vârful ei romanii aruncau în prăpastie pe cei osândiţi la moarte).

După ce pierduseră cetăţuia de pe Capitoliu, romanii îşi puneau toată speranţa în lupta din câmpul deschis. Bătălia începu într-o vale îngustă ce se aşternea între colinele Capitoliului şi Palatinului. Cei dintâi se avântară sabinii. Călărimea lor se năpusti asupra romanilor. Înaintea tuturor gonea voiniceşte un ostaş foarte viteaz, Curtius. Dar deodată picioarele calului se înfundară în noroi. Zadarnic îşi îndemna Curtius fugarul şi striga la el: calul se afunda tot mai mult în mlaştină. Atunci Curtius s-a ridicat în picioare pe crupa calului şi dintr-o săritură ajunse pe uscat, în timp ce bietul animal se îneca în mocirlă. Mlaştina nu se putea observa şi numai după pieirea calului sabinii şi-au dat seama de primejdia care-i pândea. Acest loc s-a numit un timp Iazul lui Curtius.

Sabinii ocoliră deci acele locuri şi peste puţin timp s-a încins o bătălie crâncenă. Sub loviturile de sabie cădeau morţi şi răniţi cu nemiluita. Pierderile au fost mari şi de o parte, şi de alta. Romulus lupta în fruntea oştii sale, dar se ivea peste tot unde primejdia era mai mare. Deodată însă se clătină, lăsându-se moale într-un genunchi: fusese lovit în frunte. Văzând că le-a fost rănită căpetenia, romanii avură o clipă de şovăială, apoi o luară la fugă spre colina Palatinului, urmăriţi de sabini. Atunci Romulus, deşi cu greu, se ridică în picioare ca să-şi îmbărbăteze soldaţii. Romanii se întoarseră iar cu faţa spre duşman şi lupta continuă.

Tocmai atunci oştenii auziră strigăte şi bocete femeieşti. De pe coline alergau într-un suflet sabinele, răpite cândva de romani. Plângeau în hohote, multe din ele strângeau prunci la piept. Mulţimea de femei se contopi cu războinicii. Ele întindeau copiii când bărbaţilor lor romani, când taţilor şi fraţilor sabini, rugându-i cu lacrimi să oprească măcelul şi să nu le văduvească, să nu le lase pruncii orfani.

— Ce rău v-am făcut noi? De ce aţi venit să ne-aduceţi atâtea suferinţe? Dacă nu ne-aţi putut salva atunci, la ce bun să despărţiţi pe bărbaţi de soţiile lor acum, lăsând pe copiii noştri orfani? Odraslele noastre sunt şi nepoţii voştri. Sabini, cruţaţi-i pe copiii şi soţii noştri! Romani, cruţaţi-i pe fraţii şi taţii noştri!

Înfăţişarea femeilor şi dojenile lor au făcut ca ambele părţi să înceteze lupta. Conducătorii lor — Romulus şi Titus Tatius — au început să negocieze pentru încheierea unui armistiţiu. În timp ce ei stăteau la sfat, femeile îşi aduseră copiii şi bărbaţii la taţii şi fraţii lor, îi ospătau cu mâncare şi băutură, îngrijeau de răniţi.

Când între sabini şi romani s-a încheiat pacea, cele două triburi s-au unit, aşezându-se într-un singur oraş, care în cinstea lui Romulus îşi păstra mai departe numele. Cetăţenii Romei îşi ziceau acum curiţi, în cinstea oraşului Cures — locul de baştină al lui Titus Tatius, care împreună cu Romulus avea să domnească şi să comande ostile unite.

Cele două popoare unite împrumutau unul de la altul obiceiuri şi datini, consemnau atât vechile lor sărbători, cât şi pe cele noi. A luat naştere şi o nouă sărbătoare, a femeilor — aşa-zisele matronalii, în amintirea femeilor care au pus capăt războiului dintre sabini şi romani. Ea avea loc în fiecare an în ziua de 1 martie.

Se menţinea şi vechea sărbătoare numită lupercalii, instituită de Romulus şi Remus în onoarea zeului Lupercus, care era protectorul turmelor de lupi. Preoţii, aşa-zişii luperci, tăiau din pieile animalelor jertfite zeului curele subţiri şi, cu ele în mână, făceau ocolul colinei Palatinului, pornind de la locul unde, conform legendei, Romulus şi Remus ar fi fost alăptaţi de lupoaică. Preoţii loveau cu curelele pe toţi cei întâlniţi în cale. Se credea că aceste lovituri aduc noroc, iar femeilor le uşurează naşterea. Curelele se numeau februa, de aici provine şi numele lunii în care erau sărbătorite lupercaliile.

Romulus şi Tatius au domnit timp de patru ani. În cel de al cincilea an s-a întâmplat o nenorocire — rudele lui Tatius au ucis nişte soli din Larentum, ceea ce era o mare nelegiuire. Romulus a cerut ca ucigaşii să fie pedepsiţi cu moartea. Dar Tatius nu se grăbea să-i condamne. Atunci, fără a mai aştepta execuţia, rudele celor ucişi l-au sfârşit de zile pe Tatius, deoarece îl considerau vinovat pentru faptul că neamurile lor au rămas nerăzbunate. Romulus a primit vestea foarte liniştit şi nici n-a încercat să cerceteze împrejurările morţii lui Tatius. El l-a înmormântat cu mare pompă şi după aceea a domnit singur.

Romulus a dus nenumărate războaie cu popoarele vecine, supunându-le. Temându-se ca nu cumva Roma să ajungă de neînvins, etruscii din bogatul şi puternicul oraş Veii au pornit un război împotriva ei. La început oastea etruscă ieşea învingătoare, dar apoi a fost zdrobită de Romulus. S-a încheiat pacea, prin care oraşul Veii era obligat să-i cedeze Romei şapte regiuni şi mai mulţi ostatici.

Acesta a fost ultimul război purtat de Romulus. Acum nimeni nu se mai încumeta să pornească împotriva lui. Dar, după cum se întâmplă adesea cu domnitorii care merg din izbândă în izbândă, Romulus se umplu de trufie. Înstrăinându-se de popor, ţinea o strajă personală numeroasă — aşa-zi-şii lictori. Aceştia păşeau înaintea regelui, având pe umăr câte o legătură de nuiele — fascii, în care era înfiptă o secure. Lictorii executau sentinţele de condamnare la moarte. Romulus purta veşminte bogate — tunică roşie şi mantie cu chenar de purpură. Cârmuia de unul singur şi, şezând pe tron, judeca şi lua hotărâri fără a mai ţine seama de sfatul bătrânilor, care din această cauză se simţeau, fireşte, jigniţi. Nimeni însă nu îndrăznea să se ridice deschis împotriva atotputernicului Romulus: toţi se arătau supuşi. Senatul, organul creat de Romulus, se întrunea, dar asculta în tăcere poruncile regelui.

Era în al treizeci şi optulea an al domniei lui Romulus. Într-o zi a lui cuptor, el a poruncit să fie adunat tot poporul dincolo de zidurile oraşului, lângă locul numit Balta Caprei. Tocmai atunci se dezlănţui o furtună: tuna şi fulgera, încât părea că venise sfârşitul lumii. Apoi se făcu întuneric beznă, îngroziţi, oamenii prinseră a fugi care şi încotro. Dar curând tulburarea încetă, cerul se însenină şi toţi se întoarseră la Balta Caprei. Romulus însă nu mai era. Şi n-a putut fi găsit nicăieri.

Senatorii au explicat poporului că în lumina fulgerelor regele s-ar fi ridicat în înaltul cerului şi de acum încolo avea să fie pentru romani un zeu binevoitor, tot aşa cum fusese pentru ei un rege bun.

Dar nu toţi au dat crezare acestei poveşti. S-a iscat zvonul că senatorii l-ar fi ucis pe Romulus în timpul furtunii, pentru a scăpa de puterea lui crescândă şi pentru a recăpăta influenţa de care s-au bucurat mai înainte.

Peste câteva zile unul din patricieni se înfăţişă în piaţa oraşului şi începu să se jure în faţa poporului că l-ar fi întâlnit pe Romulus îmbrăcat într-o armură orbitor de albă.

— Urmând voinţa zeilor, i-ar fi spus Romulus, m-am întors în cer, unde am vieţuit şi mai înainte. N-am făcut decât să îndeplinesc ceea ce îmi fusese scris. Am întemeiat un oraş, pe care nu-l va întrece nimeni în slavă şi virtute. Roma va cunoaşte culmea puterii omeneşti, iar eu de acum înainte voi fi pentru voi, romanii, milostivul zeu Quirinus...