Într-o zi, când Remus era însoţit doar de câţiva prieteni, oamenii regelui tăbărâră asupra lui şi-l înşfăcară. L-au adus apoi în faţa lui Amulius, zicând:
— Iată, măria ta, unul din cei pe care ai poruncit să-i prindem. L-am găsit pe păşunile fratelui tău, Numitor.
Amulius voi să zică: „Tăiaţi-i capul", dar se răzgândi şi spuse: „Dacă e aşa, să-l judece Numitor". Viclean din fire, Amulius se gândi că, procedând astfel, oamenii îl vor osândi mai puţin pentru că i-a luat coroana fratelui său.
Numitor îl cercetă cu privirea pe voinicul adus în faţa lui.
— Cine eşti şi de unde ai venit, tinere? îl întrebă el cu glas blând. La care Remus răspunse:
— Nu-ţi voi ascunde nimic, bătrâne, văd că eşti mai vrednic decât Amulius. Înainte de a hotărî ce să faci cu un prizonier, îl asculţi, pe când Amulius taie şi spânzură fără judecată. Eu sunt Remus, fratele lui Romulus. Noi consideram întotdeauna că suntem copiii Iui Faustulus şi ai Accăi Larentia, care, precum ştii, sunt slugile regelui. Mai zic unii că obârşia noastră e învăluită în mister. Am auzit lucruri de-a dreptul uimitoare. Cică, fiare şi păsări ne-ar fi hrănit: o lupoaică ne-ar fi alăptat şi o pasăre ne-ar fi adus în cioc fărâme de mâncare, pe când stăteam într-o albie, pe malul râului celui mare. Albia este şi acum întreagă. Pe legăturile ei de aramă sunt gravate nişte cuvinte vechi...
Lui Numitor îi trecu atunci prin minte că în faţa lui se află poate chiar nepotu-său, unul din feciorii Rheei Silvia, care mai zăcea în temniţă. Şi îi mai puse câteva întrebări lui Remus, ca să vadă: oare nu e greşită presupunerea lui? între timp, Faustulus îl chemă pe Romulus şi-i mărturisi adevărul despre obârşia lui. Ciobanul îi mai vorbise altădată, mai mult în pilde, despre aceasta, dar acum, de vreme ce Remus fusese prins, considera că nu mai are rost să ascundă adevărul.
Faustulus l-a rugat pe Romulus să-l scape pe frate-său din ghearele Iui Amulius şi, fără a pierde timpul, porni spre curtea regelui. Şi nu uită să ia cu el albia, care fusese cândva leagănul celor doi gemeni. În faţa porţilor oraşului paza îl opri pe bătrân:
— Ce cauţi aici? Şi ce duci sub suman? Răspunsurile lui Faustulus li s-au părut oştenilor confuze şi aceştia îi porunciră să ridice poalele sumanului. Când au văzut albia, au izbucnit cu toţii în râs şi au vrut să-i dea drumul. Dar se nimerise pe acolo o slugă a regelui şi, auzind hohotele, se apropie să vadă ce s-a întâmplat. Sluga era tocmai omul care, din porunca lui Amulius, duse cândva copiii Rheei Silvia să-i arunce în Tibru. Cum zări albia, o recunoscu pe dată şi strigă la oşteni să pună mâna pe Faustulus şi să-l ducă la rege. Amulius se miră:
— Nepoţii lui Numitor n-au murit?!
Faustulus a fost supus unor chinuri îngrozitoare, dar călăul n-a putut afla de la el prea multe. Bătrânul a mărturisit doar atât: copiii trăiesc, dar unde — nu ştie.
— Or fi păscând pe undeva vitele, departe de Alba-Longa, de abia îngăima el cu buzele crăpate.
— Atunci de ce ai venit? ţipă la el ameninţător Amulius. Şi la ce-ţi trebuia albia?
— Am vrut s-o duc Rheei Silvia, mamei copiilor, răspunse gemând bătrânul. M-a rugat de atâtea ori să-i aduc leagănul: e mamă, sireaca, şi voia măcar să se uite la el, să-l atingă cu mâinile...
In clipa aceea una din slugi dădu buzna, vestindu-l pe rege că nişte războinici străini ar fi năvălit în oraş şi că se îndreaptă spre curte. Era Romulus, care venea val-vârtej să-şi salveze fratele.
Romulus avea multe forţe şi îşi împărţise oamenii în câteva pâlcuri, de câte o sută de inşi. În afară de aceasta, i s-au alăturat şi mulţi locuitori din Alba-Longa, care-l urau pe tiran, şi mai era şi Remus, în care Numitor îşi recunoscuse nepotul.
Amulius se pierdu cu firea: alerga încolo şi încoace prin sălile palatului ca o fiară care a presimţit primejdia.
Nu trecu mult timp şi gloata a ocupat curtea. Puţinii ei apărători au fost doborâţi şi oamenii lui Romulus şi Remus năvăliră înăuntru. Amulius şi-a găsit moartea.
Romulus şi Remus l-au înălţat pe bunicul lor, Numitor, rege la Alba-Longa, au eliberat-o din temniţă pe maica lor, Rhea Silvia.
Numitor i-a rânduit pe cei doi nepoţi moştenitori ai tronului. Dar ei n-au dorit să rămână la Alba-Longa, ci au zis că vor să se aşeze în altă parte. Au hotărât, dimpreună cu oamenii lor, să zidească un oraş nou pe locul unde se oprise cândva albia lor şi-i alăptase lupoaica.
Acum fraţii discutau unde anume să construiască oraşul, cum să-l numească şi cine să-i fie stăpânitorul. Romulus alese colina Palatinului, iar Remus considera că ar fi mai bine să înalţe oraşul pe dealul Aventin. Până la urmă fraţii au hotărât să se supună voinţei zeilor, iar pentru a o afla, trebuiau să urmărească zborul păsărilor. Cei doi fraţi se aşezară deci unul într-o parte şi celălalt în alta, aşteptând vulturii, consideraţi pe atunci păsări prevestitoare. Nu zăbavă din partea unde şedea Remus au apărut şase vulturi. Peste câteva clipe chiar deasupra capului lui Romulus au trecut în zbor douăsprezece păsări.
Şi iar s-a iscat gâlceava. Remus susţinea că învingător este el, pentru că mai întâi lui i s-au arătat păsările. Dar Romulus era ferm convins că anume el trebuie să fie rege, din moment ce a văzut mai mulţi vulturi.
Romulus s-a apucat să sape şanţul care avea menirea să înconjoare zidurile viitorului oraş, dar Remus îşi bătea joc de munca fratelui său şi îl risipea.
Şi astfel, în bătaie de joc, Remus sări peste şanţ. De data aceasta însă şi-a plătit scump nechibzuinţa. Se zice că l-ar fi lovit Romulus, pentru că frate-său îl scosese din răbdări, şi că după întâmplarea aceasta Romulus ar fi zis: „Aşa se va întâmpla cu oricine va îndrăzni să treacă peste zidurile oraşului meu!" Alţii afirmă că Remus a fost ucis de către unul din prietenii lui Romulus. Şi se mai spune că în timpul încăierării au căzut mai mulţi oameni, printre care şi Faustulus, cel care i-a crescut pe fraţi.
După ce şi-a înmormântat fratele, Romulus s-a apucat să zidească oraşul. Pe atunci lucrările erau însoţite de diverse ritualuri. De exemplu, a fost săpată mai întâi o groapă mare şi în ea au fost depuse tot soiul de fructe şi grâne. Apoi, pe rând, fiecare din oamenii lui Romulus a aruncat în groapă câte un pumn de ţărână adus de la baştină sa, astfel producându-se unirea tuturor viitorilor cetăţeni ai oraşului, sosiţi de pe diferite meleaguri. Groapa aceasta, numită mundus, constituia centrul oraşului.
Apoi Romulus a înjugat la un plug un taur şi o vacă şi a tras o brazdă adâncă, de-a lungul căreia urmau să fie înălţate zidurile cetăţii. Acolo unde el ridica plugul şi brazda se întrerupea era locul pentru o poartă. După săvârşirea acestei rânduieli zidul era considerat sfânt. Oraşul a căpătat numele întemeietorului, Romulus, primul lui rege.
Una din primele clădiri zidite la Roma a fost în cinstea zeului Asylaios. Acolo îşi aflau adăpostul robii fugiţi de la stăpâni. La Roma erau primiţi toţi surghiuniţii şi pribegii de pretutindeni, şi nimeni nu era preocupat de trecutul lor.
Astfel, numărul locuitorilor şi proporţiile oraşului creşteau încontinuu.
Oamenii de ştiinţă din Roma de mai târziu susţineau că au calculat exact data întemeierii Romei. Aceasta ar fi fost, conform deducţiei lor, 21 aprilie 753 î.Hr. Şi cu toate că romanii consemnau anual pe aceasta dată ziua naşterii patriei, fără îndoială, întemeierea Romei nu era decât o legendă, iar Romulus şi Remus, nişte figuri mitologice. Astăzi, de exemplu, se ştie că Roma nu-şi trage numele de la Romulus, iar povestea cu Romulus a fost inventată pentru a explica începutul şi numele oraşului.
La fel e şi cu povestea vieţii, activităţii şi morţii lui Romulus. Devenind rege, Romulus i-a împărţit pe locuitorii oraşului care ştiau să mânuiască arma în grupuri. Fiecare grup, numit legiune, număra trei mii de pedestraşi şi trei mii de călăreţi. Ceilalţi locuitori alcătuiau ceea ce se numea populus, adică poporul de rând. Apoi Romulus a ales o sută de cetăţeni de vază şi i-a numit patricieni. Adunarea patricienilor alcătuia Senatul, adică sfatul bătrânilor.
Oraşul creştea necontenit pe seama oamenilor veniţi de oriunde, fiind primiţi cu dragă inimă. Majoritatea constituiau o adunătură — vagabonzi, cerşetori şi altă lume suspectă. Femei erau puţine. Din această cauză Romulus trimite soli către triburile vecine, rugându-le să îngăduie fetelor lor să se mărite cu romanii. Triburile însă au răspuns că nu se vor înrudi cu nişte tâlhari şi haimanale.
Atunci Romulus a recurs la un şiretlic. El a răspândit vestea că la Roma s-ar fi descoperit altarul lui Consus, zeul sfatului. În cinstea lui în oraş se pregătea o mare serbare. Astfel au fost atraşi musafiri din diferite locuri. Cei mai mulţi au sosit din tribul vecin, al sabinilor, cu soţiile şi copiii.
A început serbarea. Romulus, îmbrăcat în mantie de purpură, era în centrul alaiului, împreună cu suita sa. Când petrecerea era în toi, Romulus s-a ridicat în picioare, şi-a scos mantia, apoi a îmbrăcat-o din nou. Acesta era semnalul. Tinerii romani şi-au scos săbiile, năpustindu-se în mijlocul oaspeţilor. Fiecare roman răpi câte o sabină şi o duse la el acasă.
Jigniţi la culme, sabinii au început să se pregătească de război împotriva romanilor. Mai întâi, trimiseră câţiva soli la Roma, cerând să le fie înapoiate fetele, iar apoi să înceapă convorbiri despre legăturile de prietenie şi rudenie dintre cele două popoare. Dar Romulus a refuzat.
Atunci Acron, regele oraşului Caenina, a pornit un război împotriva Romei. Când cele două armate se apropiară una de alta, comandanţii lor, potrivit unui vechi obicei, au început un duel. Romulus era un luptător iscusit, voinic şi stăpân pe sine, iar regele din Caenina era iute şi nechibzuit şi, desigur, a fost învins. In rândurile sabinilor s-a creat panică, drept urmare, oastea lor a fost distrusă. Apoi Romulus a cucerit Caenina şi i-a strămutat pe locuitorii ei la Roma. Astfel oraşul a crescut şi mai mult.
Romulus a mai cucerit şi a pustiit câteva oraşe sabine, iar pe locuitorii lor de asemenea i-a adus la Roma.
Insă nu a trecut mult timp şi o mare armată sabină veni cu război împotriva romanilor. Conducătorul acestei armate era Titus Tatius. Sabinii se apropiară de oraş, dar se văzură nevoiţi să se oprească în faţa Capitoliului — un deal înalt, care avea din trei părţi pereţii priporoşi. În Capitoliu se putea pătrunde numai dinspre Răsărit, dar şi pe aici drumul era anevoios, trecând printr-o vale mlăştinoasă. In vârful dealului se înălţau ziduri mari, în spatele cărora se aflau apărătorii lor.
Titus Tatius şi-a dat seama că o astfel de fortăreaţă nu poate fi luată cu asalt. Dar un act de trădare le-a înlesnit sabinilor cucerirea cetăţii: la Titus Tatius a venit pe furiş fiica mai-marelui garnizoanei din Capitoliu, pe nume Tarpeia, şi-i spuse că ea ar putea lăsa oştenii lui să intre în fortăreaţă.
— În schimb, pentru aceasta fiecare soldat să-mi dea tot ce are pe braţul stâng, ceru Tarpeia, arătând spre brăţările de aur.
Titus Tatius ascultă propunerea neconvenabilă a acestei femei avide de aur, dar, uitându-se încă o dată la zidurile de neînvins ale Capitoliului, căzu de acord.
