— Îl vom judeca! zise tribunul. Apoi, către Coriolanus: îţi poruncim, Caius Marcius, să te prezinţi peste trei săptămâni şi să-ţi dovedeşti nevinovăţia. Ei îţi vor fi judecătorii.
A doua zi armata romană urma să pornească împotriva volscilor şi aristocraţii sperau ca războiul va dura mult, deci procesul se va amâna, iar între timp poporul se va calma.
Dar războiul cu volscii a fost scurt şi oştenii se întoarseră la vatră. Patricienii erau îngrijoraţi: pe de o parte, nu voiau să-l dea pe Coriolanus pe mâinile poporului, pe de alta, nu doreau să ofere prilej tribunilor de a ridica plebea împotriva Senatului.
Văzând că Senatul ezită, Coriolanus i-a întrebat pe tribuni pentru care nelegiuiri a fost dat în judecată. Tribunii i-au răspuns că el speră să pună mâna pe putere şi să instaureze un regim totalitarist.
— Fie, surâse Coriolanus. Dacă o veţi dovedi, sunt gata de orice pedeapsă.
Peste câteva zile a avut loc judecata. La proces veni lume de pe lume. Dar, spre uimirea lui Coriolanus, tribunii nu-l mai învinuiau de tiranie. Ei povestiră adunării cum s-a opus Marcius să i se vândă poporului pâine cu preţ redus şi cum a intenţionat să-i răpească dreptul de a-şi alege tribunii şi că el, contrar legii, le-a împărţit soldaţilor prada luată de la volsci, în loc s-o predea statului.
Nefiind pregătit să răspundă, el n-a putut rosti nimic în apărarea sa şi a fost condamnat la exil pe viaţă.
După ce s-a dat citire hotărârii, plebeii au plecat mai bine dispuşi chiar decât după o biruinţă în război. În acea zi pe cetăţeni nu-i deosebea îmbrăcămintea, ci înfăţişarea: plebeii jubilau, patricienii umblau îndureraţi.
Şi numai Coriolanus părea indiferent faţă de cele întâmplate. După ce-şi luă rămas-bun de la mamă şi soţie, părăsi în aceeaşi zi Roma.
În furia lui sălbatică Coriolanus se hotărî să-şi trădeze patria. Era cel mai infam lucru de care era capabil. Marcius nu râvnea acum decât un lucru: să se răzbune pe cei care-l izgoniseră din Roma. Şi, ca să-şi atingă scopul, avea să ceară ajutorul duşmanilor patriei sale — volscilor.
Dintre conducătorii volscilor, cel mai mult îi ura pe romani bogatul şi viteazul Tullus Attius, care prin faptele sale îşi câştigase glorie ca şi Coriolanus la romani.
Într-o seară, pe când Tullus stătea la masă, intră la el un drumeţ străin şi, fără a scoate un cuvânt, se aşeză lângă vatră. Stăpânul se ridică şi, apropiindu-se, îl întrebă:
— Cine eşti, străine? De unde vii şi ce doreşti?
Necunoscutul îşi ridică fruntea şi spuse:
— Sunt cetăţeanul roman Caius Marcius, zis Coriolanus. Vei fi auzit de mine, sunt cel mai crunt duşman al volscilor. Află însă că am fost exilat pe nedrept din Roma şi acum vreau să mă răzbun pe compatrioţi. N-aveţi decât să profitaţi de aceasta. Sunt gata să conduc ostile voastre împotriva romanilor. Sper să fie o victorie uşoară, pentru că eu cunosc bine care sunt virtuţile şi care metehnele armatei romane.
— E o mare surpriză că ai trecut de partea noastră, strigă bucuros Tullus şi-i întinse mâna.
A doua zi ambii s-au sfătuit cu volscii cei mai iniţiaţi, îndemnându-i să înceapă războiul cu romanii, Coriolanus susţinea că datorită contradicţiilor dintre partide momentul era cât se poate de indicat. La care căpeteniile volscilor au răspuns că au încheiat un tratat de pace cu Roma pentru doi ani şi că nu-l pot încălca.
Şi atunci Coriolanus recurse la un şiretlic. El trimise un mesaj romanilor, în care afirma că volscii ar avea de gând, în timpul întrecerilor anuale care se organizau la Roma, să-şi aducă în oraş soldaţii în calitate de spectatori şi să-i atace prin surprindere pe romani. Senatorii l-au crezut şi au poruncit ca în ziua întrecerilor să fie scoşi din oraş toţi volscii înainte de asfinţitul soarelui.
Acest ordin ofensator i-a înfuriat pe volsci. Tullus aţâţa focul, insistând să fie pedepsiţi vinovaţii. El a convins căpeteniile volscilor să trimită la Roma soli care să ceară ca despăgubire pentru lezare înapoierea pământurilor şi oraşelor cucerite de la volsci în ultimul război. Era, de fapt, o declaraţie de război.
Romanii s-au indignat cumplit.
— Dacă volscii vor fi primii care vor pune mâna pe arme, ziceau ei, romanii vor fi ultimii care le vor lăsa din mână.
Solii s-au întors fără izbândă. Tullus întrunise Adunarea Poporului, care a hotărât să declare război Romei. Tot el propuse să fie numit Coriolanus în fruntea armatei. Poporul încuviinţă, şi Marcius deveni comandant suprem.
Temându-se ca nu cumva volscii să tărăgăneze pregătirile de război, pierzând astfel momentul oportun, Coriolanus hotărî să acţioneze fără întârziere. El porunci cetăţenilor de frunte şi mai-marilor oraşului să adune cele necesare oştii. Totodată, fără a mai aştepta până se va sfârşi mobilizarea, formă o ceată de ostaşi şi năvăli pe teritoriile din preajma Romei, alegându-se cu o pradă atât de bogată încât soldaţii nu o puteau duce. Totuşi, nu acesta era scopul loviturii.
Coriolanus voia ca romanii să-i suspecteze pe patricieni de trădare. De aceea îi opri pe volsci să calce moşiile. Faptul acesta a stârnit tot soiul de suspiciuni. Poporul presupunea că patricienii uneltesc ceva împreună cu Coriolanus. La rândul lor, patricienii credeau că Marcius se răzbună pentru că a fost izgonit din Roma. Izbucniră certuri între patricieni şi plebei.
Astfel Coriolanus obţinu ceea ce dorea şi pentru un timp atacurile încetară. Apoi se adună toată oastea volscilor. Oamenii se înrolau benevol în armata lui Marcius, fiind siguri că vor fi remuneraţi în mod deosebit. Erau atâţia doritori, încât o parte din armata condusă de Tullus a fost lăsată pentru paza oraşelor. Tot ea avea grijă de hrana oştii. Cealaltă parte avea să pornească împotriva romanilor.
Îndată ce primi întăriri, Coriolanus porni împotriva romanilor. In scurt timp el cuceri oraşele Circeii, Tolerinum, Labicii, Pedum şi Baiae. Coriolanus se răfuia crunt cu cei care se opuneau: oraşele erau date pradă soldaţilor, iar locuitorii erau vânduţi în robie sau măcelăriţi. Dar dacă oraşul se preda, nu i se pricinuia nici un rău şi Coriolanus îşi stabilea tabăra departe de zidurile lui.
Volscii care au luat parte la această campanie s-au îmbogăţit nespus de mult. Soldaţii lui Tullus îi invidiau pe cei ai lui Coriolanus. Odată, auzind că a fost cucerit încă un oraş, ei au refuzat să se mai supună comandantului lor şi au pornit spre locul unde se afla oastea lui Coriolanus. Strigau că numai pe el îl consideră comandant suprem şi conducător al statului. Faptul acesta l-a indignat la culme pe ambiţiosul Tullus. La Roma continua dezbinarea — disputele dintre patricieni şi plebei nu mai conteneau. Nimeni nu se încumeta să preia comanda armatei. Între timp sosi vestea că volscii au asediat oraşul Lavinius. Romanii preţuiau acest oraş, deoarece credeau că strămoşii lor ar fi trăit acolo pe timpul lui Aeneas. Aflând despre întâmplarea din Lavinius, plebeii au hotărât să anuleze sentinţa de condamnare a lui Coriolanus şi să-l recheme la Roma. Dar Senatul s-a declarat împotrivă sub pretextul că aceasta ar putea diminua prestigiul romanilor în ochii vecinilor.
Aflând despre hotărârea Senatului, Coriolanus se înfurie şi mai mult. Ridică asediul oraşului Lavinius şi purcese spre Roma, situându-şi tabăra în apropierea gropilor Cleliei. Apariţia lui neaşteptată a înspăimântat oraşul, dar totodată curmă zâzania dintre cele două partide beligerante. Nici un senator nu se mai opuse propunerii plebeilor de a-l rechema pe Coriolanus din exil. S-a hotărât să i se trimită soli, care să-l roage să revină în patrie. Ca soli intenţionat au fost alese rude de ale lui Coriolanus, în speranţa că el va fi mai îngăduitor cu ele. Dar romanii s-au înşelat: Coriolanus îi întâmpină pe soli cu ură.
Când solii au isprăvit vorba, Caius Marcius le-a răspuns tăios că n-a uitat nedreptatea ce i se făcuse şi că nu intenţionează să revină la Roma. El a cerut ca romanii să înapoieze oraşele şi pământurile răpite de la volsci, dându-le un termen de treizeci de zile.
După plecarea soliei Coriolanus îşi retrase ostile de pe teritoriile stăpânite de romani. Nu de alta, dar ştia prea bine că i-ar fi greu sau chiar cu neputinţă să cucerească Roma. Destinul războiului putea să se schimbe şi de aceea Marcius a hotărât că e măi înţelept să încheie pacea atunci când situaţia era în favoarea volscilor.
Coriolanus a folosit răstimpul de treizeci de zile în felul său: cotropi pământurile aliaţilor Romei, le jefui şi le pustii, apoi cotropi încă şapte oraşe mari. După ce a expirat termenul pentru primirea răspunsului, Coriolanus răsări iar cu toată armata sub zidurile Romei. Romanii îi trimiseră din nou solie, cerându-i ca mai întâi să se îndepărteze de oraş, apoi să reia tratativele. Solii mai adăugară că nici un fel de ameninţări nu-i vor face pe romani să cedeze: numai după ce volscii îşi vor retrage ostile se va putea negocia.
Coriolanus răspunse că în calitate de conducător al volscilor el nu va consimţi niciodată să-şi dezarmeze oastea, iar ca roman îi sfătuieşte pe conaţionali să nu se opună. Le mai dădu romanilor un scurt răgaz pentru chibzuire şi preîntâmpină solii că de vor veni din nou cu acelaşi mesaj nu vor fi lăsaţi să intre în tabără. Solii s-au întors la Roma şi au transmis totul Senatului. Atunci s-au hotărât preoţii să meargă la Coriolanus. Dar şi lor li s-a răspuns: ori acceptă condiţiile lui Coriolanus, ori războiul continuă. Preoţii făcură cale întoarsă.
După această ultimă încercare zadarnică romanii au hotărât să se închidă între zidurile oraşului şi să se apere prin toate mijloacele. Acum ei îşi puneau toată speranţa în timp. In oraş domneau panica şi teama. Templele erau pline de femei venite să se roage zeilor. Pe una din ele o ispiti gândul să plece împreună cu alte femei la mama lui Coriolanus. Când intrară în casă, o găsiră pe Volumnia şezând împreună cu nora sa şi cu nepoţii. Femeile s-au apropiat de ele şi le-au spus:
— Am venit la dumneavoastră ca nişte neveste la alte neveste. Nu ne-au trimis nici Senatul, nici consulii. Am venit cu rugămintea să faceţi ceea ce îi mai poate salva pe romani. Să mergem la Coriolanus să-l rugăm să retragă ostile volscilor.
Volumnia le-a răspuns:
— Nu ştiu dacă mă va asculta Coriolanus şi dacă va porunci oştii să se retragă. Pentru că în orbirea sa nu a ţinut cont nici măcar de datoria faţă de patrie, care pentru oricare roman e mai presus decât dragostea pentru mamă, soţie şi copii! Cu toate acestea, suntem gata să vă susţinem. Mergem la el. Poate, i se va înmuia inima.
Femeile se îndreptară spre tabăra duşmanului. Volscii au fost atât de surprinşi de sosirea lor, încât le-au permis să intre la Coriolanus, fără să le întrebe de ce au venit şi fără a le pricinui vreun rău.
Când Marcius văzu grupul de femei, încremeni pentru o clipă. Apoi, recunoscând-o pe mamă-sa în fruntea soliei, pricepu totul şi-şi spuse că va fi neînduplecat. Dar prea mult o iubea pe mamă-sa, — îi ieşi în întâmpinare şi o îmbrăţişa, îşi sărută soţia şi copiii. Atunci Volumnia rosti:
— Fătul meu, uită-te la mine şi la nevastă-ta. Suntem cele mai nefericite femei din lume. Căci am ajuns să te vedem cu tabăra sub zidurile oraşului. Pentru alţii, ruga e o alinare a suferinţelor. Pentru noi însă este un chin cumplit. Căci nu putem ruga cerul să ne facă şi patria învingătoare, şi tu să scapi teafăr. Nu vreau să văd ziua în care ori vei fi învins de concetăţeni, ori îţi vei sărbători victoria asupra patriei. Numai păşind peste cadavrul meu vei asedia oraşul care-ţi este baştină. Eu nu-ţi cer să salvezi patria cu preţul pieirii volscilor. Nici n-ar fi cu dreptate. Pentru că e o ticăloşie să-i trădezi pe acei care ţi-au arătat încredere. Te rog să chibzuieşti bine. Că nu se ştie care va fi finalul războiului. Se ştie doar atât că, dacă vei învinge tu, patria te va blestema. Dacă însă vei fi învins, te vor ucide volscii.
Coriolanus n-a întrerupt-o. Când Volumnia a încheiat, el a ezitat o clipă fără a scoate un cuvânt. Atunci maică-sa spuse:
