În toiul nopţii Tarpeia deschise una din porţile fortăreţei şi sabinii au pus stăpânire pe Capitoliu.
Atunci trădătoarea veni să-şi ceară simbria. Tatius, cu toate că fusese nevoit să accepte serviciul ei, nu-i putea suporta pe acei care îşi vând neamul. Şi totuşi porunci:
— Ţineţi-vă de cuvânt, ostaşi! Daţi-i tot ce purtaţi pe braţul stâng. Daţi-i totul, cum o fac şi eu. Şi zicând acestea, îşi scoase brăţara de aur şi scutul pe care-l purta în mâna stângă şi le aruncă asupra Tarpeii. Oştenii îi urmară pilda şi peste trădătoare începură să cadă brăţări de aur şi scuturi până când, îngropată sub ele, nemernica şi-a dat sufletul.
Mai târziu stânca înaltă a Capitoliului, unde pierise Tarpeia, avea să-i poarte numele (de pe vârful ei romanii aruncau în prăpastie pe cei osândiţi la moarte).
După ce pierduseră cetăţuia de pe Capitoliu, romanii îşi puneau toată speranţa în lupta din câmpul deschis. Bătălia începu într-o vale îngustă ce se aşternea între colinele Capitoliului şi Palatinului. Cei dintâi se avântară sabinii. Călărimea lor se năpusti asupra romanilor. Înaintea tuturor gonea voiniceşte un ostaş foarte viteaz, Curtius. Dar deodată picioarele calului se înfundară în noroi. Zadarnic îşi îndemna Curtius fugarul şi striga la el: calul se afunda tot mai mult în mlaştină. Atunci Curtius s-a ridicat în picioare pe crupa calului şi dintr-o săritură ajunse pe uscat, în timp ce bietul animal se îneca în mocirlă. Mlaştina nu se putea observa şi numai după pieirea calului sabinii şi-au dat seama de primejdia care-i pândea. Acest loc s-a numit un timp Iazul lui Curtius.
Sabinii ocoliră deci acele locuri şi peste puţin timp s-a încins o bătălie crâncenă. Sub loviturile de sabie cădeau morţi şi răniţi cu nemiluita. Pierderile au fost mari şi de o parte, şi de alta. Romulus lupta în fruntea oştii sale, dar se ivea peste tot unde primejdia era mai mare. Deodată însă se clătină, lăsându-se moale într-un genunchi: fusese lovit în frunte. Văzând că le-a fost rănită căpetenia, romanii avură o clipă de şovăială, apoi o luară la fugă spre colina Palatinului, urmăriţi de sabini. Atunci Romulus, deşi cu greu, se ridică în picioare ca să-şi îmbărbăteze soldaţii. Romanii se întoarseră iar cu faţa spre duşman şi lupta continuă.
Tocmai atunci oştenii auziră strigăte şi bocete femeieşti. De pe coline alergau într-un suflet sabinele, răpite cândva de romani. Plângeau în hohote, multe din ele strângeau prunci la piept. Mulţimea de femei se contopi cu războinicii. Ele întindeau copiii când bărbaţilor lor romani, când taţilor şi fraţilor sabini, rugându-i cu lacrimi să oprească măcelul şi să nu le văduvească, să nu le lase pruncii orfani.
— Ce rău v-am făcut noi? De ce aţi venit să ne-aduceţi atâtea suferinţe? Dacă nu ne-aţi putut salva atunci, la ce bun să despărţiţi pe bărbaţi de soţiile lor acum, lăsând pe copiii noştri orfani? Odraslele noastre sunt şi nepoţii voştri. Sabini, cruţaţi-i pe copiii şi soţii noştri! Romani, cruţaţi-i pe fraţii şi taţii noştri!
Înfăţişarea femeilor şi dojenile lor au făcut ca ambele părţi să înceteze lupta. Conducătorii lor — Romulus şi Titus Tatius — au început să negocieze pentru încheierea unui armistiţiu. În timp ce ei stăteau la sfat, femeile îşi aduseră copiii şi bărbaţii la taţii şi fraţii lor, îi ospătau cu mâncare şi băutură, îngrijeau de răniţi.
Când între sabini şi romani s-a încheiat pacea, cele două triburi s-au unit, aşezându-se într-un singur oraş, care în cinstea lui Romulus îşi păstra mai departe numele. Cetăţenii Romei îşi ziceau acum curiţi, în cinstea oraşului Cures — locul de baştină al lui Titus Tatius, care împreună cu Romulus avea să domnească şi să comande ostile unite.
Cele două popoare unite împrumutau unul de la altul obiceiuri şi datini, consemnau atât vechile lor sărbători, cât şi pe cele noi. A luat naştere şi o nouă sărbătoare, a femeilor — aşa-zisele matronalii, în amintirea femeilor care au pus capăt războiului dintre sabini şi romani. Ea avea loc în fiecare an în ziua de 1 martie.
Se menţinea şi vechea sărbătoare numită lupercalii, instituită de Romulus şi Remus în onoarea zeului Lupercus, care era protectorul turmelor de lupi. Preoţii, aşa-zişii luperci, tăiau din pieile animalelor jertfite zeului curele subţiri şi, cu ele în mână, făceau ocolul colinei Palatinului, pornind de la locul unde, conform legendei, Romulus şi Remus ar fi fost alăptaţi de lupoaică. Preoţii loveau cu curelele pe toţi cei întâlniţi în cale. Se credea că aceste lovituri aduc noroc, iar femeilor le uşurează naşterea. Curelele se numeau februa, de aici provine şi numele lunii în care erau sărbătorite lupercaliile.
Romulus şi Tatius au domnit timp de patru ani. În cel de al cincilea an s-a întâmplat o nenorocire — rudele lui Tatius au ucis nişte soli din Larentum, ceea ce era o mare nelegiuire. Romulus a cerut ca ucigaşii să fie pedepsiţi cu moartea. Dar Tatius nu se grăbea să-i condamne. Atunci, fără a mai aştepta execuţia, rudele celor ucişi l-au sfârşit de zile pe Tatius, deoarece îl considerau vinovat pentru faptul că neamurile lor au rămas nerăzbunate. Romulus a primit vestea foarte liniştit şi nici n-a încercat să cerceteze împrejurările morţii lui Tatius. El l-a înmormântat cu mare pompă şi după aceea a domnit singur.
Romulus a dus nenumărate războaie cu popoarele vecine, supunându-le. Temându-se ca nu cumva Roma să ajungă de neînvins, etruscii din bogatul şi puternicul oraş Veii au pornit un război împotriva ei. La început oastea etruscă ieşea învingătoare, dar apoi a fost zdrobită de Romulus. S-a încheiat pacea, prin care oraşul Veii era obligat să-i cedeze Romei şapte regiuni şi mai mulţi ostatici.
Acesta a fost ultimul război purtat de Romulus. Acum nimeni nu se mai încumeta să pornească împotriva lui. Dar, după cum se întâmplă adesea cu domnitorii care merg din izbândă în izbândă, Romulus se umplu de trufie. Înstrăinându-se de popor, ţinea o strajă personală numeroasă — aşa-zi-şii lictori. Aceştia păşeau înaintea regelui, având pe umăr câte o legătură de nuiele — fascii, în care era înfiptă o secure. Lictorii executau sentinţele de condamnare la moarte. Romulus purta veşminte bogate — tunică roşie şi mantie cu chenar de purpură. Cârmuia de unul singur şi, şezând pe tron, judeca şi lua hotărâri fără a mai ţine seama de sfatul bătrânilor, care din această cauză se simţeau, fireşte, jigniţi. Nimeni însă nu îndrăznea să se ridice deschis împotriva atotputernicului Romulus: toţi se arătau supuşi. Senatul, organul creat de Romulus, se întrunea, dar asculta în tăcere poruncile regelui.
Era în al treizeci şi optulea an al domniei lui Romulus. Într-o zi a lui cuptor, el a poruncit să fie adunat tot poporul dincolo de zidurile oraşului, lângă locul numit Balta Caprei. Tocmai atunci se dezlănţui o furtună: tuna şi fulgera, încât părea că venise sfârşitul lumii. Apoi se făcu întuneric beznă, îngroziţi, oamenii prinseră a fugi care şi încotro. Dar curând tulburarea încetă, cerul se însenină şi toţi se întoarseră la Balta Caprei. Romulus însă nu mai era. Şi n-a putut fi găsit nicăieri.
Senatorii au explicat poporului că în lumina fulgerelor regele s-ar fi ridicat în înaltul cerului şi de acum încolo avea să fie pentru romani un zeu binevoitor, tot aşa cum fusese pentru ei un rege bun.
Dar nu toţi au dat crezare acestei poveşti. S-a iscat zvonul că senatorii l-ar fi ucis pe Romulus în timpul furtunii, pentru a scăpa de puterea lui crescândă şi pentru a recăpăta influenţa de care s-au bucurat mai înainte.
Peste câteva zile unul din patricieni se înfăţişă în piaţa oraşului şi începu să se jure în faţa poporului că l-ar fi întâlnit pe Romulus îmbrăcat într-o armură orbitor de albă.
— Urmând voinţa zeilor, i-ar fi spus Romulus, m-am întors în cer, unde am vieţuit şi mai înainte. N-am făcut decât să îndeplinesc ceea ce îmi fusese scris. Am întemeiat un oraş, pe care nu-l va întrece nimeni în slavă şi virtute. Roma va cunoaşte culmea puterii omeneşti, iar eu de acum înainte voi fi pentru voi, romanii, milostivul zeu Quirinus...
Mulţi au crezut în basmul acesta, iar acei care se îndoiau tăceau de frică.
La Roma a fost întemeiat cultul zeului Quirinus-Romulus, şi în cinstea acestuia s-a zidit un templu pe una din coline, care se numeşte Quirinal.
NUMA POMPILIUS
Cel de-al doilea rege legendar al Romei, de origine sabină, care ar fi domnit între anii 715 şi 635 î.Hr. Îi sunt atribuite reforme religioase şi administrative, precum şi instituirea calendarului roman.
Curând după moartea lui Romulus, la Roma au apărut neînţelegeri în legătură cu alegerea noului rege — el trebuia ales dintre romani sau dintre sabini. Cei care veniseră o dată cu Romulus considerau că sabinii, care au devenit mai apoi cetăţeni ai Romei, nu pot pretinde să domnească oraşul. La rândul lor, sabinii susţineau că ei n-au fost nicicând îngenuncheaţi de către romani, că s-au unit cu ei în baza egalităţii, că Romulus şi Titus Tatius, ca domnitori, aveau împuterniciri egale. Că după moartea lui Tatius, Romulus a domnit singur şi sabinii n-au fost împotrivă. Acum însă ar fi cu dreptate ca unul din sabini să fie ales rege.
Senatorii n-au fost de acord şi au hotărât să conducă ei statul. Fiecare senator, pe rând, îmbrăca veşmintele domnitorului Romei, lua în mână însemnele regalităţii, aducea jertfă zeilor în calitate de mare preot şi cârmuia apoi vreme de douăzeci şi patru de ore. Senatorilor din ambele triburi le convenea această formă de conducere, pentru că nici unul nu putea acum să se ridice peste ceilalţi: după douăzeci şi patru de ore regele devenea iarăşi cetăţean de rând.
Aşa au condus senatorii ţara o vreme. In istoria Romei această perioadă se numeşte interregnum. Poporul de jos însă era nemulţumit, căci vedea că cei mari au pus mâna pe putere şi se îngrijesc numai de interesele lor. Oamenii spuneau: în loc de un rege acum avem o sută.
Poporul cerea ca puterea să fie încredinţată din nou unui bărbat vrednic, ales de către toţi cetăţenii. În cele din urma s-au învoit şi senatorii să aleagă un domnitor, de teamă ca nu cumva poporul s-o facă şi fără ei.
După discuţii îndelungate senatorii au ajuns la înţelegere şi au adus la cunoştinţa Adunării Poporului că cel mai potrivit om pentru a fi rege era sabinul Numa Pompilius. Poporul a încuviinţat cu strigăte de bucurie această alegere, Numa Pompilius fiind un om de mare virtute.
Numa locuia în oraşul sabin Cures, care fusese baştină lui Titus Tatius, codomnitor al lui Romulus. O delegaţie alcătuită din cei mai de seamă cetăţeni ai Romei s-a îndreptat spre acest oraş ca să-i propună lui Numa tronul.
Numa era cunoscut departe de hotarele oraşului său. Avea o minte ageră, iubea pacea şi era cumpătat. Demult putea deveni mare dregător, căci era ginerele regelui Titus Tatius.
Dar îi plăcea mai mult viaţa privată, cinstită şi liniştită decât onorurile de stat. Nu vedeai în casa lui lux şi risipă. Obişnuia să rătăcească singur prin zăvoaiele şi luncile din împrejurimi, desfătându-se cu frumuseţile naturii, furat de gânduri. Romanii zeificau natura şi credeau că în sânul ei locuiesc o mulţime de zei — mari şi mici, că fiecare crâng, fiecare copac, fiecare râu sau izvor are divinitatea sa, că prin păduri se plimbă silvanii, iar în crânguri frumoasele nimfe. Se vorbea că Numa zăboveşte prin dumbrăvile sfinte, fiindcă stă de vorbă cu zeii, şi însăşi nimfa Aegeria i-ar fi soţie. Că din această cauză, după moartea soţiei sale, nu şi-a mai dorit căsătorie cu o muritoare. Iar înţelepciunea şi chibzuinţă lui Numa se datorau, se pare, faptului că Aegeria îi dezvăluia cele rânduite de zei, că şi legile sale Numa le-ar fi constituit tot la îndemnul Aegeriei.
Solii Romei au sosit în oraşul Cures, i s-au închinat lui Numa şi i-au propus să fie domnitorul Romei. Solii erau încredinţaţi că el se va bucura de această favoare. Numa însă nu voia să schimbe viaţa lui tihnită pe coroana Romei, în veşnic zbucium. Şi răspunse:
— Oricui îi este greu să-şi schimbe modul obişnuit de viaţă. Mai cu seamă celui mulţumit de tot ce are. Voi îmi propuneţi domnia. Or, viaţa şi moartea lui Romulus dovedesc că acest regat s-a născut şi a crescut din război. Despre Romulus se spune că ar fi vinovat de moartea lui Titus Tatius. Iar când a început a domni de unul singur, a devenit un tiran. Oamenii mai mult se temeau de el, decât îl iubeau. Moartea lui năprasnică e învăluită în mister şi se presupune că l-ar fi sugrumat senatorii. Şi tot dânşii i-au spus poporului că el a fost un fiu al zeilor, care-l ocrotiseră încă din pruncie, şi că zeii aveau întotdeauna grijă de el şi-l fereau de rele. Pe când eu sunt un om de rând, şi voi ştiţi cine mi-au fost părinţii. Romulus a luptat toată viaţa lui şi v-a lăsat ca moştenire numeroase alte războaie, cele viitoare. Ori de câte ori aţi luptat cu alte popoare, aţi fost învingători. V-aţi obişnuit într-atât cu biruinţele, încât nu vă puteţi imagina viaţa fără a vă lupta cu cineva. Aţi prins dragoste pentru meseria aceasta. Voi aveţi nevoie de un rege tânăr şi iubitor de războaie, un iscusit căpitan de oşti. Pe când eu nu sunt bun pentru aceasta. Prefer tihna şi cugetarea, pacea şi urăsc tot ce-mi aminteşte de război. Voi, romanii, bătăioşi cum sunteţi, ştiu că veţi râde de un rege care va dori să se închine dreptăţii şi să vă înveţe a preţui pacea. Căutaţi-vă un alt domnitor. Solii s-au străduit multă vreme să-l înduplece: — Preaînţelepte Numa! Ştim că iubeşti pacea. Dar dacă nu vei accepta să fii rege, vei stârni război, chiar la Roma, între fraţi. Căci eşti singurul om pe care romanii vor să-l vadă domnind.
Concetăţenii lui Numa de asemenea au stăruit ca el să-şi dea consimţământul. Unii credeau că astfel romanii se vor uni pentru totdeauna cu sabinii într-un singur popor; alţii îl sfătuiau să preia domnia şi, ca să poată săvârşi fapte măreţe, să îmbuneze sufletele oamenilor şi, în locul legilor războiului, să aducă la Roma legi paşnice, cu dreptate şi folos pentru toată lumea.
În cele din urmă, Numa acceptă. Poporul l-a întâmpinat cu nespusă bucurie de-a lungul întregului drum. Când intră în Roma, îi ieşiră în întâmpinare senatorii, preoţii şi mii de cetăţeni. Femeile îl presărau cu flori. În piaţa oraşului senatorul care era rege în acea zi îl salută şi-i întinse însemnele regalităţii. Cei doisprezece lictori se aşezară în faţa lui Numa. Apoi, conform obiceiului, regele se urcă pe Capitoliu, ca să afle voinţa zeilor. Romanii credeau că era posibil de ghicit viitorul şi hotărârea zeilor după zborul păsărilor. Numa se aşeză deci, acoperindu-şi faţa cu mantia, iar preotul puse mâna pe capul regelui. Toţi cei din jur tăceau. Oamenii priveau cu încredere spre cer. Peste câteva clipe se iviră păsările prevestitoare. Ele trecură în zbor pe dreapta lui Numa, ceea ce se considera un semn bun. Din toate părţile răsunară exclamaţii de bucurie.
Legenda îl zugrăveşte pe Numa ca pe un conducător paşnic, care căuta să îmblânzească moravurile crude ale vechilor romani şi să-i deprindă cu îndeletnicirile paşnice: plugăritul şi meseriile.
La sfârşitul domniei sale Romulus, care nu avea încredere în popor şi se temea de el, ţinea o gardă personală, alcătuită din trei sute de oameni devotaţi. Numa însă, devenind rege, a desfiinţat-o spunând:
— Paza îi trebuie celui ce nu are încredere în popor şi se teme de el. De vreme ce m-a ales rege, poporul a arătat că are încredere în mine. La rândul meu, cred şi eu în popor şi n-am nevoie de strajă.
Locuitorii Romei erau oameni foarte diferiţi: unii veniseră o dată cu întemeietorul oraşului, alţii au aderat mai târziu sau au fost aduşi cu forţa din oraşele cucerite. În oraş locuiau şi mulţi fugari. Aceştia erau primiţi aici fără să cerceteze cineva de ce şi-au părăsit locul de baştină. Neîncetatele ciocniri cu vecinii au făcut din romani un popor rebel pentru care puterea ţinea locul dreptului şi al legii. Numa voia să instituie legi care să facă ordine în stat şi să-i apere pe cei slabi. În acele timpuri îndepărtate legile, politica şi religia erau strâns legate între ele. Iată de ce multe dintre legile lui Numa Pompilius se refereau la problemele religioase.
