Mulţi au crezut în basmul acesta, iar acei care se îndoiau tăceau de frică.

La Roma a fost întemeiat cultul zeului Quirinus-Romulus, şi în cinstea acestuia s-a zidit un templu pe una din coline, care se numeşte Quirinal.

NUMA POMPILIUS

Cel de-al doilea rege legendar al Romei, de origine sabină, care ar fi domnit între anii 715 şi 635 î.Hr. Îi sunt atribuite reforme religioase şi administrative, precum şi instituirea calendarului roman.

Curând după moartea lui Romulus, la Roma au apărut neînţelegeri în legătură cu alegerea noului rege — el trebuia ales dintre romani sau dintre sabini. Cei care veniseră o dată cu Romulus considerau că sabinii, care au devenit mai apoi cetăţeni ai Romei, nu pot pretinde să domnească oraşul. La rândul lor, sabinii susţineau că ei n-au fost nicicând îngenuncheaţi de către romani, că s-au unit cu ei în baza egalităţii, că Romulus şi Titus Tatius, ca domnitori, aveau împuterniciri egale. Că după moartea lui Tatius, Romulus a domnit singur şi sabinii n-au fost împotrivă. Acum însă ar fi cu dreptate ca unul din sabini să fie ales rege.

Senatorii n-au fost de acord şi au hotărât să conducă ei statul. Fiecare senator, pe rând, îmbrăca veşmintele domnitorului Romei, lua în mână însemnele regalităţii, aducea jertfă zeilor în calitate de mare preot şi cârmuia apoi vreme de douăzeci şi patru de ore. Senatorilor din ambele triburi le convenea această formă de conducere, pentru că nici unul nu putea acum să se ridice peste ceilalţi: după douăzeci şi patru de ore regele devenea iarăşi cetăţean de rând.

Aşa au condus senatorii ţara o vreme. In istoria Romei această perioadă se numeşte interregnum. Poporul de jos însă era nemulţumit, căci vedea că cei mari au pus mâna pe putere şi se îngrijesc numai de interesele lor. Oamenii spuneau: în loc de un rege acum avem o sută.

Poporul cerea ca puterea să fie încredinţată din nou unui bărbat vrednic, ales de către toţi cetăţenii. În cele din urma s-au învoit şi senatorii să aleagă un domnitor, de teamă ca nu cumva poporul s-o facă şi fără ei.

După discuţii îndelungate senatorii au ajuns la înţelegere şi au adus la cunoştinţa Adunării Poporului că cel mai potrivit om pentru a fi rege era sabinul Numa Pompilius. Poporul a încuviinţat cu strigăte de bucurie această alegere, Numa Pompilius fiind un om de mare virtute.

Numa locuia în oraşul sabin Cures, care fusese baştină lui Titus Tatius, codomnitor al lui Romulus. O delegaţie alcătuită din cei mai de seamă cetăţeni ai Romei s-a îndreptat spre acest oraş ca să-i propună lui Numa tronul.

Numa era cunoscut departe de hotarele oraşului său. Avea o minte ageră, iubea pacea şi era cumpătat. Demult putea deveni mare dregător, căci era ginerele regelui Titus Tatius.

Dar îi plăcea mai mult viaţa privată, cinstită şi liniştită decât onorurile de stat. Nu vedeai în casa lui lux şi risipă. Obişnuia să rătăcească singur prin zăvoaiele şi luncile din împrejurimi, desfătându-se cu frumuseţile naturii, furat de gânduri. Romanii zeificau natura şi credeau că în sânul ei locuiesc o mulţime de zei — mari şi mici, că fiecare crâng, fiecare copac, fiecare râu sau izvor are divinitatea sa, că prin păduri se plimbă silvanii, iar în crânguri frumoasele nimfe. Se vorbea că Numa zăboveşte prin dumbrăvile sfinte, fiindcă stă de vorbă cu zeii, şi însăşi nimfa Aegeria i-ar fi soţie. Că din această cauză, după moartea soţiei sale, nu şi-a mai dorit căsătorie cu o muritoare. Iar înţelepciunea şi chibzuinţă lui Numa se datorau, se pare, faptului că Aegeria îi dezvăluia cele rânduite de zei, că şi legile sale Numa le-ar fi constituit tot la îndemnul Aegeriei.

Solii Romei au sosit în oraşul Cures, i s-au închinat lui Numa şi i-au propus să fie domnitorul Romei. Solii erau încredinţaţi că el se va bucura de această favoare. Numa însă nu voia să schimbe viaţa lui tihnită pe coroana Romei, în veşnic zbucium. Şi răspunse:

— Oricui îi este greu să-şi schimbe modul obişnuit de viaţă. Mai cu seamă celui mulţumit de tot ce are. Voi îmi propuneţi domnia. Or, viaţa şi moartea lui Romulus dovedesc că acest regat s-a născut şi a crescut din război. Despre Romulus se spune că ar fi vinovat de moartea lui Titus Tatius. Iar când a început a domni de unul singur, a devenit un tiran. Oamenii mai mult se temeau de el, decât îl iubeau. Moartea lui năprasnică e învăluită în mister şi se presupune că l-ar fi sugrumat senatorii. Şi tot dânşii i-au spus poporului că el a fost un fiu al zeilor, care-l ocrotiseră încă din pruncie, şi că zeii aveau întotdeauna grijă de el şi-l fereau de rele. Pe când eu sunt un om de rând, şi voi ştiţi cine mi-au fost părinţii. Romulus a luptat toată viaţa lui şi v-a lăsat ca moştenire numeroase alte războaie, cele viitoare. Ori de câte ori aţi luptat cu alte popoare, aţi fost învingători. V-aţi obişnuit într-atât cu biruinţele, încât nu vă puteţi imagina viaţa fără a vă lupta cu cineva. Aţi prins dragoste pentru meseria aceasta. Voi aveţi nevoie de un rege tânăr şi iubitor de războaie, un iscusit căpitan de oşti. Pe când eu nu sunt bun pentru aceasta. Prefer tihna şi cugetarea, pacea şi urăsc tot ce-mi aminteşte de război. Voi, romanii, bătăioşi cum sunteţi, ştiu că veţi râde de un rege care va dori să se închine dreptăţii şi să vă înveţe a preţui pacea. Căutaţi-vă un alt domnitor. Solii s-au străduit multă vreme să-l înduplece: — Preaînţelepte Numa! Ştim că iubeşti pacea. Dar dacă nu vei accepta să fii rege, vei stârni război, chiar la Roma, între fraţi. Căci eşti singurul om pe care romanii vor să-l vadă domnind.

Concetăţenii lui Numa de asemenea au stăruit ca el să-şi dea consimţământul. Unii credeau că astfel romanii se vor uni pentru totdeauna cu sabinii într-un singur popor; alţii îl sfătuiau să preia domnia şi, ca să poată săvârşi fapte măreţe, să îmbuneze sufletele oamenilor şi, în locul legilor războiului, să aducă la Roma legi paşnice, cu dreptate şi folos pentru toată lumea.

În cele din urmă, Numa acceptă. Poporul l-a întâmpinat cu nespusă bucurie de-a lungul întregului drum. Când intră în Roma, îi ieşiră în întâmpinare senatorii, preoţii şi mii de cetăţeni. Femeile îl presărau cu flori. În piaţa oraşului senatorul care era rege în acea zi îl salută şi-i întinse însemnele regalităţii. Cei doisprezece lictori se aşezară în faţa lui Numa. Apoi, conform obiceiului, regele se urcă pe Capitoliu, ca să afle voinţa zeilor. Romanii credeau că era posibil de ghicit viitorul şi hotărârea zeilor după zborul păsărilor. Numa se aşeză deci, acoperindu-şi faţa cu mantia, iar preotul puse mâna pe capul regelui. Toţi cei din jur tăceau. Oamenii priveau cu încredere spre cer. Peste câteva clipe se iviră păsările prevestitoare. Ele trecură în zbor pe dreapta lui Numa, ceea ce se considera un semn bun. Din toate părţile răsunară exclamaţii de bucurie.

Legenda îl zugrăveşte pe Numa ca pe un conducător paşnic, care căuta să îmblânzească moravurile crude ale vechilor romani şi să-i deprindă cu îndeletnicirile paşnice: plugăritul şi meseriile.

La sfârşitul domniei sale Romulus, care nu avea încredere în popor şi se temea de el, ţinea o gardă personală, alcătuită din trei sute de oameni devotaţi. Numa însă, devenind rege, a desfiinţat-o spunând:

— Paza îi trebuie celui ce nu are încredere în popor şi se teme de el. De vreme ce m-a ales rege, poporul a arătat că are încredere în mine. La rândul meu, cred şi eu în popor şi n-am nevoie de strajă.

Locuitorii Romei erau oameni foarte diferiţi: unii veniseră o dată cu întemeietorul oraşului, alţii au aderat mai târziu sau au fost aduşi cu forţa din oraşele cucerite. În oraş locuiau şi mulţi fugari. Aceştia erau primiţi aici fără să cerceteze cineva de ce şi-au părăsit locul de baştină. Neîncetatele ciocniri cu vecinii au făcut din romani un popor rebel pentru care puterea ţinea locul dreptului şi al legii. Numa voia să instituie legi care să facă ordine în stat şi să-i apere pe cei slabi. În acele timpuri îndepărtate legile, politica şi religia erau strâns legate între ele. Iată de ce multe dintre legile lui Numa Pompilius se refereau la problemele religioase.

Mai întâi noul rege a onorat memoria lui Romulus, declarându-l zeu cu numele de Quirinus, războinic ca şi Marte. O dată cu introducerea cultului lui Romulus-Quirinus, Numa a desemnat un preot al acestuia.

Până atunci la Roma au fost doi preoţi: al lui Iupiter, zeul suprem al romanilor, şi al lui Marte, zeul războiului. Acum, cu preotul lui Quirinus, erau trei.

Numa a înfiinţat şi colegiul preoţilor, care urmau să se numească pontifi. Cel mai mare se chema pontifex maximus. Primul pontifex maximus a fost însuşi Numa. Puterea lui în problemele religioase era nelimitată; el era şeful religios al statului şi tălmăcitor al vrerii zeilor. Numa organiza diferite ceremonii religioase şi supraveghea păstrarea datinilor şi obiceiurilor. Înainte de a întreprinde ceva el se sfătuia cu preoţii.

Obiceiurile menţinute şi respectate întocmai de către aceştia au fost puse mai apoi la temelia dreptului roman.

Pontifex maximus era şi supraveghetorul sfintelor fecioare — vestalelor. Numa a adus la Roma cultul Vestei, zeiţa vetrei familiale, şi în legătură cu aceasta a înfiinţat cunoscutul colegiu al vestalelor. Preotesele întreţineau focul din altarul zeiţei, deoarece acesta era considerat sacru şi simboliza vatra comună a statului roman. Focul avea pe atunci o mare însemnătate: în antichitate oamenii credeau că tot ce există pe pământ a luat naştere de la foc. Ei ziceau că mişcarea şi căldura sunt temeiul oricărei vieţi şi nimic nu-i mai viu şi mai fierbinte decât focul.

Pentru altarul zeiţei Vesta a fost clădit un mic templu rotund cu coloane, în For, pe una din costişele colinei Palatinului, în apropiere de Regia, sălăşluinţa lui Numa.

Ca vestale erau alese fetiţe din cele mai ilustre familii ale Romei. Ele urmau să slujească zeiţei timp de treizeci de ani. Se spune că primii zece ani vestalele învăţau, apoi zece ani înfăptuiau ceea ce au învăţat şi încă zece ani învăţau colegele tinere. Preotesele Vestei jurau să rămână fecioare până la moarte, iar dacă încălcau legământul, le aştepta o pedeapsă cruntă: vestala vinovată era îngropată de vie.

În asemenea cazuri se practica un ritual înfricoşător.

Vestala condamnată era pusă într-o lectică închisă. Lumina nu pătrundea înăuntru, iar pături groase, legate cu curele, înăbuşeau orice sunet, ca să nu fie auzit plânsul nefericitei. În tăcere absolută robii puneau lectica pe umeri şi treceau cu ea prin For. Toţi cei care întâlneau tristul alai se dădeau la o parte în tăcere. În sfârşit, procesiunea ajungea în dreptul porţii Colina, unde era un tăpşan în mijlocul căruia se căsca, neagră, gura unei subterane. Aici lectica se lăsa jos, se dezlegau curelele şi se ridicau păturile. Pontifex maximus o lua apoi pe vestală de mână — capul îi era înfăşurat cu o mantie — şi o conducea până la gura subteranei. Aici dânsa cobora pe o scară într-o chiliuţă, mai mult groapă, unde o aşteptau un pat îngust şi o candelă aprinsă, iar lângă pat, o pâine, un ulcior cu apă şi puţin lapte şi untdelemn pentru câteva zile. După ce vestala pogora sub pământ, cei de afară trăgeau în sus scara şi acopereau ieşirea.

Vestalele se bucurau de mare consideraţie la Roma. Înaintea vestalei mergea un lictor, ca şi la înalţii dregători, şi toată lumea făcea loc, când trecea ea. Până şi conducătorul statului, întâlnind o vestală, poruncea lictorilor să lase în jos fasciile împreună cu securea. În circuri şi amfiteatre, la serbări şi adunări, vestalele ocupau locurile de onoare. Cel care ofensa o vestala era pedepsit cu moartea. Dacă în drum spre locul de execuţie osânditul întâlnea o vestală, era iertat şi lăsat să meargă unde o vrea.

După cum spune legenda, Numa ar fi inventat şi alte ritualuri preoţeşti, printre care şi colegiul preoţilor feţiali şi acela al preoţilor salieni.

Feţialii erau responsabili de relaţiile cu alte state: erau trimişi în diferite solii şi îndeplineau riturile care anticipau războiul sau încheierea păcii. Feţialii aveau datoria să apere pacea. Înainte de a se începe un război ei trebuiau să folosească toate mijloacele îngăduite şi posibile pentru ca neînţelegerile să fie înlăturate pe cale paşnică. Dacă însă negocierile nu se încununau de succes, se declara război; stând la hotar, feţialul arunca în partea duşmanului o lance însângerată.

O altă legendă vorbeşte despre întemeierea colegiului preoţilor salieni. În cel de-al optulea an al domniei lui Numa, Roma ar fi fost bântuită de o molimă nemaipomenită: oamenii mureau ca muştele, seceraţi de o boală necunoscută, îngroziţi şi buimăciţi, romanii se rugau zeilor să aibă milă de ei. Împreună cu tot poporul, se ruga şi regele. Deodată a picat din cer, chiar lângă Numa, un scut de aramă, care avea o formă neobişnuită.

— Acesta-i un semn de la zei, a spus regele. Scutul înseamnă că zeii ocrotesc Roma. Eu am auzit un glas din ceruri, care spunea că atâta timp cât romanii vor păstra acest scut, nimeni nu-i va putea întrece în virtute şi Roma nu va avea de ce să se teamă de duşmani.

Când molima conteni, regele porunci ca scutul minunat să fie păstrat ca lumina ochilor. Într-o zi el chemă pe cei mai buni meşteri armurieri şi le porunci:

— Să-mi faceţi unsprezece scuturi la fel ca acesta. Dar să fie aşa, ca nimeni să nu poată deosebi scutul adevărat de cele făurite de voi şi să nu poată fi furat scutul adevărat, însă uitându-se la scut, meşterii au răspuns că-i imposibil să faci unul identic. Numai Veturius Mamurius zise că va încerca. Aduse mai târziu un scut făcut de el şi, aşezându-l alături de cel adevărat, l-a rugat pe rege să arate care din cele două i-a servit meşterului drept model. Dar Numa n-a putut deosebi scutul original de cel nou.

Apoi Numa Pompilius a înfiinţat colegiul preoţilor lui Marte şi ai lui Quirinus, alcătuit din doisprezece oameni, după numărul scuturilor care trebuiau păstrate.

În fiecare an în luna martie alaiul de preoţi făcea turul oraşului, îndreptându-se spre templul lui Marte. Preoţii purtau tunici roşii brodate şi se încingeau cu brâie metalice. Peste tunici îşi puneau platoşe uşoare, iar în cap aveau coifuri ascuţite la vârf. Fiecare preot ţinea în mâna stângă o sabie scurtă, iar în dreapta o lance sau o cârjă. Îmbrăcaţi astfel, preoţii porneau pe străzile oraşului. În sunetele trâmbiţelor ei îngânau un cântec şi, ţopăind, loveau în tact cu săbiile în scuturile sfinte pe care le duceau înaintea lor slugile. De la acest dans solemn se trage numele preoţilor — salieni.

Romanii erau superstiţioşi şi acordau o mare importanţă ceremoniilor religioase. În acele vremuri străvechi, când oamenii nu cunoşteau aproape deloc cauzele fenomenelor naturale şi se temeau de ele, riturile magice ocupau un loc însemnat în viaţa poporului. Romanii credeau că îndeplinirea cu exactitate a acestora ar fi o pavăză sigură împotriva primejdiilor şi nenorocirilor, un mijloc de îmbunare a forţelor tainice ale naturii, pe care ei le zeificau.

Cele mai multe rituri religioase romane sunt legate de numele lui Numa Pompilius, inclusiv regulile referitoare la ceremonialul sacrificiilor consacrate zeilor. Romanii jertfeau animale, plante, fructe. Rugăciunile rostite cu acest prilej erau foarte amănunţite. Romanul se temea să nu uite ceva şi se ferea să rostească un cuvânt de prisos, pentru ca nu cumva zeii să-i ceară apoi mai mult. De aceea în faţa altarului zeităţii el spunea: — Primeşte ca ofrandă acest vin, pe care ţi l-am adus. Romanii credeau că dacă uiţi să spui că ai adus anume acest vin, zeul îţi poate cere tot vinul pe care-l ai acasă. Una din vechile legende relatează cum s-a târguit Numa Pompilius cu însuşi Iupiter, cel mai mare dintre zeii Romei, cu care se întâlnise în dumbrava de pe colina Aventinului.

— Să-mi aduci drept jertfă o căpăţână, a cerut Iupiter.

— Bine, răspunse Numa, vei primi o căpăţână de usturoi din grădina mea...

— Nu, l-a întrerupt Iupiter, eu am avut în vedere ceva ce ţine de corpul unui om.

— Atunci vei primi un smoc de păr, a răspuns îndată regele.

— O, nu, îmi trebuie ceva viu...

— Fie, încuviinţă Numa, vei primi un peştişor...

Isteţimea lui Numa i-a plăcut lui Iupiter, care începu să râdă, consimţind să primească ceea ce i-a juruit regele.

Numa a înălţat la Roma temple în cinstea zeiţei Credinţei şi a zeului Terminus. El îi învăţa pe romani că legământul de credinţă este cel mai de seamă dintre toate jurămintele umane. Terminus era protectorul haturilor şi al fruntariilor.

Numa a reuşit să-i facă pe cetăţenii romani să-şi lucreze loturile de pământ. Pentru aceasta era nevoie de haturi, ca fiecare să ştie unde i se sfârşeşte lotul şi unde începe lotul vecinului. Haturile erau considerate sfinte.

După ce ridicase templul zeului Terminus, Numa a instituit o nouă sărbătoare — aşa-zisele terminalii, care aveau loc anual, în luna mai. In acea zi, la pietrele de hotar dintre ogoare veneau locuitorii din satele vecine, împreună cu familiile lor, împodobeau pietrele cu flori şi se distrau. Toate astea erau legate de muncile pământului — o îndeletnicire la care Numa ţinea mult. El zicea: