Numindu-l dictator, Senatul îşi punea speranţele în firea lui chibzuită şi totodată tare, — însuşiri pe care mulţi le luau drept îndărătnicie. Noul dictator nu mai era un tânăr. El a obţinut acordul Senatului să participe la marş călare. (Conform obiceiului, dictatorul trebuia să fie în rândurile pedestrimii.)

Sosit în mijlocul oştenilor, el îşi dădu seama că înfrângerile romanilor s-au răsfrânt asupra stării de spirit a armatei. Soldaţii au pierdut curajul; ei credeau că Hannibal nu poate fi învins. Noul comandant căuta, în primul rând, să-i convingă pe toţi că înfrângerile nu erau din cauza soldaţilor, ci a dispreţului comandanţilor faţă de zei. Fabius spunea pretutindeni că salvarea statului depinde, în primul rând, de felul cum se vor aduce jertfe zeilor şi se vor înălţa rugăciunile (el însuşi jura să sacrifice zeilor multe capre, porci şi oi).

Fabius îşi propuse să evite cu orice preţ să lupte cu Hannibal, întrucât nu spera să învingă. În zadar se străduia comandantul cartaginez să-i provoace pe romani la o bătălie hotărâtoare. Ostile romane îl urmăreau pas cu pas pe Hannibal, dar nu părăseau povârnişurile, înţelegând că aici neîntrecuta cavalerie a duşmanului său putea acţiona. În schimb, Fabius îi hărţuia pe cartaginezi, împiedicându-le aprovizionarea.

Între timp Hannibal străbătuse cu oştirile sale toată Italia, din Umbria până în Lucania în sud, apoi prin Samnium a trecut în Campania, dându-se drept eliberator al popoarelor italice de sub jugul roman. Soldaţii cartaginezi distrugeau fără milă coloniile romane şi latine din calea lor. Soldaţii romani care îl urmăreau pe inamic priveau neputincioşi cum ardeau gospodăriile coloniştilor. În sânul armatei creşteau nemulţumirile, soldaţii râdeau de Fabius. Ei l-au poreclit „lacheul lui Hannibal". Deosebit de insistent îi cerea dictatorului să treacă la acţiuni energice comandantul cavaleriei, Marcus Minucius, care era de partea partidei popularilor.

El zicea că orice comandant suprem îşi situează întotdeauna tabăra pe locuri înalte, pentru ca soldaţii să poată vedea cum arde şi este pustiită Italia lor. Senatorii se temeau ca nu cumva, în urma pasivităţii lui Fabius, Roma să fie părăsită de aliaţii ale căror teritorii erau jefuite de Hannibal în văzul armatei romane.

Fabius însă rămânea indiferent la glumele ce se făceau pe seama lui, şi supranumele Cunctator nu-l tulbura. Prietenii dictatorului îi povesteau despre aceste zeflemele şi-i cereau să spele dezonoarea printr-o bătălie decisivă cu duşmanul. Dar el le răspundea:

— Aş fi mult mai fricos decât par, dacă teama de insulte m-ar face să-mi schimb hotărârea. Nu-i ruşine să te deranjeze soarta patriei, dar e un nevrednic acel care, având un titlu important, se teme de vorbe şi bârfeli.

Totuşi, nemulţumirea Senatului l-a determinat să acţioneze.

Hannibal, după ce pustiise Campania, se întorcea în sud, unde avea de gând să petreacă iarna. Fabius, care cunoştea foarte bine locurile, reuşi să-l ocolească pe duşman şi să ocupe o trecătoare îngustă din calea lui Hannibal în munţii care despart Campania de Samnium. Cealaltă parte a armatei romane se găsea în spatele oştirilor inamicului. Pe înnoptate, cartaginezii se pomeniră închişi din toate părţile într-o vale îngustă.

Romanii, care ocupaseră poziţii foarte avantajoase pe povârnişuri, îi atacară pe cartaginezi din spate, pricinuindu-le pierderi mari. Părea că nu există nici o ieşire din această situaţie nemaipomenit de grea şi că în zorii zilei cartaginezii vor fi pur şi simplu zdrobiţi. Atunci Hannibal porunci să fie adunaţi vreo două mii de tauri luaţi ca pradă de la romani şi fiecăruia să i se lege de coarne câte un mănunchi de vreascuri uscate. Soldaţii cartaginezi dădură foc vreascurilor şi taurii porniră spre soldaţii romani, care păzeau ieşirea din vale. În întuneric romanilor li s-a părut că sunt înconjuraţi de duşman. Ei s-au retras în dezordine. Pedestrimea uşoară a lui Hannibal, care venea din urma taurilor, ocupă imediat povârnişurile din gura trecătorii. Apoi întreaga armată cartagineză părăsi valea, luând cu sine bogatele prăzi aduse din Campania.

Lui Fabius i se dădu de ştire: cartaginezii pleacă, însă dictatorul, temându-se de o cursă, nu întreprinse nici o acţiune până la revărsatul zorilor. Iar când încercă în cursul zilei să atace duşmanul din spate, Hannibal îndrumă unităţile iberice să lovească flancul roman. Romanii, care nu se aşteptau la o asemenea manevră, bătură în retragere, suferind pierderi grele.

După ce Roma află cu câtă iscusinţă l-a păcălit Hannibal pe Fabius, indignarea generală împotriva Zăbovitorului crescu şi mai mult. Lipsa de hotărâre a dictatorului era condamnată de toată lumea.

Totuşi, mulţumită tacticii lui Fabius, romanii n-au mai suferit înfrângeri, uitând spaima trasă din cauza lui Hannibal. În legătură cu aceasta, la Roma au reapărut partizanii acţiunilor energice. La cererea lor i s-au acordat puteri dictatoriale şi lui Minucius, comandantul cavaleriei lui Fabius. Astfel, pentru prima dată în istoria Romei, existau în acelaşi timp doi dictatori, care comandau fiecare câte o armată.

E adevărat că primele acţiuni ale lui Minucius s-au sfârşit jalnic: numai datorită lui Fabius, care îi veni la timp în ajutor, armata lui scăpă de o înfrângere ruşinoasă. Dar acest fapt nu-i descurajă pe cei care socoteau că lupta împotriva lui Hannibal trebuie dusă prin acţiuni ferme. În curând a expirat mandatul lui Quintus Fabius.

În 216 î.Hr. au fost aleşi doi consuli, care aveau să comande armata. Unul din ei — Terentius Varro, care fusese candidat al partidei popularilor, ţinea morţiş să se recurgă la acţiuni energice. Cel de al doilea, Aemilius Paulus, a fost ales la propunerea Senatului. El considera, ca şi Fabius, că romanii trebuie să fie precauţi. După un vechi obicei, consulii trebuiau să comande armata pe rând, fiecare câte o zi, ca să nu se iste neînţelegeri între ei. Consulii au preluat noile legiuni. Armata romană număra acum 80 de mii de soldaţi. Roma nu avusese niciodată atâţia ostaşi. Fabius nu-şi ascundea temerea că dacă şi această uriaşă armată va fi înfrântă, Republica n-o să-şi mai vină niciodată în fire. Nimeni însă nu era de acord cu el. Toţi aşteptau de la noii consuli vestea că Hannibal a fost învins.

Romanii se întâlniră cu cartaginezii în valea râului Aufidus, lângă oraşul Cannae din regiunea Apulia. Aemilius Paulus era de părere că armata romană trebuia să ocupe poziţii mai la sud, deoarece vremea senină convenea de minune acţiunilor cavaleriei cartagineze. Dar Terentius, care deţinea în ziua de 2 august 216 î.Hr. comanda, a hotărât să atace.

Oastea lui Hannibal, care număra de două ori mai puţini pedestraşi — vreo patruzeci de mii, avea în schimb o cavalerie mai puternică (10 mii faţă de 6000 de călăreţi romani). Dar comandantul cartaginez şi-a dislocat cu o neîntrecută iscusinţă armata relativ puţin numeroasă. În centru el a situat unităţile mai slabe. Acestea ocupară poziţii în formă de semilună, cu partea ieşită înainte spre romani, în timp ce flancurile erau alcătuite din soldaţii cei mai viteji.

Planul lui Hannibal era cât se poate de bun, şi romanii, siguri de superioritatea forţelor lor, căzură în cursă. Trecând prin centrul armatei cartagineze şi urmărind pe soldaţii acesteia, care băteau în retragere, ei s-au înfipt în mijlocul oştii duşmane. Atunci unităţile de elită ale lui Hannibal i-au atacat din dreapta şi din stânga. În acelaşi timp cavaleria cartagineză porni spre ei din spate. Astfel, armata romană a fost înconjurată şi aproape în întregime zdrobită. Nu reuşiră să se salveze decât o mână de oameni în frunte cu Terentius Varro. Aemilius Paulus a fost omorât.

Toată lumea se aştepta ca Hannibal să-i urmărească pe romanii fugari şi să pătrundă în cetate. În acele clipe atât de grele pentru Roma crescu din nou prestigiul fostului dictator. Quintus Fabius continua să-şi menţină calmul, se plimba liniştit prin oraş, îi saluta vesel şi prieteneşte pe toţi, sfătuia pe cei decepţionaţi de cele întâmplate să nu-şi piardă cumpătul. În faţa primejdiei unei invazii duşmane la Roma încetară zâzaniile. Pentru a demonstra ca toţi cetăţenii sunt acum uniţi, Fabius, împreună cu alţi senatori, ieşi în întâmpinarea lui Terentius Varro, care se întorcea acasă după înfrângere. Ei i-au mulţumit că a venit să participe la apărarea oraşului. In curând sosi vestea că Hannibal a pornit din nou prin provinciile Italiei. În urma biruinţelor armatei cartagineze de partea lui au trecut mulţi aliaţi italici ai romanilor, precum şi câteva oraşe mari, printre care şi Capua — primul oraş ca importanţă după Roma. Faptul acesta înlesnea aprovizionarea oştilor lui Hannibal.

Situaţia romanilor s-a agravat şi pe alte teritorii aflate în război. În Sicilia debarcase o armată de 25 de mii de cartaginezi, care ocupă oraşul Acragantum şi sprijini răscoala din Siracuza. Acest oraş se alătură şi el cartaginezilor în anul 214 î.Hr. Regele Macedoniei, Filip V, a încheiat o alianţă cu Hannibal şi a atacat stăpânirile romane din Iliria. În Spania Hasdrubal, fratele lui Hannibal, zdrobi două armate romane, conduse de Cnaeus şi Publius Cornelius Scipio. Se părea că Republica e la un pas de pieire. Preoţii înălţau zi de zi rugăciuni ca zeii să hărăzească Romei biruinţa. O rudă de a lui Fabius, Pictor, fu trimis special în Grecia, ca să afle de la faimosul profet din Delfi soarta Romei.

S-au luat măsuri extraordinare pentru salvarea statului. Au fost chemaţi sub drapel toţi cetăţenii romani şi aliaţii rămaşi fideli Romei începând cu 17 ani şi, întrucât nu aveau arme suficiente, li s-au dat până şi vechile trofee de pe zidurile templelor. Fabius a fost reales în calitate de consul. Acum toţi generalii romani care conduceau oşti împotriva lui Hannibal în Italia aveau să-i folosească tactica. Deşi cartaginezii continuau să pustiască Italia, comandanţii romani erau ferm hotărâţi sa nu dea bătălii mari. Dar Roma nu-i putea opune nimic geniului militar al lui Hannibal. Ea se străduia doar să nu-l lase să-şi înfăptuiască planul principal — de a destrăma alianţa italică şi a uni toate forţele duşmane Romei. În felul acesta, armata lui Hannibal rămânea izolată: nu avea de unde lua rezerve şi mijloace pentru continuarea luptei. Roma urmărea cu luare-aminte slăbirea treptată a oştilor cartagineze şi se pregătea să le zdrobească în urma unui război.

Timp de cinci ani (din 215 până în 210 î.Hr.) romanii îşi consolidau forţele, ocupând cetate după cetate şi strâmtorându-l astfel puţin câte puţin pe Hannibal din Italia Centrală spre sud. Ei luară toate măsurile pentru a menţine alianţa cu cei care nu-i părăsiseră pe romani şi a-i recâştiga pe cei care trecuseră de partea cartaginezilor. Romanii erau preocupaţi ca armata lui Hannibal să nu primească întăriri. Forţe proaspete ale Republicii au fost trimise în Sicilia, Spania şi împotriva regelui Macedoniei, Filip, aliatul lui Hannibal.

Astfel începeau să se adeverească spusele lui Fabius că războiul poate fi câştigat şi fără mari bătălii. Oricât s-a străduit comandantul armatei cartagineze să dea piept cu inamicul pe care, fără îndoială, l-ar fi învins într-o luptă deschisă, el n-a reuşit. Acum Hannibal vedea cu disperare cum i se năruie planurile.

Majoritatea aliaţilor italici au rămas devotaţi Romei. Iar acei care au trecut de partea cartaginezilor nu le acordau mare ajutor. În afară de aceasta, armata inamicului era prea puţin numeroasă ca să poată apăra toate teritoriile de sub stăpânirea ei, — deci, de îndată ce părăsea un teritoriu, el era ocupat de către romani. Aceştia îi pedepseau cu asprime pe trădători pentru a-i înspăimânta pe simpatizanţii duşmanului. Înţelegând că nu are forţe suficiente pentru a învinge, Hannibal îşi punea toată speranţa în întăririle pe care le aştepta din patrie. Dar Senatul cartaginez nu-l agrea pe marele conducător de oşti. De aceea iscusitele lui planuri referitoare la războiul din Italia nu şi-au aflat realizarea şi nu i se trimiteau rezerve. Guvernul cartaginez se interesa mai mult de modul în care se derulau evenimentele în Sicilia şi în Spania.

Curând după bătălia de la Cannae romanii l-au trimis în Sicilia pe unul din cei mai buni comandanţi ai lor — Marcus Claudius Marcellus. Acesta era un comandant cu o voinţă deosebită, curajos şi talentat. El izbuti să influenţeze evenimentele războiului în favoarea romanilor. Treptat, au fost ocupate toate oraşele mari din această insulă. Siracuza, cucerită după un greu asediu (apărarea oraşului a fost condusă de vestitul matematician grec Arhimede), a fost jefuită groaznic. Armata cartagineză din Sicilia nu a reuşit să opună rezistenţă romanilor şi peste puţin timp întreaga insulă a trecut în mâinile acestora.

Romanii au reuşit de asemenea să dea o grea lovitură în Grecia, lui Filip al Macedoniei, care din această cauză nu a mai putut porni spre Italia în ajutorul lui Hannibal. Filip a fost nevoit să înceapă tratativele cu romanii şi în 205 î.Hr. să încheie pacea. Ultima speranţă a lui Hannibal erau ostile cartagineze din Spania, conduse de fraţii săi, Hasdrubal şi Mahon, care au zdrobit o armată romană împreună cu comandanţii ei. Romanii au reuşit totuşi să ocupe poziţii importante pe malul râului Ebru şi să le bareze cartaginezilor calea spre Italia.

Situaţia în Spania s-a schimbat brusc după ce în fruntea armatei romane de acolo fu trimis Publius Cornelius Scipio. El îi zdrobi pe cartaginezi în câteva bătălii şi eliberă întreaga Spanie de ostile lor. Hasdrubal şi Mahon au încercat, fiecare în parte, să răzbată în Italia pentru a-şi ajuta fratele mai mare. Dar zadarnic. Hasdrubal a fost ucis în lupta cu romanii. Recunoscându-l, romanii l-au decapitat şi l-au aruncat în faţa taberei lui Hannibal. A eşuat şi tentativa lui Mahon de a debarca în Liguria. Blocat lângă golful Tarentului şi lipsit de rezerve, Hannibal nu mai constituia acum o primejdie pentru Roma.

Acum pentru cartaginezi nu mai avea rost să rămână în Italia. Totuşi, Hannibal nu se grăbea să plece. Ştia că în Cartagina după insuccesul lui nu-l aştepta nimic bun. Îi mergea din ce în ce mai prost. Comandanţii romani Fabius şi Marcellus, care a sosit din Sicilia, îl goneau tot mai spre sud. Fabius a devenit un fel de scut al patriei. Iar pe energicul Marcellus, care-l irita mereu pe Hannibal, romanii l-au supranumit spada Republicii. Unul după altul li s-au înapoiat romanilor oraşele. A fost cucerit Capua, iar locuitorii au fost pedepsiţi fără îndurare. La recâştigarea Tarentului fiecare din cei doi comandanţi romani acţionase potrivit firii sale. Marcellus intra în luptă cu ostile lui Hannibal şi ba suferea înfrângere, ba le învingea. Pe când prevăzătorul Fabius izbuti să facă garnizoana din Tarent, alcătuită în majoritate din italici, să treacă de partea lui.

Ultima victorie a lui Hannibal a fost zdrobirea lui Marcellus. În această luptă bravul comandant roman îşi găsi moartea.

Fabius însă continua cu aceeaşi prudenţă să-i intimideze pe cartaginezi: bătrânul consul atinsese la acea dată culmea gloriei. I s-au acordat onoruri deosebite şi fu supranumit Maximus, adică cel mare.

Italia a plătit scump pentru tactica lui Fabius: lanurile ei au fost călcate în picioare, numeroase aşezări au fost arse până în temelie, mii de ţărani au rămas ruinaţi, fără acoperiş. Şi totuşi, datorită tacticii Zăbovitorului, romanii au reuşit să-şi consolideze forţele. Succesele romanilor în Sicilia şi în Spania le-au permis să-şi revină după înfrângerile suportate. Vistieria statului roman primi sume colosale: prăzi de război aduse de comandanţi în urma expediţiilor.

În sfârşit, veni ora eliberării Italiei.

Un nou plan de operaţii a fost propus de Publius Cornelius Scipio, faimos datorită victoriilor sale în Spania. Publius considera că operaţiile militare trebuie mutate în Cartagina. Când a fost ales în calitate de consul, el a început pregătirile pentru expediţie. Dar abilul conducător de oşti a întâmpinat o împotrivire neaşteptată din partea Senatului, chiar şi din partea lui Fabius Maximus. Zăbovitorului orice idee originală i se părea riscantă. El susţinea că expediţia împotriva Cartaginei nu are sorţi de izbândă şi că nu e prea indicată diminuarea forţelor armate romane din Italia atâta timp cât duşmanul ameninţa Roma.

Prin cuvântările sale Fabius îi înfricoşa pe romani. Senatul a refuzat să-l susţină pe Scipio în pregătirea de expediţie sub pretextul că vistieria statului a sărăcit şi acesta se văzu nevoit să facă singur rost de banii necesari. Şi deoarece puţini erau siguri ca expediţia se va încununa de succes, lui Scipio i s-a permis să ia numai armata din Sicilia şi voluntari din rândurile soldaţilor care au luptat împreună cu el în Spania.

Deşi Fabius a prezis lucruri proaste, Scipio porni spre Africa cu 400 de corăbii de transport. În curând la Roma se răspândi vestea că el a repurtat un şir de victorii strălucite: a zdrobit două tabere ale duşmanului şi a acaparat multe trofee. Dar mai important era faptul că guvernul cartaginez, îngrijorat de succesele lui Scipio, îi ceru lui Hannibal să părăsească Italia şi să ia apărarea oraşului. Hannibal îşi convocase armata. Îmbarcându-se în corăbii, izbuti să se strecoare pe neobservate printre navele romane şi să ajungă în Africa (203 î.Hr.).

Vestea că oastea cartagineză a părăsit Italia trezi la Roma o imensă bucurie. S-a luat hotărârea de a-l onora pe Fabius Maximus cu o cunună de lauri. Această distincţie însemna că bătrânul consul l-a învins pe Hannibal. Dacă n-a reuşit să-l învingă în luptă deschisă, l-a învins prin dârzenie şi chibzuinţă.

Dar bătrânul continua să creadă că expediţia împotriva Cartaginei va duce la pieirea Republicii. Fabius susţinea că după întoarcerea lui Hannibal în Africa primejdia a crescut, căci după salvarea Cartaginei el se va năpusti asupra Romei cu şi mai multă furie.

Însă prezicerile lui Fabius nu s-au adeverit. Scipio a reuşit să profite de scindările din triburile africane şi să-l intimideze pe Hannibal. Cartagina s-a resemnat şi puterea Romei a crescut şi mai mult.

Fabius Maximus nu a mai văzut sfârşitul războiului cu Cartagina. După plecarea lui Hannibal din Italia el s-a îmbolnăvit şi a murit, fără a mai afla că vrăjmaşul său a fost învins. Pentru meritele în războiul cu cartaginezii Fabius a fost înhumat din contul statului ca salvator al patriei.

CATO CEL BĂTRÂN

(cea 234-149 Î.Hr.)

Om politic şi scriitor roman. Consul (195 î.Hr.) şi cenzor (184 î.Hr.), de o severitate devenită proverbială (i se mai spunea „Cenzorul"). A cerut în nenumărate rânduri distrugerea Cartaginei, precipitând evenimentele. Al Treilea Război Punic a început cu puţin timp înaintea morţii sale. Autor al primei opere istorice scrise în limba latină (Origines). S-a păstrat doar un tratat de agricultură.

Marcus Porcius Cato Censorium s-a născut în oraşul latin Tusculum, nu departe de Roma, în 234 î.Hr. Părinţii lui nu erau nici de neam nobil, nici bogaţi. Tatăl şi bunicul său aveau o mică moşie în Samnium, au participat la multe bătălii, au fost distinşi, dar nici unul nu făcuse o deosebită carieră militară sau politică. Cato a fost primul din familia lor care a reuşit să devină o persoană de vază la Roma. Şi totuşi, pentru aristocraţi el rămânea un „om nou", cum erau numiţi la Roma cei care ajungeau în funcţii importante în stat datorită meritelor, şi nu originii.

Cato se deosebea din tinereţe prin dârzenie, dar nu era chipeş. Adversarii săi făceau mare haz pe seama înfăţişării lui. Nimeni însă n-a spus vreodată ceva supărător despre capacităţile lui mintale. Până şi supranumele Cato (numele adevărat fiind Marcus Porcius Priscus) venea de la cuvîntul latin catus, care înseamnă „isteţ".

N-avea decât şaptesprezece ani, când îşi începuse serviciul ca soldat. Roma se afla pe atunci într-o mare cumpănă.

Comandantul oştilor cartagineze, Hannibal, a năvălit în Italia. Armatele romane sufereau înfrângeri necontenite. Dar romanii îşi iubeau patria şi nu-şi precupeţeau avutul când trebuia ajutat statul, iar în armată se înrolau până şi băieţandrii abia ieşiţi din vârsta copilăriei. Printre ei a fost şi Cato, când a participat la bătălia de lângă lacul Trasimene, unde romanii au suferit o mare înfrângere. Cato a luptat în armatele lui Marcellus, Fabius Maximus şi Scipio cel Bătrân şi a dat dovadă de mult curaj. La popasuri îşi ajuta sclavul să prepare hrana şi niciodată nu se plângea că nu ar fi gustoasă. Spre deosebire de alţii, nu lua parte la petrecerile soldăţeşti şi nu bea decât apă. Numai după un drum istovitor îşi turna în apă câteva picături de vin.

Idealul lui Cato încă din copilărie a fost consulul Manius Curius, faimos prin biruinţele sale asupra samniţilor şi a lui Pyrrhos. Bătrânii care l-au cunoscut pe consul îşi aminteau că el îşi lucra singur peticul de pământ, chiar după ce a devenit foarte cunoscut şi omagiat în mod deosebit. Se spunea că odată solii samniţi l-au găsit gătind nişte napi fierţi. Samniţii i-au propus bani grei numai ca să înceteze războiul, dar el i-a izgonit, spunându-le că cel ce se mulţumeşte cu o asemenea masă nu are nevoie de aur. Şi că e mai bine să învingi pe cei bogaţi, decât să fii tu însuţi bogat.

Cato s-a străduit toată viaţa să-l imite pe Manius Curius.

In răgazurile dintre campanii el revenea la moşie, lucra în câmp, alături de robii săi. Deseori apăra interesele vecinilor în faţa judecăţii. De aceea tânărul avocat era vestit prin părţile locului şi mulţi aveau teamă de limba lui tăioasă.

Despre felul cumpătat de viaţă al lui Cato, despre înţelepciunea şi darul lui oratoric află vecinul său, Lucius Valerius Flaccus, un nobil care se plictisea la moşia sa de la ţară. Acesta a făcut cunoştinţă cu tânărul care reînvia morala şi datina romană. Au devenit buni prieteni. Flaccus îl sfătui pe Cato să plece la Roma pentru a face carieră politică. El s-a oferit să-i acorde tot sprijinul.