La Roma, Cato atrage atenţia generală prin discursurile sale inspirate, prin cunoaşterea profundă a legilor romane, prin energia sa neobişnuită. El deveni în curând unul dintre cei mai cunoscuţi oratori romani. Contemporanii îl numeau Demostene al Romei.

Datorită lui Lucius Flaccus, om influent la Roma, Cato a fost ales tribun militar (conducător de legiune), apoi vistiernic. După războiul cu Hannibal Cato este pretor şi i s-a încredinţat conducerea Sardiniei. El a devenit un guvernator care apăra interesele Romei, făcându-i pe locuitorii provinciei să respecte conducerea romană. Contrar altor pretori, el nu-i împovăra cu dări grele în beneficiul propriu. Obişnuiţi cu jaful neruşinat al guvernatorilor romani, locuitorii se mirau cum de se mulţumeşte Cato cu o soldă atât de mică. Dar el ştia să fie neîndurător când o cereau interesele Romei. Ca judecător era nepărtinitor, onest şi neînduplecat. De aceea se spune că romanii nu s-au bucurat niciodată de mai multă dragoste din partea sardinienilor ca pe timpul lui Cato.

În 195 î.Hr. Cato este ales în calitate de consul, cea mai înaltă funcţie în stat. Prietenul său, aristocratul Lucius Valerius Flaccus, era al doilea consul. Aceasta a avut loc tocmai când în Spania izbucnise o răscoală împotriva romanilor.

Numeroasele triburi care locuiau în partea de nord şi de vest a Peninsulei Iberice nu voiau să poarte jugul roman. Puternicele atacuri făceau deseori să şovăie ori chiar să bată în retragere legiunile romane, atât de bine organizate şi disciplinate.

Chiar la începutul răscoalei guvernatorul roman din sudul ţării a fost omorât, iar armata lui fu zdrobită. În Spania de Nord romanii respingeau cu greu atacurile răsculaţilor.

Roma îl trimisese în Spania de Sud pe Cato. El a debarcat cu armata sa pe coasta de răsărit a peninsulei şi a întreprins măsuri energice pentru a instaura din nou stăpânirea romană. Totodată, a reuşit să impună rebelilor o bătălie hotărâtoare. Aici arta militară a Romei se dovedi mai tare decât vitejia iberilor: în momentul decisiv Cato aruncă în luptă rezervele şi câştigă bătălia. Atunci toată Spania de Sud s-a supus romanilor.

Dar acest act de supunere n-a fost sincer şi, îndată ce s-a răspândit vestea despre întoarcerea consulului la Roma, iberii din nou au luat armele. Cato s-a răfuit crunt cu răsculaţii, vânzând în robie un mare număr din cei învinşi. Oraşele iberice dintre Pirinei şi râul Guadalquivir au fost obligate să distrugă toate zidurile. Când în locul lui Cato sosi Scipio Africanul, învingătorul lui Hannibal, în Spania era deja linişte.

Deşi întâmpinat cu triumf după biruinţele sale din Spania, Cato nu era mulţumit, era în aşteptarea unui alt prilej pentru a se manifesta în numele patriei. Astfel, când a izbucnit războiul cu Antioh III, regele Siriei, Cato a plecat în Grecia, unde se desfăşurau operaţiile de război.

In timpul războiului cu Antioh romanii au avut iarăşi mari necazuri cu vechiul lor duşman, Hannibal.

După Al Doilea Război Punic, acesta se străduia să facă tot posibilul pentru a pregăti Cartagina să se confrunte din nou cu Roma. Romanii cerură Senatului cartaginez să le fie predat Hannibal. Acesta fugi la Antioh III, regele Siriei, care intenţiona să lupte cu romanii. Eminentul comandant i-a propus regelui să debarce în Grecia, unde îl aştepta ajutorul Uniunii Etolice a oraşelor din această ţară. În caz de succes regele putea conta pe un ajutor din partea Greciei şi a Macedoniei. În acelaşi timp Hannibal, în fruntea unei armate de 11 mii de sirieni şi a unei flote alcătuite din sute de corăbii de război, urma să organizeze o răscoală la Cartagina împotriva Senatului şi apoi să debarce în Italia.

Însă şi acest plan grandios s-a prăbuşit. Geniul lui Hannibal a suferit înfrângere, ca şi în Al Doilea Război Punic, din cauza miopiei aliaţilor săi. Sirienii îl invidiau pe marele comandant pentru că avea o asemenea influenţă asupra regelui: s-au urzit intrigi împotriva lui. Lui Antioh, care era un om de nimic şi un înfumurat, i s-a spus că gloria lui Hannibal o eclipsează pe a lui. Comandantul cartaginez a fost destituit din funcţie şi sfaturile lui nu erau luate în considerare. El şi-a văzut realizat doar un plan: debarcarea lui Antioh în Grecia. Dar o bună parte din greci şi regele Macedoniei nu i-au acordat nici un sprijin. Insuccesul lui Antioh se datora în mare parte şi artei oratorice a lui Marcus Porcius Cato. Acesta a fost trimis în Grecia împreună cu câţiva reprezentanţi ai Romei, printre care se afla şi Titus Quintius Flaminius, învingătorul macedonenilor. Cato a vizitat oraşele Corint, Atena, Patras, Egeea şi a izbutit să-i convingă pe cetăţenii cei mai bogaţi să nu îl sprijine pe Antioh. Datorită iscusinţei diplomatice a solilor romani, doar o parte neînsemnată dintre greci s-a alăturat armatei siriene, care debarcase în Peninsula Balcanică în 191 î.Hr. Consulul Manius Acilius Glabrion este trimis în Grecia împotriva sirienilor. Printre tribunii lui militari erau şi Marcus Porcius Cato şi Lucius Valerius Flaccus.

Armata romană, numărând 25 de mii de ostaşi, a cucerit relativ uşor Grecia de Nord. Antioh cu mica sa armată a ocupat îngustul defileu Termopile, încercând să apere astfel Grecia de Mijloc şi Grecia de Sud. O parte din armata romană, sub conducerea lui Cato, a fost trimisă să atace poziţiile sirienilor, în timp ce consulul cu forţele principale se pregătea să-i lovească din faţă. Dar pe întuneric soldaţii lui Cato s-au rătăcit şi numai datorită agerimii comandantului au izbutit să-şi îndeplinească misiunea. Oastea lui Antioh a fost distrusă aproape complet, regele de abia a reuşit să fuga, cu cinci sute de călăreţi.

În această bătălie rolul principal l-a jucat Cato. După luptă consulul Glabrion, în faţa întregii armate, l-a îmbrăţişat, mul-ţumindu-i pentru victorie. Cato a plecat apoi cu această veste la Roma, unde a fost întâmpinat ca învingător al lui Antioh.

Dar şi mai mult decât prin fapte de arme el şi-a făcut un nume datorită calităţilor sale oratorice. Iar maniera lui de a scrie a servit drept model timp de câteva veacuri.

Concepţiile politice ale lui Cato nu erau de plebeu. El voia să păstreze unitatea societăţii romane, să vadă o Romă ca înainte de războiul cu Hannibal, când şi aristocraţia, şi poporul de jos nutreau aceeaşi năzuinţă de a cuceri teritorii străine. Pe Cato îl îngrijora creşterea inegalităţii economice, a prăpastiei dintre bogaţi şi săraci. El a luptat cu toate mijloacele de care dispunea pentru a realiza o unitate a întregului popor roman, fără deosebiri între oamenii de rând sau nobili, bogaţi sau săraci.

Cel mai mult Cato se temea de creşterea luptei de clasă, în care vedea o primejdie pentru Roma. De aceea el îi ataca fără cruţare pe conducătorii partidei popularilor, învinuin-du-i de carierism, demagogie şi corupţie. Cato considera că cele mai bune au fost pentru romani vechile legi, moravuri şi obiceiuri, care au făcut Roma să atingă culmile spirituale.

În acelaşi timp el observa cum, o dată cu sporirea bogăţiei, nobilimea romană, ale cărei rânduri au întinerit odinioară datorită oamenilor din popor, devenea acum o castă închisă. Aristocraţia nu mai dorea să împartă cu oamenii noi drepturile şi privilegiile ei din ce în ce mai mari. Ea îi neglija pe cei de rând.

Pe măsură ce creşteau bogăţia şi puterea, creştea şi ura celorlalţi cetăţeni romani. Oamenii capabili veniţi din popor şi care nu găseau aplicare pentru aptitudinile lor şi nu puteau deveni nobili aderau la democraţi. Însăşi aristocraţia se submina astfel şi contribuia la dezbinarea societăţii, la destrămarea unităţii poporului roman — unitate pe care s-a străduit cu atâta râvnă s-o păstreze Cato. Marcus Porcius a intentat numeroase procese împotriva celora care, după părerea lui, periclitau unitatea statului roman. Uneori el obţinea condamnarea celor ce au încălcat legea, alteori el însuşi era persecutat sau dat în judecată de către duşmanii săi. Astfel, în 149 î.Hr. Cato, bătrân de tot, a cerut să fie judecat guvernatorul Spaniei, Servius Suplicius Galba.

Încă pe când era vistier, în timpul războiului cu Hannibal, Cato nu s-a sfiit, împreună cu Quintus Fabius Maximus, să se declare împotriva lui Scipio cel Bătrân, învinuindu-l pe faimosul general de irosirea patrimoniului ţării. Pe atunci Scipio era considerat drept singurul om în stare de a rivaliza cu geniul militar al lui Hannibal. De aceea Senatul a fost nevoit să declare că învinuirile aduse lui Scipio de către Cato şi Fabius Maximus nu sunt întemeiate. Totuşi, Cato nu l-a lăsat în pace pe comandant, mândru de biruinţele sale. În timpul războiului cu Antioh el a adus noi acuzaţii împotriva lui.

Scipio se bucura de o mare influenţă şi propunea să fie numiţi în funcţii importante de stat rudele şi prietenii lui. El mituia masele de alegători, împărţindu-le gratis pâine, îi atrăgea de partea sa pe soldaţi, folosind în acest scop mijloacele statului. Pe fratele său Lucius, un nesocotit, Scipio l-a desemnat în funcţia de comandant suprem în perioada finală a războiului cu Antioh III şi Lucius Scipio a fost primit cu triumf alături de comandanţii militari mai dotaţi decât el. Aşadar, existau suficiente probe pentru învinuirea lui Scipio. Dar numai Cato a avut curajul să-l atace pe atotputernicul comandant de oşti. El a cerut condamnarea lui Scipio la moarte pentru abuz de putere, sustragere de bani, corupere a alegătorilor şi tendinţa de a domina în stat. Numai meritul de a-l fi învins pe Hannibal l-a salvat pe Scipio de pedeapsă. Dar fratelui său Lucius i s-a aplicat o amendă şi cu mare greu acesta a scăpat de închisoare. Familia Scipionilor s-a acoperit de ruşine şi a fost înlăturată de la putere. Văzându-şi ruinate toate speranţele, Scipio cel Bătrân a părăsit Roma şi a murit în exil.

După ce i-a pedepsit pe Scipioni, Cato s-a năpustit asupra familiei Quintius. Unul din membrii acesteia, Titus Quintius Flamininus, învingătorul regelui Filip al Macedoniei, a încercat să se comporte şi el ca şi Scipio cel Bătrân. În urma străduinţelor lui Cato, fratele lui Titus Flamininus, anume Lucius, a fost şters de pe lista senatorilor pentru imoralitate. Marcus Porcius a ştiut să dovedească romanilor că nici originea nobilă, nici bogăţia, nici faima nu-i pot salva de pedeapsă pe cei care, în trufia lor, au cutezat să încalce legile şi obiceiurile strămoşeşti.

Dar însuşi Cato a început, treptat, să se abată de la concepţiile şi idealurile sale. Spusele sale se deosebeau tot mai mult de faptele sale. Puterea şi bogăţia l-au modelat mult pe acest adorator al vechilor obiceiuri. Cândva, Cato luptase cu înverşunare împotriva negustorilor şi cămătarilor, care îi distrugeau pe ţăranii romani. La bătrâneţe însă, din setea pentru bogăţie, el însuşi a început a face speculă prin intermediari.

În tinereţe vecinii şi cunoscuţii lui se mirau cum lucra el alături de robii săi în câmp şi mânca aceeaşi hrană ca şi ei. În timpul campaniilor Cato împărţea cu sclavul care-l însoţea greutăţile de război, având faţă de el o obligaţie de frate. La bătrâneţe însă Cato a devenit crud şi hapsân. În cartea sa Despre agricultură el dă sfaturi cum să se stoarcă un câştig cât mai mare din munca sclavilor, cu minime cheltuieli pentru întreţinerea lor. De robii îmbătrâniţi de pe moşia lui, care nu mai puteau munci, Cato se descotorosea fără jenă. El, care altădată ţinuse atât de mult la moravurile simple strămoşeşti şi care îi uimea pe toţi prin modestia hranei şi îmbrăcămintei sale, acum îi pedepsea cu asprime pe sclavii care nu au servit corespunzător masa ori au tuşit, au strănutat în prezenţa musafirilor la recepţiile pe care le dădea frecvent. Robii bătrânului Cato aveau o teamă oribilă de el. Odată unul din ei şi-a curmat zilele spre a nu da socoteală în faţa lui Cato pentru o anumită vină.

În tinereţe Cato învăţase la filozoful grec Nearchos din Amfipolis şi îşi cultivase talentul scriitoricesc şi oratoric studiind cărţi greceşti, iar acum, la bătrâneţe, devine un duşman a tot ce era străin. La sfârşitul vieţii sale îi ura atât de mult pe greci încât afirma că studierea literaturii greceşti va duce la pieirea Republicii Romane. Într-o scrisoare către fiul său, Cato afirmă: — Ceea ce spun despre greci se bazează pe cele văzute şi auzite de mine la Atena. Scrierile lor merită cel mult să fie frunzărite, dar nicidecum studiate. Crede-mă, grecii sunt un popor stricat până în măduva oaselor şi care nu-i în stare să se conducă singur. Dacă trece la noi cultura lor, suntem pierduţi.

Pe măsură ce se îndepărta de vechile obiceiuri, îi persecuta tot mai mult pe alţii pentru acelaşi păcat. Şi denigra neîncetat noua generaţie, în timp ce el însuşi devenea tot mai perfid.

După şapte ani de la biruinţa asupra sirienilor la Termopile, în 184 î.Hr., Cato şi prietenul său Flaccus devin cenzori. Această funcţie reprezenta la romani încununarea carierei de politician. Cenzorii supravegheau moravurile şi comportamentul cetăţenilor, controlau activitatea Senatului, patrimoniul statului. Numai ei puteau modifica lista senatorilor şi exclude din ea pe cei nedemni.

Funcţia de cenzor i-a revenit lui Cato în urma unei lupte grele. Majoritatea aristocraţilor romani îl considerau un parvenit şi nu voiau ca un om care nu era de viţă nobilă să deţină o funcţie atât de importantă. Mulţi aveau teamă de acest bătrân cicălitor şi cârcotaş, deoarece ştiau că va fi necruţător cu oricine are să încalce câtuşi de puţin legea.

Devenind cenzor, Cato se arătă ca şi mai înainte un apărător inveterat al vechilor şi severelor obiceiuri strămoşeşti, al bugetului statului. Deoarece aprovizionarea cu apă la Romă se făcea gratis, iar întreţinerea conductelor era costisitoare, Cato porunci să fie scoase ţevile prin care venea apa în casele şi grădinile particulare. Acum oamenii puteau să ia apă numai de la cişmele. Economiile realizate de stat de pe urma acestei măsuri erau cu totul neînsemnate, dar locuitorilor ea le făcea mare supărare. Totuşi, sărăcimea din Roma era mulţumită, fiindcă aristocraţii erau nevoiţi să se folosească de havuzurile comune, ca şi ei.

O altă stratagemă, cu ajutorul căreia Cato a cucerit simpatia poporului, a fost lupta cu particularii care şi-au construit case pe terenurile statului. La porunca cenzorului au fost dărâmate cele mai frumoase şi mai luxoase vile ale aristocraţiei. Plebea romană nu mai putea de bucurie, cu toate că ea nu a obţinut nimic din strădania cenzorului.

În timpul cenzurii lui Cato negoţul a fost supus unor taxe mari. Această măsură însă nu împiedica femeile bogate să poarte cele mai scumpe rochii.

La sfârşitul vieţii sale Cato şi-a stricat relaţiile cu marii negustori şi cămătari din Roma. In interesul acestora el, care devenise vestit prin dreptatea pe care o arăta faţă de popoarele de sub dominaţia Romei, începu să ceară distrugerea Cartaginei. Acest oraş demult nu mai ameninţa dominarea Romei în Mediterană, şi nici din punct de vedere militar nu mai prezenta vreo primejdie. Dar negustorii şi speculanţii romani se temeau de concurenţa abililor negustori cartaginezi. Cato încheia discursurile rostite în Senat, oricare le-ar fi fost tema, cu cuvintele: „Cartagina trebuie distrusă". Şi el a obţinut aceasta. În paşnicul, bogatul şi înfloritorul oraş viaţa s-a stins pentru totdeauna.

Cu puţin timp înainte de moarte Cato s-a plâns că noua generaţie nu-l aprecia. A murit, totuşi, onorabil. În unul din templele Romei a fost înălţată o statuie omului care-şi trădase la bătrâneţe concepţiile şi idealurile. Inscripţia de pe ea îl venera pe bătrânul perfid ca pe un cenzor onest, apărător al bunelor moravuri.

AEMILIUS PAULUS

(230-160 Î.Hr.)

General roman, consul în 182 şi în 168. L-a învins la Pydna pe Perseus, ultimul rege al Macedoniei.

Renumitul comandant de oşti roman Lucius Aemilius Paulus provenea dintr-o familie aristocratică. Tatăl său fusese consul şi în această funcţie a decedat în bătălia de la Cannae (216 Î.Hr.).

Aemilius Paulus a crescut în vremuri tulburi. Copilăria lui a coincis cu anii invaziei lui Hannibal în Italia, când după un război îndelungat Roma avea să învingă în sfârşit Cartagina.

Viitorul comandant s-a bucurat de o educaţie aleasă. Se deosebea printr-o neobişnuită sinceritate, era exigent faţă de sine însuşi şi nu putea suporta linguşirea, lăudăroşenia, minciuna, vorbele fără rost.

Încă tânăr fiind, Aemilius Paulus devine edil, dându-i-se prioritate faţă de alţi doisprezece pretendenţi la această funcţie. Curând după aceea este ales în calitate de augur. În această funcţie el denotă punctualitate, conştiinciozitate în toate, chiar şi în detalii. „Din lipsa de atenţie pentru cele mărunte dispare adesea şi grija pentru cele mari", spunea el.

Peste câţiva ani Aemilius Paulus devine pretor (191 î.Hr.). În timpul campaniei împotriva sirienilor el este trimis, printr-o hotărâre a Senatului, să calmeze spiritele în Spania răsculată contra Romei (190 î.Hr.). Pentru a accentua importanţa funcţiei sale, i s-au acordat grad militar şi împuternicirile unui consul. În loc de şase lictori, care-l însoţeau de obicei pe pretor, lui i s-au dat doisprezece, ca şi consulilor.

Regele sirian Antioh III (223-182 î.Hr.) îl adăpostise ca sfetnic militar pe Hannibal, după ce acesta fugise din Cartagina. Marele comandant cartaginez îi dădu ideea să organizeze o coaliţie antiromană, în care urmau să intre Siria, Macedonia, Cartagina şi un şir de oraşe greceşti. Hannibal nutrea speranţa să năvălească iarăşi în Italia şi să zdrobească Roma, duşmanul său de moarte. Dar din cauza tergiversărilor lui Antioh şi a acţiunilor energice ale Republicii, acest plan nu s-a mai realizat. Regele Siriei a rămas aproape fără aliaţi şi, zdrobit în 190 î.Hr. de către romani, s-a oferit să-l predea pe Hannibal Romei. Comandantul de oşti cartaginez fugi atunci în Bitinia (un stătuleţ din Asia Mică), unde peste câţiva ani s-a sinucis.

În timp ce armatele romane luptau în Răsărit, Aemilius Paulus a înăbuşit răscoală din Spania. El a reuşit într-un timp scurt să-i înfrângă pe răsculaţi şi să se întoarcă învingător la Roma. Spre deosebire de majoritatea conducătorilor de oşti romani, Aemilius Paulus nu s-a îmbogăţit în timpul campaniei din Spania, deoarece nu-i plăcea pricopseala.

După ce a devenit consul (182 î.Hr.), el a condus expediţia împotriva ligurilor, un popor viteaz, care locuia în Italia de Nord-Vest. Aceştia se îndeletniceau cu pirateria şi corăbiile lor, care brăzdau mările Tireniană şi Mediterană, ajungeau uneori până la Columnele lui Hercule (strâmtoarea Gibral-tar). Armata ligurilor era de cinci ori mai mare decât cea a lui Aemilius Paulus, dar el i-a învins, silindu-i să se refugieze în oraşele întărite şi propunându-le pace în condiţii onorabile şi cât se poate de moderate. Ligurii acceptară. Romanii le-au restituit oraşele cucerite, dar le-au luat toate corăbiile. Aceste condiţii favorabile se explică prin faptul că Roma era interesată să-i aibă pe liguri ca aliaţi, care-i serveau ca un fel de scut menit să apere Italia de atacurile galilor.

Nefiind ales consul a doua oară, Aemilius Paulus şi-a dat demisia şi s-a dedicat educaţiei copiilor săi, dându-le o cultură greacă, şi nu romană. Îi înconjurase cu greci — profesori de gramatică, filozofie, retorică, precum şi sculptori, pictori, maeştri de călărie şi de vânătoare cu câini.

În timpul acesta Roma ducea război cu Perseus, regele Macedoniei. Era cel de-al treilea război cu Macedonia (171-168 î.Hr.).

Primul război cu Macedonia a avut loc între anii 215-205 î.Hr. Regele Filip V era pe atunci aliat cu Hannibal. Roma învinse, dar tratatul de pace a fost destul de îngăduitor — Macedonia îşi păstra dominaţia. Roma încă nu terminase pe atunci războiul cu Hannibal.

Cel de-al doilea război cu Macedonia (200-179 î.Hr.) s-a încheiat iar cu înfrângerea lui Filip. Acesta a fost nevoit să renunţe la cuceririle sale, să plătească o contribuţie, să cedeze Romei întreaga flotă şi să se oblige că nu va ţine o armată mai mare de 5 mii de ostaşi. Oraşele greceşti, cucerite de Macedonia, căpătară independenţă, ceea ce însemna că în curând ele urmau să cadă sub dominaţia Romei.

Regele Filip începu atunci să se pregătească intens de un nou război. El izbuti să depăşească nefavorabilele condiţii ale ruşinosului tratat de pace. Cum? Chema la oaste în fiecare an patru mii de soldaţi, pe care-i instruia, apoi îi lăsa la vatră, recrutând în locul lor alţii. Filip construia în munţi şi în păduri tabere militare şi depozite clandestine de arme. În modul acesta a adunat rezerve enorme de alimente. Vistieria regelui avea atâţia bani, că putea întreţine zece mii de mercenari timp de zece ani.

Filip îl desemnase ca moştenitor al tronului pe fiul său, Demetrius, un tânăr înzestrat şi viteaz. Dar cel de-al doilea fiu al regelui, Perseus, un ticălos şi jumătate, îl pârî pe frate-său înaintea regelui şi acesta, mânios, porunci ca Demetrius să fie ucis. Când află apoi că Demetrius, pe care-l iubea foarte mult, e nevinovat şi e victimă a unei năpaste, nu a suportat şi a murit. Aşa devine Perseus rege al Macedoniei.

Perseus a moştenit de la tatăl său ura împotriva Romei, dar nu şi vrednicia lui. Noul rege avea o fire răzbunătoare şi fricoasă. Tată-său însă se pregătise atât de bine de război, încât Perseus la început a avut un şir de biruinţe strălucite.