Italia a plătit scump pentru tactica lui Fabius: lanurile ei au fost călcate în picioare, numeroase aşezări au fost arse până în temelie, mii de ţărani au rămas ruinaţi, fără acoperiş. Şi totuşi, datorită tacticii Zăbovitorului, romanii au reuşit să-şi consolideze forţele. Succesele romanilor în Sicilia şi în Spania le-au permis să-şi revină după înfrângerile suportate. Vistieria statului roman primi sume colosale: prăzi de război aduse de comandanţi în urma expediţiilor.
În sfârşit, veni ora eliberării Italiei.
Un nou plan de operaţii a fost propus de Publius Cornelius Scipio, faimos datorită victoriilor sale în Spania. Publius considera că operaţiile militare trebuie mutate în Cartagina. Când a fost ales în calitate de consul, el a început pregătirile pentru expediţie. Dar abilul conducător de oşti a întâmpinat o împotrivire neaşteptată din partea Senatului, chiar şi din partea lui Fabius Maximus. Zăbovitorului orice idee originală i se părea riscantă. El susţinea că expediţia împotriva Cartaginei nu are sorţi de izbândă şi că nu e prea indicată diminuarea forţelor armate romane din Italia atâta timp cât duşmanul ameninţa Roma.
Prin cuvântările sale Fabius îi înfricoşa pe romani. Senatul a refuzat să-l susţină pe Scipio în pregătirea de expediţie sub pretextul că vistieria statului a sărăcit şi acesta se văzu nevoit să facă singur rost de banii necesari. Şi deoarece puţini erau siguri ca expediţia se va încununa de succes, lui Scipio i s-a permis să ia numai armata din Sicilia şi voluntari din rândurile soldaţilor care au luptat împreună cu el în Spania.
Deşi Fabius a prezis lucruri proaste, Scipio porni spre Africa cu 400 de corăbii de transport. În curând la Roma se răspândi vestea că el a repurtat un şir de victorii strălucite: a zdrobit două tabere ale duşmanului şi a acaparat multe trofee. Dar mai important era faptul că guvernul cartaginez, îngrijorat de succesele lui Scipio, îi ceru lui Hannibal să părăsească Italia şi să ia apărarea oraşului. Hannibal îşi convocase armata. Îmbarcându-se în corăbii, izbuti să se strecoare pe neobservate printre navele romane şi să ajungă în Africa (203 î.Hr.).
Vestea că oastea cartagineză a părăsit Italia trezi la Roma o imensă bucurie. S-a luat hotărârea de a-l onora pe Fabius Maximus cu o cunună de lauri. Această distincţie însemna că bătrânul consul l-a învins pe Hannibal. Dacă n-a reuşit să-l învingă în luptă deschisă, l-a învins prin dârzenie şi chibzuinţă.
Dar bătrânul continua să creadă că expediţia împotriva Cartaginei va duce la pieirea Republicii. Fabius susţinea că după întoarcerea lui Hannibal în Africa primejdia a crescut, căci după salvarea Cartaginei el se va năpusti asupra Romei cu şi mai multă furie.
Însă prezicerile lui Fabius nu s-au adeverit. Scipio a reuşit să profite de scindările din triburile africane şi să-l intimideze pe Hannibal. Cartagina s-a resemnat şi puterea Romei a crescut şi mai mult.
Fabius Maximus nu a mai văzut sfârşitul războiului cu Cartagina. După plecarea lui Hannibal din Italia el s-a îmbolnăvit şi a murit, fără a mai afla că vrăjmaşul său a fost învins. Pentru meritele în războiul cu cartaginezii Fabius a fost înhumat din contul statului ca salvator al patriei.
CATO CEL BĂTRÂN
(cea 234-149 Î.Hr.)
Om politic şi scriitor roman. Consul (195 î.Hr.) şi cenzor (184 î.Hr.), de o severitate devenită proverbială (i se mai spunea „Cenzorul"). A cerut în nenumărate rânduri distrugerea Cartaginei, precipitând evenimentele. Al Treilea Război Punic a început cu puţin timp înaintea morţii sale. Autor al primei opere istorice scrise în limba latină (Origines). S-a păstrat doar un tratat de agricultură.
Marcus Porcius Cato Censorium s-a născut în oraşul latin Tusculum, nu departe de Roma, în 234 î.Hr. Părinţii lui nu erau nici de neam nobil, nici bogaţi. Tatăl şi bunicul său aveau o mică moşie în Samnium, au participat la multe bătălii, au fost distinşi, dar nici unul nu făcuse o deosebită carieră militară sau politică. Cato a fost primul din familia lor care a reuşit să devină o persoană de vază la Roma. Şi totuşi, pentru aristocraţi el rămânea un „om nou", cum erau numiţi la Roma cei care ajungeau în funcţii importante în stat datorită meritelor, şi nu originii.
Cato se deosebea din tinereţe prin dârzenie, dar nu era chipeş. Adversarii săi făceau mare haz pe seama înfăţişării lui. Nimeni însă n-a spus vreodată ceva supărător despre capacităţile lui mintale. Până şi supranumele Cato (numele adevărat fiind Marcus Porcius Priscus) venea de la cuvîntul latin catus, care înseamnă „isteţ".
N-avea decât şaptesprezece ani, când îşi începuse serviciul ca soldat. Roma se afla pe atunci într-o mare cumpănă.
Comandantul oştilor cartagineze, Hannibal, a năvălit în Italia. Armatele romane sufereau înfrângeri necontenite. Dar romanii îşi iubeau patria şi nu-şi precupeţeau avutul când trebuia ajutat statul, iar în armată se înrolau până şi băieţandrii abia ieşiţi din vârsta copilăriei. Printre ei a fost şi Cato, când a participat la bătălia de lângă lacul Trasimene, unde romanii au suferit o mare înfrângere. Cato a luptat în armatele lui Marcellus, Fabius Maximus şi Scipio cel Bătrân şi a dat dovadă de mult curaj. La popasuri îşi ajuta sclavul să prepare hrana şi niciodată nu se plângea că nu ar fi gustoasă. Spre deosebire de alţii, nu lua parte la petrecerile soldăţeşti şi nu bea decât apă. Numai după un drum istovitor îşi turna în apă câteva picături de vin.
Idealul lui Cato încă din copilărie a fost consulul Manius Curius, faimos prin biruinţele sale asupra samniţilor şi a lui Pyrrhos. Bătrânii care l-au cunoscut pe consul îşi aminteau că el îşi lucra singur peticul de pământ, chiar după ce a devenit foarte cunoscut şi omagiat în mod deosebit. Se spunea că odată solii samniţi l-au găsit gătind nişte napi fierţi. Samniţii i-au propus bani grei numai ca să înceteze războiul, dar el i-a izgonit, spunându-le că cel ce se mulţumeşte cu o asemenea masă nu are nevoie de aur. Şi că e mai bine să învingi pe cei bogaţi, decât să fii tu însuţi bogat.
Cato s-a străduit toată viaţa să-l imite pe Manius Curius.
In răgazurile dintre campanii el revenea la moşie, lucra în câmp, alături de robii săi. Deseori apăra interesele vecinilor în faţa judecăţii. De aceea tânărul avocat era vestit prin părţile locului şi mulţi aveau teamă de limba lui tăioasă.
Despre felul cumpătat de viaţă al lui Cato, despre înţelepciunea şi darul lui oratoric află vecinul său, Lucius Valerius Flaccus, un nobil care se plictisea la moşia sa de la ţară. Acesta a făcut cunoştinţă cu tânărul care reînvia morala şi datina romană. Au devenit buni prieteni. Flaccus îl sfătui pe Cato să plece la Roma pentru a face carieră politică. El s-a oferit să-i acorde tot sprijinul.
La Roma, Cato atrage atenţia generală prin discursurile sale inspirate, prin cunoaşterea profundă a legilor romane, prin energia sa neobişnuită. El deveni în curând unul dintre cei mai cunoscuţi oratori romani. Contemporanii îl numeau Demostene al Romei.
Datorită lui Lucius Flaccus, om influent la Roma, Cato a fost ales tribun militar (conducător de legiune), apoi vistiernic. După războiul cu Hannibal Cato este pretor şi i s-a încredinţat conducerea Sardiniei. El a devenit un guvernator care apăra interesele Romei, făcându-i pe locuitorii provinciei să respecte conducerea romană. Contrar altor pretori, el nu-i împovăra cu dări grele în beneficiul propriu. Obişnuiţi cu jaful neruşinat al guvernatorilor romani, locuitorii se mirau cum de se mulţumeşte Cato cu o soldă atât de mică. Dar el ştia să fie neîndurător când o cereau interesele Romei. Ca judecător era nepărtinitor, onest şi neînduplecat. De aceea se spune că romanii nu s-au bucurat niciodată de mai multă dragoste din partea sardinienilor ca pe timpul lui Cato.
În 195 î.Hr. Cato este ales în calitate de consul, cea mai înaltă funcţie în stat. Prietenul său, aristocratul Lucius Valerius Flaccus, era al doilea consul. Aceasta a avut loc tocmai când în Spania izbucnise o răscoală împotriva romanilor.
Numeroasele triburi care locuiau în partea de nord şi de vest a Peninsulei Iberice nu voiau să poarte jugul roman. Puternicele atacuri făceau deseori să şovăie ori chiar să bată în retragere legiunile romane, atât de bine organizate şi disciplinate.
Chiar la începutul răscoalei guvernatorul roman din sudul ţării a fost omorât, iar armata lui fu zdrobită. În Spania de Nord romanii respingeau cu greu atacurile răsculaţilor.
Roma îl trimisese în Spania de Sud pe Cato. El a debarcat cu armata sa pe coasta de răsărit a peninsulei şi a întreprins măsuri energice pentru a instaura din nou stăpânirea romană. Totodată, a reuşit să impună rebelilor o bătălie hotărâtoare. Aici arta militară a Romei se dovedi mai tare decât vitejia iberilor: în momentul decisiv Cato aruncă în luptă rezervele şi câştigă bătălia. Atunci toată Spania de Sud s-a supus romanilor.
Dar acest act de supunere n-a fost sincer şi, îndată ce s-a răspândit vestea despre întoarcerea consulului la Roma, iberii din nou au luat armele. Cato s-a răfuit crunt cu răsculaţii, vânzând în robie un mare număr din cei învinşi. Oraşele iberice dintre Pirinei şi râul Guadalquivir au fost obligate să distrugă toate zidurile. Când în locul lui Cato sosi Scipio Africanul, învingătorul lui Hannibal, în Spania era deja linişte.
Deşi întâmpinat cu triumf după biruinţele sale din Spania, Cato nu era mulţumit, era în aşteptarea unui alt prilej pentru a se manifesta în numele patriei. Astfel, când a izbucnit războiul cu Antioh III, regele Siriei, Cato a plecat în Grecia, unde se desfăşurau operaţiile de război.
In timpul războiului cu Antioh romanii au avut iarăşi mari necazuri cu vechiul lor duşman, Hannibal.
După Al Doilea Război Punic, acesta se străduia să facă tot posibilul pentru a pregăti Cartagina să se confrunte din nou cu Roma. Romanii cerură Senatului cartaginez să le fie predat Hannibal. Acesta fugi la Antioh III, regele Siriei, care intenţiona să lupte cu romanii. Eminentul comandant i-a propus regelui să debarce în Grecia, unde îl aştepta ajutorul Uniunii Etolice a oraşelor din această ţară. În caz de succes regele putea conta pe un ajutor din partea Greciei şi a Macedoniei. În acelaşi timp Hannibal, în fruntea unei armate de 11 mii de sirieni şi a unei flote alcătuite din sute de corăbii de război, urma să organizeze o răscoală la Cartagina împotriva Senatului şi apoi să debarce în Italia.
Însă şi acest plan grandios s-a prăbuşit. Geniul lui Hannibal a suferit înfrângere, ca şi în Al Doilea Război Punic, din cauza miopiei aliaţilor săi. Sirienii îl invidiau pe marele comandant pentru că avea o asemenea influenţă asupra regelui: s-au urzit intrigi împotriva lui. Lui Antioh, care era un om de nimic şi un înfumurat, i s-a spus că gloria lui Hannibal o eclipsează pe a lui. Comandantul cartaginez a fost destituit din funcţie şi sfaturile lui nu erau luate în considerare. El şi-a văzut realizat doar un plan: debarcarea lui Antioh în Grecia. Dar o bună parte din greci şi regele Macedoniei nu i-au acordat nici un sprijin. Insuccesul lui Antioh se datora în mare parte şi artei oratorice a lui Marcus Porcius Cato. Acesta a fost trimis în Grecia împreună cu câţiva reprezentanţi ai Romei, printre care se afla şi Titus Quintius Flaminius, învingătorul macedonenilor. Cato a vizitat oraşele Corint, Atena, Patras, Egeea şi a izbutit să-i convingă pe cetăţenii cei mai bogaţi să nu îl sprijine pe Antioh. Datorită iscusinţei diplomatice a solilor romani, doar o parte neînsemnată dintre greci s-a alăturat armatei siriene, care debarcase în Peninsula Balcanică în 191 î.Hr. Consulul Manius Acilius Glabrion este trimis în Grecia împotriva sirienilor. Printre tribunii lui militari erau şi Marcus Porcius Cato şi Lucius Valerius Flaccus.
Armata romană, numărând 25 de mii de ostaşi, a cucerit relativ uşor Grecia de Nord. Antioh cu mica sa armată a ocupat îngustul defileu Termopile, încercând să apere astfel Grecia de Mijloc şi Grecia de Sud. O parte din armata romană, sub conducerea lui Cato, a fost trimisă să atace poziţiile sirienilor, în timp ce consulul cu forţele principale se pregătea să-i lovească din faţă. Dar pe întuneric soldaţii lui Cato s-au rătăcit şi numai datorită agerimii comandantului au izbutit să-şi îndeplinească misiunea. Oastea lui Antioh a fost distrusă aproape complet, regele de abia a reuşit să fuga, cu cinci sute de călăreţi.
În această bătălie rolul principal l-a jucat Cato. După luptă consulul Glabrion, în faţa întregii armate, l-a îmbrăţişat, mul-ţumindu-i pentru victorie. Cato a plecat apoi cu această veste la Roma, unde a fost întâmpinat ca învingător al lui Antioh.
Dar şi mai mult decât prin fapte de arme el şi-a făcut un nume datorită calităţilor sale oratorice. Iar maniera lui de a scrie a servit drept model timp de câteva veacuri.
Concepţiile politice ale lui Cato nu erau de plebeu. El voia să păstreze unitatea societăţii romane, să vadă o Romă ca înainte de războiul cu Hannibal, când şi aristocraţia, şi poporul de jos nutreau aceeaşi năzuinţă de a cuceri teritorii străine. Pe Cato îl îngrijora creşterea inegalităţii economice, a prăpastiei dintre bogaţi şi săraci. El a luptat cu toate mijloacele de care dispunea pentru a realiza o unitate a întregului popor roman, fără deosebiri între oamenii de rând sau nobili, bogaţi sau săraci.
Cel mai mult Cato se temea de creşterea luptei de clasă, în care vedea o primejdie pentru Roma. De aceea el îi ataca fără cruţare pe conducătorii partidei popularilor, învinuin-du-i de carierism, demagogie şi corupţie. Cato considera că cele mai bune au fost pentru romani vechile legi, moravuri şi obiceiuri, care au făcut Roma să atingă culmile spirituale.
În acelaşi timp el observa cum, o dată cu sporirea bogăţiei, nobilimea romană, ale cărei rânduri au întinerit odinioară datorită oamenilor din popor, devenea acum o castă închisă. Aristocraţia nu mai dorea să împartă cu oamenii noi drepturile şi privilegiile ei din ce în ce mai mari. Ea îi neglija pe cei de rând.
Pe măsură ce creşteau bogăţia şi puterea, creştea şi ura celorlalţi cetăţeni romani. Oamenii capabili veniţi din popor şi care nu găseau aplicare pentru aptitudinile lor şi nu puteau deveni nobili aderau la democraţi. Însăşi aristocraţia se submina astfel şi contribuia la dezbinarea societăţii, la destrămarea unităţii poporului roman — unitate pe care s-a străduit cu atâta râvnă s-o păstreze Cato. Marcus Porcius a intentat numeroase procese împotriva celora care, după părerea lui, periclitau unitatea statului roman. Uneori el obţinea condamnarea celor ce au încălcat legea, alteori el însuşi era persecutat sau dat în judecată de către duşmanii săi. Astfel, în 149 î.Hr. Cato, bătrân de tot, a cerut să fie judecat guvernatorul Spaniei, Servius Suplicius Galba.
Încă pe când era vistier, în timpul războiului cu Hannibal, Cato nu s-a sfiit, împreună cu Quintus Fabius Maximus, să se declare împotriva lui Scipio cel Bătrân, învinuindu-l pe faimosul general de irosirea patrimoniului ţării. Pe atunci Scipio era considerat drept singurul om în stare de a rivaliza cu geniul militar al lui Hannibal. De aceea Senatul a fost nevoit să declare că învinuirile aduse lui Scipio de către Cato şi Fabius Maximus nu sunt întemeiate. Totuşi, Cato nu l-a lăsat în pace pe comandant, mândru de biruinţele sale. În timpul războiului cu Antioh el a adus noi acuzaţii împotriva lui.
Scipio se bucura de o mare influenţă şi propunea să fie numiţi în funcţii importante de stat rudele şi prietenii lui. El mituia masele de alegători, împărţindu-le gratis pâine, îi atrăgea de partea sa pe soldaţi, folosind în acest scop mijloacele statului. Pe fratele său Lucius, un nesocotit, Scipio l-a desemnat în funcţia de comandant suprem în perioada finală a războiului cu Antioh III şi Lucius Scipio a fost primit cu triumf alături de comandanţii militari mai dotaţi decât el. Aşadar, existau suficiente probe pentru învinuirea lui Scipio. Dar numai Cato a avut curajul să-l atace pe atotputernicul comandant de oşti. El a cerut condamnarea lui Scipio la moarte pentru abuz de putere, sustragere de bani, corupere a alegătorilor şi tendinţa de a domina în stat. Numai meritul de a-l fi învins pe Hannibal l-a salvat pe Scipio de pedeapsă. Dar fratelui său Lucius i s-a aplicat o amendă şi cu mare greu acesta a scăpat de închisoare. Familia Scipionilor s-a acoperit de ruşine şi a fost înlăturată de la putere. Văzându-şi ruinate toate speranţele, Scipio cel Bătrân a părăsit Roma şi a murit în exil.
