Cuvintele erau atât de revoltătoare încât vinovatul a fost ucis pe loc. Când Caius a aflat despre cele întâmplate, a exclamat cu deznădejde:

— Ce aţi făcut, nechibzuiţilor! Nu vă daţi seama că duşmanii noştri atâta şi aşteptau, ca să-şi poată scoate săbiile din teacă? Ei ne vor lovi acum, sub pretextul că îl răzbună pe Antillius.

Şi de bună seamă, pe străzi au început să se adune pâlcuri de oameni înarmaţi. Dar a pornit o ploaie torenţială şi adversarii s-au împrăştiat.

A doua zi în faţa clădirii unde aveau loc şedinţele Senatului se ivi un grup de oameni, care ţipau cât îi ţinea gura. Câţiva purtau pe o năsălie cadavrul lui Antillius. Senatorii, auzind zgomotul şi strigătele, ieşiră afară, iar consulul Opimius, prefăcându-se că nu e la curent cu cele întâmplate, îi întrebă pe cei veniţi:

— De ce purtaţi doliu? Şi pe cine îl bociţi?

— Păi cum să nu bocim, dacă s-a făcut o fărădelege nemaiauzită! Oamenii lui Fulvius şi Caius l-au răpus aseară pe Quintus Antillius, au răspuns cei care au adus leşul. Tânguielile şi vaietele lor, bine înscenate, uimirea şi revolta lui Opimius aveau menirea să-i provoace pe romani împotriva lui Caius şi a partizanilor lui şi să justifice răfuiala care se pregătea.

Dar şi acum mulţi îl simpatizau pe Gracchus. Ei ziceau cu indignare:

— Uite, senatorii vorbesc despre justiţie! Dar unde a fost justiţia, când a fost sugrumat Tiberius? Şi unde au fost senatorii, când corpul tribunului poporului era târât prin tot oraşul?

Toţi îşi dădeau seama că Antillius fusese vinovat şi că optimaţii vor să se folosească de aceasta în defavoarea lui Caius. Între timp, Senatul a adoptat măsuri extraordinare. Opimius, acordându-i-se puteri dictatoriale, le-a ordonat senatorilor şi cavalerilor să se convoace însoţiţi de robi înarmaţi.

Zguduit de cele întâmplate, Caius umbla abătut. Zăbovi îndelung în faţa statuii tatălui său din For şi o lacrimă i se prelinse pe obraz. Cei prezenţi au rămas profund mişcaţi de durerea conducătorului lor. Mulţi oameni l-au condus pe Caius până acasă şi au rămas să-i păzească locuinţa toată noaptea.

A doua zi dimineaţa partizanii lui Caius şi Fulvius s-au îndreptat spre colina Aventinului, unde intenţionau să se apere de duşmani.

Când Caius ieşi din casă, soţia sa, ţinând un prunc în braţe, începu să-l roage, în genunchi:

— Caius, tu nu pleci la tribună ca un conducător al poporului, nici ca un legiuitor, rosti nenorocita femeie. Tu nu pleci nici în marş glorios, în care a muri este o cinste, care îi aduce văduvei lacrimi, dar şi dreptul de a-şi purta cu demnitate doliul. Te duci să te predai ucigaşilor lui Tiberius şi mergi neînarmat, numai cu convingerea că ai dreptate, gata mai curând să mori, decât să ridici mâna asupra cuiva. Dacă fratele tău ar fi căzut în luptă, duşmanii, după încheierea păcii, ne-ar fi înapoiat cadavrul lui. Mie însă, probabil, mi-e dat, ca şi soţiei lui Tiberius, să mă rog valurilor râului sau mării ca să-mi întoarcă corpul tău. Cum îi poţi crede pe aceşti oameni după omorârea lui Tiberius? Parcă legea îi poate opri pe nişte ucigaşi?

Dar nici lacrimile, nici rugăminţile soţiei sale nu l-au oprit pe Caius. Însoţit de prieteni, el s-a îndreptat spre Aventin. Când s-au adunat cu toţii, Fulvius, urmând sfatul lui Caius, trimise pe feciorul său mai mic în For pentru a duce tratative. Acesta se adresă cuviincios către Opimius şi senatori, aducându-le la cunoştinţă condiţiile în temeiul cărora s-ar fi putut ajunge la un consens. Majoritatea senatorilor nu erau împotrivă. Se înţelege că centuriile bine înarmate ale senatorilor, cavalerilor, mercenarilor şi sclavilor lor puteau foarte uşor să-l ucidă pe Caius şi pe părtaşii lui, dar senatorii mai ţineau minte cât de dispreţuiţi erau la Roma ucigaşii lui Tiberius. Opimius, totuşi, i-a răspuns grosolan băiatului:

— N-am de gând să negociez cu răufăcătorii printr-un băieţandru! Să vină Caius şi Fulvius şi să ceară ei, smeriţi, îndurare Senatului.

Când a aflat răspunsul, Caius a hotărât să plece singur în For, ca să-i înduplece pe consul şi pe senatori să nu verse sânge. Dar prietenii nu l-au lăsat, ştiind prea bine cât de perfid e Opimius. Atunci Fulvius l-a trimis din nou pe fiul său. Opimius a poruncit să-l înhaţe pe băiat, apoi, însoţit de cete înarmate, porni spre Aventin. Arcaşii cretani, mercenari ai lui Opimius, au început încă de departe să tragă. S-a creat mare panică. Prietenii lui Caius cădeau fulgeraţi unul după altul. Fulvius şi cu fiul său mai mare s-au ascuns într-o clădire părăsită, unde fusese cândva o baie publică, dar au fost descoperiţi şi ucişi. Caius totuşi nu voia să ridice armele împotriva concetăţenilor săi. Retrăgându-se în templul Dianei, el avea de gând să se sinucidă.

— Iată pedeapsa zeilor pentru nerecunoştinţa, spuse el cu amărăciune prietenilor. Neamul care-şi părăseşte conducătorii în clipe dificile merită numai robie. Ca şi în bătălie, fricosul ajunge câteodată sclav, pe când cel viteaz moare vitejeşte.

În cele din urmă prietenii l-au convins să fugă. Au reuşit să se strecoare din templu neobservaţi şi să se îndrepte spre porţile din zidul Aventinului. Dar, ca înadins, Caius a alunecat şi şi-a luxat piciorul. Duşmanii, care s-au luat pe urmele lor, erau deja aproape. Atunci Pomponius, prietenul lui Caius, se oferi să lupte corp la corp. Dar forţele erau inegale şi peste câteva clipe eroul zăcea mort.

În acest timp, Caius, târându-şi cu greu piciorul, cobora spre Tibru, sperând să treacă peste pod pe celălalt mal, nepopulat. Trecătorii îl compătimeau şi-l îmbărbătau. Dar în zadar cerea el un cal. Frica de răzbunarea bogătaşilor era mai mare decât dragostea şi mila pentru el. Pe pod liftele aristocrate au fost iar oprite de un alt prieten al lui Caius, Licinius, care repetă fapta vitejească a lui Pomponius: respinse loviturile vrăjmaşilor, până căzu şi el doborât.

Când Caius, însoţit de robul său devotat, Filocrate, ajunse în faţa dumbrăvii sfinte, urmăritorii lor erau deja aproape.

— Nu mai am prieteni şi nu vreau să cad viu în mâinile duşmanilor, îi spuse Caius sclavului, arătându-i spre sabia lui. Filocrate înţelese dorinţa stăpânului său şi-i înfipse sabia în piept...

Peste o vreme s-a înfăţişat înaintea lui Opimius un războinic, ţinând în vârful suliţei un cap de om: Septimuleus, prietenul lui Opimius, venea să-şi ceară răsplata (consulul făgăduise pentru capul lui Caius atâta aur, cât va cântări ţeasta). Dar ticălosul a întrecut măsura: după ce scosese creierii, turnă în ţeasta lui Caius plumb, ca să tragă mai greu la cântar...

În acea zi valurile Tibrului au dus puzderie de leşuri spre mare: aproape trei mii de partizani de ai lui Caius şi Fulvius au fost ucişi şi aruncaţi în apă din ordinul consulului.

Opimius porunci apoi să se zidească templul Concordiei. Dar nu se isprăvi construcţia, când pe fronton apăru o inscripţie:

Nelegiuirea a înălţat un templu Concordiei

Frica de bogătaşi era atât de mare, încât poporul îşi părăsi conducătorul în ceasul de cumpănă. Dar amintirea celor doi Gracchus dăinuia.

Oamenii treceau cu capetele plecate prin faţa statuilor fraţilor Gracchi, înălţate în unul din cele mai frumoase cartiere ale oraşului. Iar în ziua Sărbătorii Recoltei, cetăţenii duceau primul spic şi primul rod la locurile acelea sfinte, unde Tiberius şi Caius Gracchus au căzut în lupta pentru drepturile ţăranilor romani ruinaţi.

MARIUS

(cea 155-86 Î.Hr.)

General şi om politic roman. Ales de 7 ori consul. S-a remarcat prin victoriile repurtate în Africa (111-105 î.Hr.) şi prin cele asupra teutonilor şi cimbrilor (102-101 î.Hr.). Om politic versatil, s-a aflat în conflict cu Sylla, conducătorul partidei optimaţilor (aristocraţilor), în timpul războiului civil din Roma (100 î.Hr.).

Caius Marius s-a născut în anul 155 î.Hr. În satul Cereatae din apropierea oraşului Arpinum. Mai târziu mica aşezare va purta numele vestitului său fiu (italienii îi zic şi astăzi Casamare, adică — baştină lui Marius). Părinţii lui nu aveau decât un mic lot de pământ, care nu putea hrăni atâtea guri. De aceea tatăl său era nevoit să muncească la vecinii săi mai bogaţi.

Marius a început să argăţească de timpuriu alături de tatăl său, îndeplinind tot felul de munci ţărăneşti grele. Se obişnuise de mic să doarmă pe pământul gol, să îndure foame şi sete, arşiţă şi frig. Va ajunge mai târziu consul şi comandant suprem al armatei romane, dar tot ţăran va rămâne prin felul de a fi şi de a judeca.

După legile romane, toţi proprietarii de pământ erau datori să facă serviciul militar. La vârsta milităriei a plecat şi Marius la oaste. Tânărul soldat a participat la crâncenele lupte împotriva triburilor iberice răsculate şi a făcut cu acest prilej o şcoală aspră, evidenţiindu-se prin vitejie. Odată, când Marius a doborât un inamic iberic, munte de om, comandantul suprem al armatei romane, Scipio Aemilianus, l-a observat pe bravul oştean. Scipio făcea parte din acei aristocraţi romani care înlesneau înaintarea celor mai demni oameni din popor spre conducerea statului. În felul acesta, se întărea dominaţia nobilimii romane atrăgându-i în rândurile sale pe acei ce, altfel, i-ar fi putut deveni opozanţi pri-mejdioşi.

Iată de ce Scipio l-a făcut ofiţer pe viteazul şi isteţul Marius. Iar feciorul de argat, la rândul său, nu a ratat ocazia de a înainta în grad, devenind peste puţin timp unul dintre cei mai buni ofiţeri din statul-major al comandantului suprem. Cunoscându-l mai îndeaproape şi văzându-l atât de întreprinzător, Scipio i-a prezis un viitor strălucit. Aceste cuvinte stimulau şi mai mult ambiţia lui Marius, care visa să devină egal cu aristocraţii, să intre în lumea celor mari ca egal între egali, ba poate chiar ca cel dintâi printre ei. El spera că va obţine cu ajutorul şi cu protecţia lui Scipio succese la fel de frumoase pe tărâmul politic ca şi pe cel militar.

Dar protectorul lui a murit înainte de vreme. Marius nu s-a pierdut cu firea. Deşi lipsit de reazemul său cel mai puternic, el face totuşi carieră politică. Se ciocneşte însă de trufia nobilimii romane şi suportă mari înjosiri.

Deprinderile lui ţărăneşti, simple şi fireşti în tabăra militară, erau ridicole în capitală. Aristocraţii respingeau cu dispreţ orice încercare a lui de a se apropia de ei. Astfel, Marius capătă un şir de trăsături negative: sârguinţei, dârzeniei, energiei, vitejiei şi bunului-simţ al acestui ţăran roman li s-au ataşat şiretenia, lăcomia, cruzimea, suspiciunea şi invidia.

Cu preţul unor umilinţe Marius obţine, în sfârşit, susţinerea unei familii de vază, a lui Caecilius Metellus. Atunci îşi propune candidatura la postul de tribun.

Tocmai atunci la Roma era în toi lupta dintre aristocraţie şi partida popularilor, care se străduia să ajungă la putere. Ales ca tribun, Marius propune un proiect de lege prin care se minimaliza influenţa nobilimii în alegerea magistraţilor. Legea a fost adoptată. Astfel el devine simpatizat de partida popularilor şi dispreţuit de nobilime.

In zadar caută el mai apoi s-o recâştige, împiedicând adoptarea legii prin care urma să se împartă gratuit pâine sărăcimii romane. Acum îi întorc spatele şi democraţii.

După ce i-a expirat mandatul, Marius şi-a propus candidatura la postul de edil. Dar întrucât pierduse simpatiile ambelor partide, a suferit înfrângere. Mai mult chiar, a fost dat în judecată, fiind învinuit că ar fi încercat să mituiască alegătorii.

Se părea că Marius şi-a încheiat cariera politică şi că nu i-a rămas decât să-şi vadă de afacerile prin care adunase, de altfel, o mare avere. Dar iarăşi i-a surâs norocul: a izbutit să-şi ia de soţie pe Iulia, o fată din neamul aristocratic al lui Iulius Caesar. În urma acestei căsătorii Marius este acceptat din nou în societate, iar legăturile de rudenie îi permit să reapară pe arena politică. În 115 î.Hr. el este ales ca pretor şi numit guvernator în Spania. Aici îşi manifestă din nou talentul militar în lupta cu rebelii iberici.

Apoi izbucneşte un război în Africa. Regele Numidiei, Iugurtha, în fruntea triburilor nomade şi iubitoare de libertate din Africa de Nord, îi bătuse în câteva rânduri pe romani. Senatul hotărăşte să trimită împotriva lui pe cel mai bun conducător de oşti pe care-l avea Roma la acea dată, pe Caecilius Metellus, unul dintre protectorii lui Marius.

În căutarea unor ofiţeri capabili pentru viitoarea campanie, Metellus îşi aminteşte de el şi-i propune un post în statul-major. În războiul acesta Marius a dat dovadă de capacităţi strălucite şi a săvârşit numeroase fapte vitejeşti. În bătălia de lângă râul Mutulum armata romană a învins numai datorită lui Marius, care devine după aceasta primul ajutor al lui Metellus.

În curând însă prietenia lor ia sfârşit. Marius şi-a pus în gând să profite de greutăţile războiului cu Iugurtha, pentru a-l neutraliza pe Metellus şi a-i lua locul în fruntea armatei. Şi unelteşte împotriva şefului său: îl bârfea în faţa soldaţilor şi nu scăpa nici un prilej pentru a-i face necazuri.

Un oarecare Turpilius, prieten bun cu Metellus, care se bucura de consideraţia romanilor, dar şi a numizilor, a fost numit comandant al garnizoanei romane din oraşul Vacca. El a căutat să nu-i nedreptăţească pe locuitori. Când Iugurtha s-a apropiat pe neprins de veste de oraş, populaţia s-a răsculat şi i-a deschis porţile. Numizii i-au măcelărit atunci pe toţi romanii, numai lui Turpilius nu i-au făcut nici un rău, ba chiar l-au rugat pe Iugurtha să-l cruţe. Dar când s-a reîntors în tabără, Marius l-a dat în judecată pe motiv de trădare şi a obţinut condamnarea lui. Metellus a fost nevoit să semneze sentinţa prin care era trimis la moarte prietenul său. Turpilius a fost decapitat. Dar curând după aceea s-a constatat că el a fost condamnat pe nedrept.

Toţi împărtăşeau durerea lui Metellus, care-l deplângea pe Turpilius. Numai Marius se plimba bine dispus şi se lăuda că el i-a făcut-o lui Metellus ca să aibă remuşcări şi să fie urmărit de spiritul răzbunării, pentru că şi-a omorât prietenul.

Uneltirile lui Marius împotriva comandantului suprem s-au încununat de succes. Soldaţii, în scrisorile pe care le expediau acasă, se plângeau de greutăţile campaniei, de disciplina prea severă introdusă de Metellus. Ei afirmau că războiul nu se va sfârşi niciodată, dacă nu va fi numit comandant suprem Marius. Aceste scrisori au influenţat opinia publică din Roma şi au atras către Marius simpatiile alegătorilor tocmai când se apropia termenul alegerii de noi consuli.

Marius a cerut de la comandantul suprem permisiunea să plece la Roma pentru a-şi propune candidatura. În astfel de cazuri, după legile romane, trebuia să i se permită. Metellus însă a încercat sub tot felul de pretexte să-l reţină. El i-a permis să plece numai cu douăsprezece zile înainte de alegeri, în speranţa că Marius va întârzia. Dar acesta a reuşit să ajungă repede la cel mai apropiat port şi peste puţin timp vorbea deja în faţa poporului la Roma.

În ciuda opoziţiei aristocratice, Marius a fost ales în calitate de consul şi insista să fie numit în locul lui Metellus. A aderat iarăşi la partida popularilor. Marius obţine în sfârşit postul de comandant suprem al operaţiilor militare din Africa.

Când îl denigra pe Metellus, el susţinea că îl poate învinge pe Iugurtha chiar şi cu forţe mai mici. Dar devenind comandant suprem, Marius şi-a schimbat tactica şi cerea sporirea efectivului armatei romane pe care o prelua. Astfel formează o oaste puternică, în care au fost înrolaţi şi numeroşi voluntari, şi pleacă în Africa. Distruge armatele numide în mai multe bătălii. Iugurtha continuă lupta, formându-şi grupuri de partizani. Iuţi ca vântul, călăreţii numizi, prin loviturile neaşteptate, cauzau pierderi grave romanilor. Iugurtha îşi porni atacurile tocmai din Mauritania, ţară depărtată şi greu de cucerit, al cărei rege îi era socru. În această situaţie războiul ameninţa să nu se mai sfârşească. Pentru a-l termina, trebuia trimis la Bocchus, regele Mauri-taniei, un sol iscusit, care să-l înduplece a-l preda pe Iugurtha şi a nu-i mai susţine pe partizanii numizi. Misiunea era foarte riscantă, deoarece vicleanul Bocchus putea să dea solul pe mâna numizilor, şi atunci îl aştepta o moarte în chinuri îngrozitoare. Să efectueze această operaţie s-a hotărât tânărul aristocrat Lucius Cornelius Sylla, unul dintre cei mai viteji ofiţeri ai lui Marius. El a reuşit să-l convingă pe Bocchus şi l-a adus în tabăra romană pe Iugurtha, ferecat în lanţuri. Aşa se încheie în primăvara anului 105 î.Hr. războiul din Africa.