În primul rând, tabăra trebuia aprovizionată cu apă proaspătă, căci era puţină şi sălcie, încât legionarii sufereau de sete. Aemilius Paulus cercetă îndelung cu privirea falnicul munte acoperit cu păduri, care străjuia tabăra. El a observat că frunzişul copacilor avea pe alocuri o culoare verde deschisă şi înţelese că această culoare se datora unor izvoare de apă. Aemilius porunci deci să se sape fântâni la poalele muntelui, şi acestea se umplură repede cu apă bună de băut.
Perseus a ocupat poziţii pe celălalt povârniş al Olimpului, mai aproape de mare, pe un loc întărit. Avea patru mii de călăreţi şi aproape patruzeci de mii de pedestraşi. Simţin-du-se în deplină siguranţă, regele credea că timpul este în favoarea lui, căci pe măsură ce se prelungea războiul, tot mai mulţi bani cheltuia Roma, — prin urmare, Senatul nu va mai aloca bani pentru război şi atunci romanii se vor întoarce acasă. Perseus nu înţelegea că pentru a învinge, Senatul roman nu-şi va precupeţi mijloacele, oricât de mari ar fi ele. Regele credea, probabil, că toţi sunt zgârciţi ca şi el.
Cele două armate se aflau nu departe una de alta, totuşi nu se ciocneau în luptă. Se părea că operaţiile militare au încetat. De fapt însă, Aemilius Paulus nu stătea cu mâinile în sân. A întărit disciplina, care slăbise între timp, şi a cerut legionarilor îndeplinirea întocmai a ordinelor comandanţilor. Porunci apoi străjii de noapte să nu poarte arme, ca în felul acesta soldaţii să fie mai prudenţi; altminteri, se vor pomeni dezarmaţi în faţa duşmanului. Însă dacă vor fi veghetori, ei vor observa duşmanul din timp şi vor întreprinde cele necesare.
Peste un timp consulul a aflat că trecătoarea spre adâncul Macedoniei era prost păzită, deoarece Perseus era sigur că ea nu poate fi cucerită.
Aemilius Paulus trimise un pâlc comandat de Scipio Nasica, ginerele lui Scipio Africanus, să cucerească dintr-o lovitură această trecătoare şi să ocupe poziţii în spatele macedonenilor.
Pâlcul de ostaşi a dus la bun sfârşit misiunea. Macedonenii s-au trezit înconjuraţi şi lui Perseus nu-i rămânea decât să se retragă, pentru a nu fi încercuit. El porni spre oraşul Pydna, unde intenţiona să lupte bizuindu-se pe faptul că armata lui era mult mai numeroasă decât cea romană. Câmpul care se aşternea în faţa taberei lui Perseus înlesnea acţiunile falangei macedonene care, după cum se credea, era de neînvins.
Ziua caldă de iunie era pe sfârşite, când pe acest câmp legionarii romani au început pregătirile de luptă. Sunau trâmbiţele de război. S-a apropiat pâlcul lui Nasica şi şi-a ocupat locul. Aemilius Paulus, fără coif şi fără platoşă, ca să-l vadă toată oastea, inspecta oştirea. Consulul n-a cutezat să atace falanga macedoneană, care stătea gata de luptă. Comandanţii romani mai tineri şi mai cu seamă Nasica au încercat să-l înduplece pe bătrânul conducător de oşti să nu aştepte, ci să lovească în duşman, dar Aemilius Paulus le răspunse prevăzător:
— Dacă aş fi tânăr ca voi, poate că aş da ordin de atac. Dar izbânzile mele îmi dau dreptul să înţeleg greşelile celor învinşi şi nu-mi permit să năvălesc peste o falangă gata de luptă.
Consulul a poruncit să fie durată o tabără pentru adăpostirea oştii. După cină ostaşii s-au aşezat să se odihnească. Deodată însă luna începu să se întunece şi în cele din urmă deveni invizibilă. Era o eclipsă de lună. Aemilius Paulus le spusese din timp soldaţilor să nu o considere un semn rău, iar dimineaţa a ordonat să fie aduse jertfe bogate zeilor.
Macedonenii însă s-au înspăimântat din cauza acestei întâmplări.
În a doua jumătate a zilei următoare, 22 iunie, romanii au început să-şi ocupe poziţiile de luptă. Aemilius Paulus trecea printre şirurile de ostaşi şi îi îmbărbăta. Nu zăbavă s-au încins primele încăierări. Nasica, fire aprinsă, se avântă cu calul său în vâltoarea luptei şi văzu că la bătălie participa întreaga armată a duşmanului.
În fruntea oştii lui Perseus veneau tracii, toţi ca unul voinici şi înalţi, purtând cămăşi negre. Armele lor luceau la soare, fluturau săbiile grele, care arătau foarte înfricoşător. Alături se aflau mercenarii din alte triburi. Urma renumita falangă macedoneană, ai cărei soldaţi purtau platoşe aurite, mantii de purpură şi erau înarmaţi cu suliţe. Nesfârşitele rânduri de macedoneni, cu scuturile de aramă sclipind în razele soarelui-apune şi vârfurile ameninţătoare ale suliţelor, alcătuiau o forţă de neînvins. Însuşi Aemilius Paulus avea să mărturisească mai apoi că, văzând cum se apropia inamicul, l-au cuprins fiorii.
Niciodată încă nu văzuse el o privelişte mai înspăimântătoare. Totuşi, suprimându-şi frica, el continua să inspecteze, cu zâmbetul pe buze, şirurile neclintite ale legionarilor.
Bătălia începu. Iată că a fost distrusă avangarda romană, o întreagă cohortă încetase să existe. Dar în luptă norocul e schimbător. Falanga avea un neajuns: ea nu putea înainta decât pe câmp. Iar în faţa taberei romane se înălţa un deluşor.
Urmărindu-i pe romani, care se retrăgeau, macedonenii au încercat să ocolească dâmbul acoperit cu tufari. Rândurile falangei se destrămară. Era tocmai ceea ce aşteptau romanii. Ei s-au năpustit asupra falangei din spate şi din flancuri. Cavaleria macedoneană a rămas nemişcată, fără să intre în luptă. Apoi o luă din loc. Perseus era printre primii care au dat bir cu fugiţii, însoţit numai de cavalerie, el lăsă oastea sa la voia întâmplării. Aemilius Paulus ordonă să fie urmăriţi fugarii.
Finalul bătăliei a fost foarte trist pentru Perseus: întreaga falangă a fost zdrobită, peste 25 de mii de soldaţi au fost ucişi. Romanii au pierdut doar vreo sută de ostaşi. Învingătorii se întoarseră noaptea în tabără, copleşiţi de succes. Robii le ieşiră în întâmpinare cu torţe aprinse, ducându-i spre corturile puternic luminate şi împodobite cu cununi. Aşa s-a sfârşit bătălia de la Pydna, care a pus capăt pentru totdeauna statului macedonean.
Singurul care nu împărtăşea bucuria întregii armate a fost Aemilius Paulus, căci dispăruse fără urmă fiul său, Publius. Soldaţii, care-l iubeau pe tânăr, l-au căutat toată noaptea printre cei ucişi, dar fără succes. Abia în zorii zilei, când nu-l mai aştepta nimeni, Publius apăru în tabără. Povesti cum se luase după duşman, uitând de toate, şi de aceea s-a întors mai târziu decât ceilalţi. Acest tânăr, viitor Scipio, avea să devină vestit ca unul care a zdrobit Cartagina.
Perseus, înconjurat de călăreţi, fugi mai întâi la Pella, capitala de altădată a Macedoniei. Îşi pierduse capul şi nu ştia ce să facă. Nu-i avea acum decât pe membrii suitei sale şi pe mercenarii cretani. Pe toţi aceştia îi ţinea în jurul lui nu atât credinţa faţă de rege, cât dorinţa de a se îmbogăţi. Dar Perseus nu le-a plătit nici un ban şi s-a refugiat pe ascuns cu o corabie pe insula Samothrace, unde şi-a găsit azil într-un templu. Întreaga Macedonie era în mâinile romanilor.
Mai apoi s-a aflat unde s-a adăpostit Perseus cu familia sa. O escadră romană s-a apropiat de insula Samothrace şi, deşi nu cuteza să intre în templu, comandantul a întreprins totul pentru ca regele să nu poată scăpa. Perseus a convenit cu stăpânul unui mic vas ca să-l ducă undeva împreună cu bogăţiile şi familia sa. Dar a fost trădat — proprietarul vasului a încărcat bogăţiile regelui, apoi a pornit în larg, lăsându-l pe mal. Lui Perseus nu i-a rămas decât să se predea romanilor, fiind adus mai apoi în faţa lui Aemilius Paulus.
Mândria şi demnitatea lui de rege se topiseră şi singura lui dorinţă era să fie lăsat în viaţă. Se aruncă la pământ în faţa învingătorului, plângând. Atunci Aemilius Paulus îi spuse:
— De ce îmi pătezi biruinţa şi-mi umbreşti izbânda? De ce îmi dezvălui sufletul ticălos al unui fricos? Romanii obişnuiesc să respecte bravura celui învins, şi în ochii lor nu e nimic mai vrednic de dispreţ decât laşitatea!
Apoi îl ridică pe Perseus de jos, îi întinse mâna şi, dându-l pe mâna ofiţerilor, rămase locului un timp, gândindu-se la vitregia sorţii, din vrerea căreia se năruie împărăţiile.
Macedonia ocupată a fost împărţită în patru provincii. Nu mai avea dreptul să ţină armată, iar cetăţile ei au fost dărâmate. Atât de puternică altădată, ea deveni acum o ţară slabă, subjugată de romani. Falnicul imperiu al lui Alexandru Macedon avu un sfârşit jalnic.
Senatul roman îi pedepsi cu asprime şi pe aliaţii Macedoniei. Regatul lui Genthios a fost dezmembrat. Statele greceşti care l-au sprijinit pe Perseus au simţit mâna grea a învingătorului. În Epir au fost pustiite 70 de oraşe, iar 150 de mii de locuitori au fost vânduţi în robie.
Armata romană s-a întors în Italia. Aemilius Paulus venea pe bordul vasului regal cu 16 rânduri de vâslaşi, împodobit cu ţesături de purpură, covoare şi arme bogate. Mii de romani îl aclamară pe consul. Dar oamenii simpli nu-l agreau. Poporul ştia că el este un apărător al nobilimii. Erau nemulţumiţi şi soldaţii. De aceea, când a apărut disputa ca Adunarea Poporului să-l întâmpine pe Aemilius Paulus cu triumf ori nu, mulţi au fost împotrivă. Au fost împotrivă şi soldaţii. Numai după multe discuţii senatorii au reuşit să înduplece poporul şi s-a luat hotărârea de a-i acorda toată consideraţia.
Serbările în cinstea lui Aemilius Paulus au durat trei zile (28-30 noiembrie 167 î.Hr.). Cu toate că poporul nu-l iubea, mii de oameni umplură străzile capitalei pentru a admira această privelişte. Uşile templelor erau deschise, se aduceau multe coroane. Pe altare fumegau mirodenii.
În decursul primei zile s-au perindat, aşezate în 250 de care de război, tablourile şi uriaşele sculpturi, luate ca pradă în Macedonia şi în Grecia. A doua zi au trecut căruţele încărcate cu minunatele arme macedonene de aramă, strălucitoare şi poleite cu oţel: coifuri, scuturi, platoşe, tolbe şi hamuri, aruncate claie peste grămadă.
După aceste care veneau trei mii de oameni, care duceau 750 de vase pline cu monede de argint, apoi coarne cu incrustaţii şi ulcioare cu gravuri artistice.
În cea de a treia zi a triumfului se luminase de zi şi pe străzile Romei se iviră, interpretând un imn de război, gorniştii. Erau urmaţi de numeroşi tineri, care mânau o sută douăzeci de tauri de jertfă. Animalele anume îngrăşate aveau pielea lucitoare, coarnele aurite şi capul împodobit cu cununi. Mulţi băieţaşi purtau cupe de argint sau de aur pentru ofrande zeilor. Apărură apoi sclavii, cu vase pline de monede de aur. Sus, deasupra capetelor, era dus ulciorul sfânt, turnat din aur din porunca lui Aemilius Paulus şi bătut cu pietre scumpe. Alţi robi purtau vase scumpe de forme ciudate şi tacâmurile de aur din vesela regelui.
Îşi făcu apoi apariţia carul aurit al lui Perseus, în care fuseseră aruncate grămadă armele acestuia, având în vârf o diademă strălucitoare. În urma carului veneau copiii lui Perseus — doi băieţaşi şi o fetiţă, însoţiţi de educatorii lor. Erau încă prea mici, ca să-şi dea seama de nenorocirea lor. Regele Perseus mergea în urma copiilor, zdrobit de durere. Trimisese în ajun la Aemilius Paulus pe sfetnicul său să-l roage să fie scutit de această ruşine, dar învingătorul îi răspunse:
— Asta depinde numai de tine, după cum a depins, de altfel, şi până acum!
I-a dat de înţeles astfel că ar fi mai înţelept să se sinucidă, ca să scape de ruşine. Dar regele era prea fricos pentru aceasta. Romanii au făgăduit să-i cruţe viaţa, şi el numai aceasta visa acum.
Larma mulţimii creştea. Numeroase şiruri de robi duceau patru sute de cununi de aur — darul făcut de cetăţile greceşti eliberatorilor de sub jugul Macedoniei (de fapt, aveau acum să poarte jugul Romei). Apoi, într-un car rotund şi aurit, tras de patru cai albi, apăru însuşi învingătorul.
Aemilius Paulus era îmbrăcat cu o tunică de purpură, brodată cu fire de aur. Peste ea purta o togă, de asemenea de purpură, în spatele lui stătea un sclav, care îi ţinea deasupra capului o cunună de aur şi striga din când în când în gura mare:
— Nu uita că nu eşti decât un om!
Cuvintele sclavului erau menite să-i amintească: norocul nu e statornic, şi pe el îl poate pândi o soartă necruţătoare, şi el ar putea fi învins.
Alături de carul de triumf păşeau prietenii şi rudele lui, mândri de gloria învingătorului. Urmau lictorii (consulul avea dreptul să fie însoţit de 12 lictori), purtând pe umeri mănunchiuri de nuiele. Dar cu prilejul serbărilor erau gătiţi în haine de purpură, iar nuielele erau împodobite cu ramuri de laur. Muzicanţii care veneau după lictori interpretau un marş festiv.
Apoi au apărut oştirile: soldaţii cu scuturile învelite la spate, ofiţerii în uniforme de paradă şi cu coifuri strălucitoare.
Triumful îl împacă pe conducător cu soldaţii măcar în aparenţă. Greutăţile şi lipsurile pe care le-au îndurat în timpul marşurilor, vergile cu care-i pedepsea centurionul, rănile, foamea şi frigul, arşiţa — toate au rămas undeva în urmă. Acum îi aşteptau distincţiile, prada, vinul şi distracţiile. Pe timpul triumfului disciplina nu mai era atât de aspră: soldaţilor li se dădea voie chiar să glumească pe seama triumfătorului.
Cortegiul se îndrepta spre templul lui Iupiter, care se afla pe Capitoliu. Aici alaiul era aşteptat de senatori.
