S-a interzis îngroparea cadavrelor. Capetele senatorilor ucişi erau expuse lângă tribuna oratorilor din piaţa centrală a oraşului.

Dar Marius nu era mulţumit. Înţelegea prea bine că, dacă pe timpul primelor sale consulate fusese speranţa şi mândria concetăţenilor, acum a ajuns să fie temut ca un monstru. Până şi democraţii se deziceau de el, stupefiaţi de cruzimile lui fără rost. Quintus Sertorius, cel mai respectat lider al partidei democraţilor, spunea deschis că este indignat şi condamnă ferocitatea lui.

Însă succesele lui Sylla în războiul cu Mitradate nu-i dădeau pace bătrânului comandant. Invidios pe tânărul şi norocosul său rival, cu care se ciocnise de atâtea ori, Marius începe să se pregătească de o campanie în Orient. Dar în toiul acestor pregătiri cade la pat. Era efectul vechilor răni, al grelelor lipsuri şi al beţiei, în care căuta să înece amarul înfrângerilor sale. În timpul bolii, care dură şapte zile, bătrânul aiurea mereu: îl rodea pizma împotriva lui Sylla şi i se părea că luptă cu Mitradate şi că l-a învins. Salvatorul patriei se sfârşi la 18 ianuarie 86 î.Hr. la aproape şaptezeci de ani. La această veste Roma şi Italia răsuflară uşurate.

SYLLA

(cca 138-78 Î.Hr.)

General şi om politic roman. Cucereşte Roma după războiul civil din 83-82 î.Hr. Se proclamă dictator pe termen nelimitat, instituind o dictatură personală. Om politic abil, bun comandant de oşti, crud şi arogant cu toţi cei care se opuneau politicii sale. In 79 î.Hr. renunţă la toate titlurile şi se retrage în Campania.

În secolul III î.Hr. În statul roman s-au produs mari schimbări. Roma devenise centrul unui stat puternic, de importanţă mondială, iar faptul acesta s-a răsfrânt asupra întregii societăţi. Până nu demult ţărani cumpătaţi şi buni gospodari, deprinşi să lege paraua cu zece noduri şi preocupaţi numai de nevoile micii lor gospodării, romanii s-au trezit dintr-o dată stăpâni ai unor bogăţii fabuloase. Oameni de stat, ale căror concepţii politice nu depăşeau hotarele Italiei, aveau de decis acum soarta aproape a unei jumătăţi de lume.

Vechile moravuri şi reguli de comportament, de care s-au călăuzit taţii, bunicii şi străbunicii lor, se destrămau văzând cu ochii, în timp ce altele noi încă nu existau. Cei în etate, cum ar fi Cato cel Bătrân, se agăţau din răsputeri de obiceiurile strămoşeşti depăşite şi propovăduiau vechile virtuţi. Dar ei înşişi le neglijau. Cât priveşte tineretul, el, neavând nici un ideal, se lăsa purtat de ambiţii şi, mai cu seamă, de o tot mai pronunţată în societatea romană sete de bogăţii şi desfătări.

Lucius Cornelius Sylla făcea parte din acest tineret. El aparţinea unui neam din cele mai cunoscute la Roma. Strămoşii lui au deţinut funcţii importante în stat, fuseseră oameni bogaţi. Străbunicul lui Sylla, bunăoară, a fost expulzat din Senat pentru că se făcuse vinovat de risipă şi de trai luxos imoral. Această trăsătură a tuturor membrilor familiei Sylla a făcut ca ei să-şi risipească averea şi să-şi piardă influenţa. Părinţii lui duceau o viaţă de azi pe mâine, trăind doar din ceea ce le dădeau rudele bogate; totuşi, fiul lor a primit o educaţie aleasă. Ca nivel de cultură, Sylla nu era inferior celor mai luminaţi oameni ai epocii.

De la tată-său nu a obţinut nici o moştenire, de aceea, neavând măcar casă proprie, trebuia să-şi închirieze locuinţă, ceea ce se socotea la Roma o mare ruşine pentru un vlăstar aristocratic. Foarte înzestrat de la natură şi foarte energic, Sylla se simţea mult superior tinerilor romani de pe timpul lui. Era încredinţat că s-a născut pentru fapte mari şi că anume el trebuia să reînvie faima familiei şi să-i redea onoarea de altădată.

Totodată, Sylla îşi dădea foarte bine seama că atâta timp cât va fi sărac nu va putea face carieră. Însă firea lui pătimaşă şi dragostea de viaţă şi de desfătări nu-l lăsau să agonisească avere: munca migăloasă nu-i era pe plac. Nu-i rămânea deci decât să aştepte până când îi va pica un noroc care să-l ridice dintr-o dată în primele rânduri ale tineretului aristocratic. Sylla ştia că o asemenea clipă putea şi să nu vină, dar el credea că se va produce o minune, lată de ce, mai târziu, când şi-a văzut împlinite toate visurile, el spunea că succesele lui nu se datorau nici vitejiei şi nici talentului său, ci numai şi numai norocului. Deocamdată însă gusta din plăcerile pe care i le oferea oraşul. Se deda cu atâta nesăbuinţă desfrâului, că-i uimea chiar şi pe locuitorii Romei, care au văzut atâtea la viaţa lor. Comportarea lui Sylla se explică nu numai prin goana după desfătări; ea era un protest spontan împotriva făţărniciei celor care-şi disimulau păcatele cu tot soiul de vorbe despre bunele şi vechile datini şi moravuri.

Prea multele datorii şi comportarea imorală a lui Sylla îngrijorau rudele lui. Acestea au reuşit cu mare greu să-l angajeze pe Sylla ca ofiţer pe lângă consulul Marius, care pleca într-o campanie în Africa. Numai aşa îl puteau îndepărta de ispitele capitalei. Sylla avea pe atunci treizeci şi unu de ani. Îşi începea deci activitatea militară şi politică la o vârstă când mulţi concetăţeni de ai lui se bucurau deja de nume şi consideraţie.

Conducătorul său, Marius, era un comandant viteaz şi talentat. Dar, ca om din popor, nu însuşise cultura grecească, ceea ce se considera obligatoriu pentru un aristocrat roman. Chiar şi în culmea gloriei şi a puterii, Marius rămânea cu manierele şi felul de a fi al unui ţăran italian. El se simţea mult mai bine în tabără, printre soldaţi, decât în salonul vreunei familii nobile din Roma. Înfăţişarea-i de ţăran neîndemânatic, faptul că nu poseda limba greacă, pe care o cunoşteau la perfecţie aristocraţii, în sfârşit, patima băuturii făceau din el un obiect de discuţii pentru feciorii de bani gata din Roma.

Statul-major al lui Marius era alcătuit din oameni asemenea lui, care şi-au început cariera militară de la gradul de soldat şi au avansat numai datorită meritelor. Aceşti soldaţi şi mitocani nu-l puteau suporta pe aristocratul rafinat şi cult, care nu s-a evidenţiat până atunci prin nimic altceva decât prin vestitele sale scandaluri şi beţii.

Sylla şi-a propus nu numai să cucerească respectul acestor oameni, dar şi să-i întreacă în vitejie şi capacităţi organizatorice, în afară de aceasta, pentru întâia oară putea să-şi pună în aplicare energia şi raţiunea pentru ceva mai important decât chefurile. Sylla s-a consacrat deci carierei militare cu aceeaşi pasiune cu care se dăruise cândva desfrâului.

Războiul din pustiul african împotriva curajosului şi şiretului rege al Numidiei, Iugurtha, oferea talentatului ofiţer mari posibilităţi de a înainta în grad şi de a-şi demonstra capacităţile. Sylla îndeplinea cu plăcere orice misiune, oricât de grea, şi întotdeauna o ducea la bun sfârşit. Respecta soldaţii şi lucra alături de ei la fortificaţii sau la alte munci. Atât în luptă, cât şi în şedinţele consiliului de război, el îi depăşea pe toţi prin bărbăţie, agerime şi înţelepciune. Fireşte că într-un timp scurt el şi-a câştigat simpatia soldaţilor şi a comandantului suprem.

Lupta cu iscusiţii călăreţi numizi, obişnuiţi cu condiţiile deşertului, cerea o bună organizare a cavaleriei. Lui Sylla i s-a încredinţat să organizeze în Italia noi formaţiuni de cavalerie. El a îndeplinit în mod onorabil această misiune, dovedindu-se un organizator excelent.

Într-o bătălie legionarii romani, atacaţi pe neaşteptate de vrăjmaşi, au scăpat de înfrângere numai datorită curajului şi energiei lui Sylla, comandant al cavaleriei.

În sfârşit, victoria finală în războiul din Africa a fost obţinută, în mare parte, datorită lui Sylla.

Cu toate că numizii au fost învinşi în câteva bătălii, războiul nu se putea termina atâta timp cât rămânea liber regele Iugurtha, care se bucura de mare influenţă în triburi, îndrăzneţele şi fulgerătoarele sale atacuri Iugurtha le pornea tocmai din Mauritania, o ţară depărtată şi foarte greu de cucerit, condusă de regele Bocchus, care era şi socrul lui. Trebuia trimis la Bocchus cineva care l-ar convinge să-l predea pe Iugurtha romanilor. Misiunea era extrem de primejdioasă, deoarece regele Mauritaniei putea să-l predea pe sol lui Iugurtha şi atunci acesta avea să fie schingiuit groaznic.

Când ofiţerii lui Marius au fost întrebaţi cine doreşte să plece benevol în această misiune, chiar şi cei mai semeţi tăceau. Pentru că una e să mori în luptă, sub ochii camarazilor, şi alta să te stingi undeva singur, chinuit de vrăjmaşi. Numai Sylla, fără a sta pe gânduri, a acceptat. Pentru el acesta era un prilej binevenit pentru a-şi demonstra superioritatea. Posibil că în sinea sa el voia să-şi ispitească soarta, să vadă dacă norocul — singurul zeu căruia i se închina — îi era fidel sau nu.

Sylla şi-a manifestat din plin curajul şi dibăcia. El nu şi-a pierdut nici pentru o clipă stăpânirea de sine, când călăuza ce-l conducea spre Bocchus a trecut cu el prin tabăra oştenilor numizi. Sylla a respins cu dispreţ sfaturile laşe ale însoţitorilor săi, care în ultima clipă i-au propus să fugă din Mauritania. Cu aceeaşi dârzenie şi curaj a negociat cu Bocchus, reuşind să-l convingă ca acesta să-l predea pe Iugurtha romanilor.

Regele Numidiei a fost ferecat în lanţuri şi adus de Sylla în tabăra romană; anevoioasa campanie din Africa a luat sfârşit. Dar isprava lui Sylla l-a provocat pe invidiosul Marius. El a visat un mare succes ani de-a rândul şi când colo, vine un oarecare ofiţer şi-i smulge laurii biruinţei...

Marius îşi disimula cu greu iritarea sub masca bunăvoinţei. Sylla însă intuia ce se petrece în inima conducătorului său şi totuşi aceasta îi producea satisfacţie. Nu avea acum o bună ocazie de a plăti pentru primirea mai mult decât rece pe care i-au făcut-o Marius şi vechii lui ofiţeri tânărului aristocrat? Şi apoi, modestia nu făcea parte din virtuţile lui Sylla, şi el nu socotea de cuviinţă să-şi ascundă meritele.

Aristocraţii care nu-l agreau pe Marius căutau să-i zdruncine autoritatea de care se bucura în mase. Ei discutau cu orice prilej ciudata situaţie în care, pe de o parte, formal, se considera ca învingător în războiul din Africa un om din popor — consulul Marius; de fapt, războiul îl câştigase aristocratul Sylla.

Acesta din urmă l-a convins apoi pe regele Mauritaniei, Bocchus, nu fără sprijinul Senatului desigur, să înalţe în piaţa centrală din Roma un grup sculptural înfăţişând momentul prinderii lui Iugurtha. Faptul acesta l-a indignat şi mai mult pe Marius. În aparenţă, relaţiile dintre el şi Sylla rămâneau cele mai bune.

Curând după sfârşitul războiului cu Iugurtha în Italia au năvălit din nord triburile cimbrilor şi ale teutonilor. Hoardele acestea barbare au vânturat ostile romane trimise contra lor şi acum ameninţau toată peninsula. În această situaţie dificilă conducerea armatei i-a fost încredinţată din nou lui Marius. Sylla continua să fie printre ofiţerii din statul lui major. Şi din nou armata romană a învins nu o dată datorită acestuia. Dar pe măsură ce creştea autoritatea lui Sylla, creştea şi nemulţumirea lui Marius: comandantul suprem a încetat să-i mai dea misiuni importante şi împiedica făţiş avansarea lui în grad. Aceasta a condus la o scindare completă între ei. Sylla se transferă în statul-major al celuilalt consul, aristocratul Catullus, care avea să-i deschidă drumul spre glorie şi putere. În mâinile tânărului ofiţer se afla întreaga aprovizionare a armatei romane. Cu toate că erau condiţii grele, el a reuşit totuşi să asigure aprovizionarea regulată şi la timp cu hrană, ceea ce a înlesnit în mare măsură victoria asupra cimbrilor şi teutonilor.

După biruinţa asupra germanilor, conducerea aristocratică a Romei i-a oferit lui Sylla posibilitatea de a se pricopsi, numindu-l guvernator al unei provincii din Orient, ameninţată de către Mitradate, regele Pontului. Sylla şi-a manifestat şi aici iscusinţa şi însuşirile de diplomat, reuşind să evite un război care era cât pe ce să izbucnească.

Din Orient Sylla se întoarce bogat. Jefuise tâlhăreşte provincia guvernată de el, folosind în acest scop toate mijloacele, fără nici o ruşine. Jefuirea populaţiei de către guvernatorii romani era un lucru obişnuit, şi la Roma, de obicei, nimeni nu-i dădea acestui fapt nici o importanţă. Dar Sylla o făcuse într-un mod atât de lacom, încât îi uimi şi pe cei din Senat.

Mai mult chiar, Caius Censorinus, lider al partidei popularilor, l-a învinuit că a luat mită şi a jefuit provincia. S-a fixat data procesului. Dar în timpul judecăţii Censorinus la un moment dat şi-a retras acuzaţiile şi procesul a luat sfârşit. Toţi ştiau că Sylla nu era omul care să ierte, iar Censorinus, se vede, s-a speriat şi a hotărât să nu-şi facă un duşman atât de primejdios.

Sylla s-a întors în patrie tocmai când aici frământările erau în toi. Cu puţin timp înainte de sosirea lui, partida popularilor a încercat să acapareze puterea. Dar şovăielile lui Marius, apoi trecerea lui deschisă de partea aristocraţilor au zădărnicit această încercare. Eroul de ieri, salvatorul patriei ameninţate de barbarii germani, a devenit un trădător ordinar, un politician dispreţuit de toată lumea.

Izbucni mai apoi răscoala italienilor, cunoscută în istorie sub numele de Război al Aliaţilor. Aceasta a fost iarăşi o perioadă de grea încercare pentru Roma, deoarece avea de luptat împotriva unor duşmani care au făcut instrucţia militară la romani şi nu le erau inferiori în iscusinţă.

Sylla a fost numit în fruntea armatei. De data aceasta el l-a întrecut mult pe Marius prin succesele sale. Sylla i-a zdrobit pe samniţi — cel mai puternic dintre triburile italiene răsculate, a trecut prin foc şi sabie ţinutul lor şi a luat cu asalt capitala, Bovian. După aceasta, mişcarea aliaţilor a început să scadă.

Izbânzile în Războiul Aliaţilor l-au făcut renumit pe Sylla, situându-l pe primul loc printre conducătorii militari şi politici ai Romei. El a fost ales consul.

Cariera pe care o făcuse putea mulţumi pe cel mai ambiţios om, dar poftele lui Sylla nu cunoşteau margini. El se căsătoreşte cu Caecilia, fiica marelui preot Metellus. În ochii celor din jur această căsătorie cu o fată care aparţinea uneia dintre cele mai nobile şi mai influente familii din Roma însemna o mare cinste pentru fiul unei familii modeste.

In timpul consulatului lui Sylla a izbucnit războiul cu Mitradate, război care se pregătea de mult. Regele Pontului stăpânea ţinuturi imense la nord de Marea Neagră şi în sudul ei, precum şi alte regiuni din Asia Mică. El putea lua la oaste oameni de pe un uriaş teritoriu — de la gurile Dunării până la Marea Caspică. În fruntea armatei lui erau generali greci experimentaţi. Însă masa pestriţă a soldaţilor lui Mitradate nu avea un comandament unic şi de aceea nu putea ţine piept unităţilor militare romane, atât de bine organizate. Nemărginitul stat al lui Mitradate era compus, de fapt, din petice care aveau să se desprindă unul de altul după prima înfrângere serioasă. Stăpânitorul Pontului înţelegea foarte bine aceasta şi se ferea deocamdată de o ciocnire cu Roma.

Mitradate a reuşit timp îndelungat să promoveze faţă de romani o politică riscantă, asemănătoare războiului. Dar după ce s-a terminat Războiul Aliaţilor, diplomaţii romani au reuşit să-l provoace la un conflict armat.

Cu toată superioritatea covârşitoare a romanilor, regele Pontului avea şi el sorţi de izbândă. In primul rând, statul roman slăbise în urma luptei îndelungate dintre conducerea aristocratică şi partida popularilor, care năzuia să ajungă la putere. Mitradate putea oricând, chiar în cel mai rău caz pentru el, să convină cu una din cele două partide în luptă, în afară de aceasta, nu toate focarele Războiului Aliaţilor s-au stins şi Mitradate spera să le provoace din nou. El a încorporat în oastea sa, înarmată după modelul roman, un pâlc de italieni care s-au refugiat la curtea lui după înăbuşirea răscoalei. În provinciile de sub stăpânirea Romei locuitorii băştinaşi şi mai cu seamă robii erau nemulţumiţi de administraţia romană. Mitradate îi chemă să se răzvrătească. Ca răspuns, a fost măcelărirea în Asia Mică şi în Grecia a funcţionarilor, negustorilor şi cămătarilor romani. Pe o insuliţă, Delos, bunăoară, au fost omorâţi aproape douăzeci de mii de romani. Întreaga Asie Mică, precum şi Grecia s-au pomenit curând în mâinile regelui Pontului.

Succesele lui Mitradate au demonstrat romanilor cât de gravă e situaţia. Ei credeau, totuşi, că lupta se va încheia cu biruinţa Romei, dacă cei de la conducerea statului vor acţiona mai serios. Dar războiul nu putea fi dus în mod energic din mai multe cauze. Prima şi cea mai gravă era disputa dintre aristocraţi şi partida popularilor. Ambele partide ştiau că victoria asupra lui Mitradate însemna nu numai glorie, dar şi bogăţie sub formă de pradă, confiscări şi amenzi, aplicate oraşelor răsculate din Asia Mică şi din Grecia. În mâinile comandantului armatei care avea să fie trimisă împotriva lui Mitradate urmau să ajungă sume colosale, ce puteau fi întrebuinţate pentru a cumpăra alegătorii, soldaţii, — într-un cuvânt, pentru a pune mâna pe putere, lată de ce era foarte important să se ştie cine va fi comandant suprem: vreunul din oamenii aristocraţiei sau un candidat al democraţilor. La Roma erau pe atunci doi comandanţi, ale căror slavă şi merite le dădeau dreptul să pretindă funcţia de comandant în războiul cu Mitradate; aceştia erau Sylla şi Marius. Desemnarea celui dintâi ar fi consolidat evident situaţia conducerii aristocratice. De aceea partida popularilor nu avea altă ieşire decât să-i ierte lui Marius trădarea şi să-i susţină candidatura. Acesta a acceptat sprijinul foştilor săi prieteni ca să-şi restabilească prestigiul cu ajutorul lor. Era evident că aristocraţia Romei îl va trimite în Orient pe Sylla. De aceea partida popularilor a convocat masele la luptă împotriva conducerii în scopul de a o forţa să-i predea comanda lui Marius. În timpul tulburărilor poporul i-a atacat pe senatori şi i-a ucis pe mulţi din ei. Fu ucis şi fiul consulului Pompeius. Consulul Sylla a fost adus cu forţa de către adepţii partidei popularilor în casa lui Marius, unde, ameninţat cu moartea, i s-a cerut să cedeze conducerea armatei adversarului său politic. Sylla a fost nevoit să consimtă. Consulul Pompeius, mai îndărătnic, a fost demis, iar Sylla a trebuit să vină în For şi să declare în public că-l recunoaşte pe Marius drept comandant suprem. Partida popularilor triumfa.

Dar jubilarea a durat puţin. Căci, după ce a făcut unele concesii rivalilor săi pentru a-i înşela, Sylla s-a refugiat în mijlocul armatei, cu care a terminat Războiul Aliaţilor şi care-i era devotată. El i-a provocat pe soldaţi împotriva lui Marius, spunându-le că acesta intenţionează să plece în Asia cu alte legiuni, lăsându-i pe ei să încheie anevoiosul Război al Aliaţilor, de pe urma căruia nu prea aveau cu ce se alege, în timp ce el, Sylla, le făgăduia o campanie glorioasă în Orient. Sub influenţa lui, soldaţii înfuriaţi i-au omorât pe ofiţerii trimişi de Marius şi i-au cerut lui Sylla să-i conducă la Roma.

Până atunci nici un comandant roman nu a cutezat nici măcar să se gândească la un marş asupra propriei capitale. Armata în frunte cu consulul putea trece hotarul Oraşului Etern numai după ce i se acorda triumf. Dar pentru Sylla poporul roman, care se considera stăpânul lumii, nu era decât o gloată fără nume, iar învingătorul cimbrilor şi teutonilor, Marius — un politician în care nimeni nu mai avea încredere. Sylla considera că legea e o vorbă goală, iar Oraşul Etern este o localitate fără garnizoană, cu întărituri pe jumătate ruinate, care putea fi cucerită mult mai uşor decât Bovianul, de exemplu.

In fruntea a şase legiuni, el pătrunde în Roma. Se încing lupte de stradă, în timpul cărora Sylla zdrobeşte oastea lui Marius. Acum el e stăpânul oraşului. Pentru întâia dată în istoria multiseculară a Romei în pieţele ei ardeau focurile de tabără ale legionarilor. Marius şi ceilalţi conducători ai partidei popularilor îşi găsiră scăpare în fugă. Senatul a declarat doisprezece oameni duşmani ai patriei, care urmau să fie executaţi.

După ce i-a zdrobit în felul acesta pe democraţi şi a întărit puterea Senatului, Sylla porneşte spre Răsărit, împotriva lui Mitradate. Era o acţiune foarte riscantă, căci consulul nu avea nici flotă de război, nici bani, şi lăsa în spatele său poporul roman pornit împotriva sa şi Războiul Aliaţilor neterminat. Dar armata romană era superioară celei a lui Mitradate, dacă nu numeric, cel puţin prin capacitatea ei de luptă. Şi de partea lui Sylla erau clasele înstărite din Grecia, speriate de răscoalele sclavilor şi ale sărăcimii, răscoale provocate la chemarea regelui Pontului.

Sylla acţiona prompt şi cu hotărâre. Întrucât avea nevoie de flotă, l-a trimis în Mediterana Orientală pe ajutorul său, Licinius Lucullus, pentru a angaja piraţi fenicieni, cretani şi cilicieni.

În anul 87 î.Hr. romanii au înconjurat Atena şi Pireul, centrul răscoalei din Grecia, şi au pornit cu multă energie lucrările de asediu. Atena a fost luată cu asalt (în 86 î.Hr.), după care în oraş a început un măcel groaznic, populaţia fiind jefuită şi omorâtă fără milă de către soldaţii lui Sylla.

Când acesta a poruncit să i se predea bogăţiile templului lui Apollo din Delfi, preoţii au răspuns că nu se încumetă a se atinge de tezaur, pentru că zeul şi-ar fi arătat supărarea (în templu se auzea un cânt, însoţit de muzică). La care Sylla răspunse râzând că, dimpotrivă, zeul îi predă cu plăcere comorile, deoarece cântul şi muzica sunt, precum se ştie, manifestări de bucurie, nu de mânie. Preoţii, neavând încotro, au îndeplinit ordinul.

În bătăliile de la Orchomenos şi Cheroneea, ambele în Beoţia, romanii au zdrobit două armate ale lui Mitradate şi au curăţat de pontieni toată Grecia.

Dar biruinţele lui Sylla au fost reduse la nimic de evenimentele care se petreceau în Italia. In timp ce el lupta cu Mitradate în Orient, partida popularilor a acaparat iarăşi puterea la Roma. Marius a revenit în capitală, avid de răzbunare. Partida popularilor convine cu italienii răsculaţi şi începe răfuiala fără cruţare cu cei ce au fost de partea cârmuirii aristocratice. Asasinările, confiscările şi surghiunurile se ţineau lanţ.

Dar zilele bătrânului Marius erau numărate: vârsta înaintată, rănile şi lipsurile i-au măcinat sănătatea. Se îmbolnăvi de friguri. În timpul bolii, care dură şapte zile, i se năzăreau mereu bătălii şi biruinţe asupra lui Mitradate. Chiar şi în pragul morţii nu-l părăsea invidia pentru rivalul său mai norocos.

După moartea lui puterea a fost preluată de către democraţii mai cumpătaţi, care se temeau ca aceste cruzimi fără seamă să nu detaşeze de ei păturile bogate din Roma. Omorurile au încetat. Robii şi italienii care executaseră ordinele lui Marius au fost strânşi la un loc sub pretextul de a li se plăti simbria, apoi au fost înconjuraţi de armată şi nimiciţi. Conducătorii partidei popularilor voiau să demonstreze astfel că ei n-au avut nimic comun cu sălbăticiile săvârşite şi că toată vina o purta doar Marius.