Octavius tăcea. Ochii i s-au umplut de lacrimi. Părea că el a căzut de acord. Dar când Octavius aruncă o privire spre aristocraţii adunaţi într-un colţ, spre feţele lor încremenite în aşteptare, el parcă se trezi dintr-un vis, îşi retrase mâinile din mâinile lui Tiberius şi, privindu-l drept în ochi, rosti: — Nu! Era clar că Octavius preţuia mai mult simpatiile unui pumn de optimaţi decât fericirea poporului.
Tiberius a poruncit să se continue votarea. Cu majoritate de voturi Octavius a fost revocat. Din ordinul lui Tiberius el a fost îndepărtat cu forţa de la tribună, deoarece încerca să se opună. Între poporul înfuriat, care se năpusti asupra lui Octavius, şi bogătaşii care-l apărau s-a produs o încăierare.
Octavius, fiind smuls din mâinile mulţimii, abia de a reuşit să scape. Robul care l-a ajutat să fugă s-a ales cu ochii scoşi din orbite. În locul lui Octavius adunarea a ales un alt tribun, Mucius, un favorit de-al lui Gracchus. Legea agrară propusă de Tiberius a fost adoptată. În vederea reîmpărţirii pământurilor a fost aleasă o comisie, alcătuită din trei persoane: Tiberius, socrul său, Appius Claudius, şi fratele său mai mic, Caius. Faptul că cei trei făceau parte din aceeaşi familie n-a fost considerat ca o încălcare, dimpotrivă, toţi vedeau în aceasta chezăşia unei activităţi rodnice. Senatul însă încerca să saboteze munca lui Tiberius: i se refuză acordarea unui cort din contul statului, i s-a fixat o leafă de nimic ş. a. m. d. Duşmanii urzeau un complot împotriva tribunului şi a adepţilor lui. Unul din prietenii lui Tiberius murise subit. Când corpul mortului a fost aşezat pe rug, după obicei, pielea crăpă şi dinăuntru se scurse atâta lichid, încât focul s-a stins. Se bănuia că el a fost otrăvit. Tiberius era mereu ameninţat cu moartea şi, într-o zi, îmbrăcat în doliu, îşi aduse soţia şi copiii în piaţa publică şi rugă poporul să-i păzească.
Între timp, duşmanii lui Tiberius au găsit un nou prilej pentru a-l defăima. Murise Attalos, regele Pergamului, un stat din Asia Mică. Trimisul acestuia, Eudemus, aduse testamentul, potrivit căruia moştenitor al defunctului era numit poporul roman. Tiberius veni atunci cu un proiect care prevedea ca toate bogăţiile regelui Pergamului să fie împărţite cetăţenilor împroprietăriţi prin noua lege. Totodată Tiberius accentua că e hotărât a cere poporului să rezolve el problema, fără a mai fi discutată în Senat. Afirmaţia aceasta îi supără pe senatori, care sperau să obţină câte ceva din nenumăratele bogăţii ale Pergamului. Din nou răsunau vorbe murdare cu scopul de a-l compromite pe Tiberius. Unul dintre senatori, Quintus Pompeius, declară:
— Sunt vecin cu Tiberius şi ştiu că Eudemus a adus la Roma şi i-a predat coroana regilor Pergamului. Oare nu-i limpede că Gracchus visează să devină rege al Romei?
Quintus Metellus spuse:
— Când Tiberius-tatăl, cenzor fiind, se întorcea acasă seara târziu, oamenii stingeau lumina, ca nu cumva el să creadă că au zăbovit prea mult în ospeţie, ori că s-au îmbătat. Dar acum? Lui Tiberius-fiul însuşi îi luminează calea în timpul nopţii — cine credeţi? — nişte haimanale, stârpituri, în stare de orice!
Aşa căutau să-l defăimeze cei cărora nu le-a plăcut că tribunul, luând apărarea poporului, ignora opinia bogătaşilor şi aristocraţilor. Duşmanii lui Tiberius continuau chiar să-l ameninţe, deşi, conform legii, tribunul poporului era o persoană inviolabilă. La rugămintea lui Tiberius, casa lui era păzită noaptea de cetăţeni înarmaţi.
Optimaţii aşteptau cu nerăbdare să i se încheie mandatul de tribun. Ei sperau că atunci vor putea lesne să se răzbune şi mai cu seamă să desfiinţeze legea agrară. Dar, spre a duce la bun sfârşit cele începute, Tiberius s-a hotărât să-şi înainteze a doua oară candidatura la postul de tribun al poporului. Aceasta era o încălcare a vechiului obicei. Optimaţii au profitat de acest pretext pentru a-l învinui pe Tiberius că ar pregăti o lovitură de stat. Ei răspândeau zvonuri că anumite semne rele prevestesc pieirea lui. Bunăoară, că în coiful lui s-ar fi strecurat nişte şerpi şi ar fi scos acolo pui; sau că în dimineaţa zilei de alegeri ale tribunilor poporului găinile sacre nu ar fi vrut să iasă din cuşti şi nici să mănânce, fapt care nu s-a întâmplat niciodată şi care era considerat un semn rău.
În acea zi piaza rea îl urmărea pe Tiberius. Când ieşea din casă pentru a merge la alegeri, s-a lovit atât de tare cu piciorul de prag, că-şi rupse unghia degetului mare şi sângele i s-a scurs pe încălţăminte. După câţiva paşi, a observat pe acoperişul unei case doi corbi care se băteau. In toiul încăierării s-a desprins o piatră, care căzu chiar la picioarele lui Tiberius. Câţiva dintre însoţitorii tribunului prinseră a şovăi şi-l sfătuiră să se întoarcă. Dar filozoful Blosius, prietenul şi învăţătorul lui, care trecea tocmai atunci pe acolo, a spus:
— Ar fi mai mare ruşinea, dacă tu, fiu al lui Gracchus, nepot al lui Scipio Africanul şi conducător al poporului roman, te-ai speria de un corb şi n-ai răspunde chemării concetăţenilor! Ce vor spune atunci duşmanii? Că tribunul ţine seama mai mult de nişte semne decât de voinţa poporului!
Şi Tiberius şi-a urmat drumul.
La început totul decurgea bine. Poporul l-a întâmpinat cu aclamaţii. Dar în timpul acesta senatorul Fulvius Flaccus, unul din partizanii lui Tiberius, făcându-şi drum prin mulţime ca să ajungă la tribună, a anunţat că senatorii urzesc ceva împotriva lui Gracchus şi a celor ce-l susţin şi că au adunat în acest scop o haită de inşi înarmaţi. Auzind acestea, prietenii lui Tiberius, rupând prăjinile cu care lictorii ţineau la distanţă poporul, s-au înarmat cu ele. Cei din spatele pieţei n-au auzit cuvintele lui Fulvius şi nu puteau înţelege ce s-a întâmplat. Atunci Tiberius, ştiind că nu va putea fi auzit, îşi duse mâna la cap, vrând să arate că viaţa lui este în primejdie. Duşmanii însă s-au grăbit să interpreteze acest gest în felul lor. Au pornit fuga spre templul zeiţei Credinţei, unde tocmai atunci se desfăşurau lucrările Senatului.
— Tiberius vrea să se facă rege, vrea să-şi pună coroana pe cap, strigau ei.
Scipio Nasica, capul duşmanilor lui Gracchus, ceru consulului să ordone executarea imediată a lui Tiberius. Consulul însă răspunse:
— Nu e cazul să purced la acte de violenţă şi nu am de gând să încalc legile justiţiei. Numai dacă poporul, dând ascultare lui Tiberius, va neglija legile Republicii, voi face uz de puterea de care dispun, pentru a o apăra.
Tonul liniştit al consulului i-a supărat şi mai mult pe oamenii lui Nasica. Acesta strigă:
— Ce-mi aud urechile? Un consul să trădeze Republica? Cine vrea să mă ajute, să mă urmeze! Cu aceste cuvinte el se grăbi spre ieşire, urmat de alţi senatori. Ceata de oameni înarmaţi cu ciomege, pietre, picioare de la scaunele fărâmate dădu buzna în piaţa unde avea loc Adunarea Poporului. Adepţi de-ai lui Tiberius aici erau puţini. Ţăranii care fuseseră împroprietăriţi datorită lui Gracchus lipseau, deoarece începuse perioada lucrărilor de câmp. Iar în sânul sărăcimii de la oraş erau mulţi care depindeau de aristocraţie, fiindcă existau din pomenile bogătaşilor. Ei nu au opus nici o împotrivire, lăsând senatorii să treacă. Unii dintre prietenii lui Tiberius au fost asasinaţi, alţii au fugit. În timpul încăierării a fost omorât şi Tiberius.
Represaliile împotriva partizanilor lui Gracchus au durat câteva zile: mulţi dintre ei au fost executaţi fără judecată, alţii au fost deportaţi. Chiar şi cadavrele lor erau batjocorite. Caius Gracchus, fratele lui Tiberius, a cerut permisiunea să-l îngroape pe nefericitul tribun, dar i s-a refuzat, şi corpul lui Tiberius a fost aruncat în Tibru.
Complotul împotriva lui Gracchus a avut drept cauză opoziţia bogătaşilor faţă de reformele care îmbunătăţeau situaţia poporului şi-i constrângeau pe optimaţi. Învinuirea că el ar fi vrut să se facă rege nu era decât un pretext pentru a-l răpune. Totuşi, temându-se de mânia poporului, Senatul n-a îndrăznit să dizolve comisia în care în locul lui Tiberius a fost ales unul din adepţii săi.
Poporul păstra cu sfinţenie amintirea eroicului tribun şi nu-i putea suporta pe duşmanii lui. Nasica, cel care pusese la cale omorârea lui Tiberius, cu toate că ocupa înaltul post de pontifex maximus, a fost nevoit să părăsească Roma, unde oamenii îi strigau în faţă: — Ucigaşule! El a murit în exil. Chiar şi Scipio Aemilianus, un bărbat foarte respectat la Roma, pierdu stima şi dragostea poporului, îndată ce s-a aflat că, auzind de moartea lui Tiberius, el ar fi spus, citând versurile poetului grec Homer: — Aşa să piară oricine făptuieşte asemenea lucruri!
Acesta a fost sfârşitul scurtei, dar generoasei vieţi a lui Tiberius Gracchus, fiu glorios al poporului roman.
CAIUS GRACCHUS
(cea 153-121 Î.Hr.)
Patrician roman. Tribun al poporului. A încercat să înfăptuiască o reformă agrară prin care să reconstituie clasa micilor proprietari. A fost ucis în urma revoltelor armate ale aristocraţiei senatoriale nemulţumite.
Caius Sempronius Gracchus abia împlinise douăzeci de ani, când nobilii i-au luat zilele fratelui său mai mare, Tiberius. Ca şi acela, Caius era şi el mai inteligent decât semenii săi. Avea o cultură vastă şi un minunat dar al vorbirii. E adevărat că stilul oratoric al lui Caius se deosebea de cel al lui Tiberius. Dacă Tiberius stătea liniştit pe loc, când vorbea poporului, Caius se plimba încolo şi încoace şi câteodată chiar îşi arunca toga de pe umăr. Dacă discursurile lui Tiberius trezeau compătimire, cele ale lui Caius, înflăcărate şi pătimaşe, puteau chiar să sperie. După ce începea a cuvânta, Caius se înflăcăra tot mai mult, ridica vocea şi uneori îşi permitea grosolănii. Tocmai de aceea, ştiindu-şi cusurul, el îl punea pe un sclav, Licinius, să stea în spatele lui şi să-i urmărească discursul. Când stăpânul întrecea măsura, Licinius, cu ajutorul unui instrument special, emitea un sunet melodios. Caius îşi modera atunci ritmul şi vorbea mai calm. Dar aceste deosebiri de caracter nu-i împiedicau pe cei doi fraţi să-şi iubească la fel poporul şi să lupte cu aceeaşi uitare de sine pentru drepturile lui.
După moartea fratelui său Caius nu venea la adunările poporului şi părea că nu are de gând să participe la disputele politice. Dar se spune că în acei ani el ar fi lucrat mult pentru a-şi desăvârşi talentul oratoric, pregătindu-se de viitoarele sale acţiuni.
Şi într-adevăr, chiar de la primul său discurs, rostit în susţinerea prietenului său, Vettius, Caius cuceri auditoriul şi-şi câştigă faima de cel mai bun orator la Roma.
Bogătaşii romani au înţeles atunci că, dacă tânărul Gracchus va păşi pe urmele fratelui său şi va purcede la luptă pentru drepturile poporului, situaţia lor va fi iarăşi periclitată. Hotărâţi cu orice preţ să-l împiedice să devină tribun, ei s-au bucurat când au aflat că tânărul Gracchus este trimis în calitate de vistier în Sardinia. Caius a acceptat cu satisfacţie, pentru că gloria militară nu-l ispitea mai puţin decât cea de orator.
Faptul că în tinereţe Caius s-a detaşat de frământările politice, pentru ca mai apoi să apară pe neaşteptate pe arenă ca bărbat politic iscusit şi conducător de seamă al poporului roman i-a uimit pe mulţi. Cicero, de exemplu, povesteşte că Tiberius i s-ar fi arătat fratelui său în vis şi i-ar fi spus:
— Ce mai aştepţi, Caius? Noi nu avem drum de retragere... Ne-a fost ursită aceeaşi soartă şi aceeaşi moarte în lupta pentru binele poporului!
Această chemare se zice că l-ar fi adus pe Caius pe calea luptei politice.
Caius Gracchus a plecat aşadar în Sardinia cu speranţe frumoase care, la început, nu i-au fost înşelate. Într-un timp scurt el s-a distins printre tinerii aristocraţi romani, căci era viteaz în luptă, corect cu supuşii săi, disciplinat şi respectuos faţă de cei mari. În afară de aceasta, după cum mărturisesc contemporanii lui, Caius nu avea pereche în hărnicie şi cumpătare. De curând aceste calităţi ale tânărului vistier aveau să aducă izbânzi poporului roman.
Când au dat gerurile, consulul a cerut locuitorilor să asigure armata cu haine călduroase. Dar oraşele din Sardinia trimiseră o solie la Roma, rugând să fie scutite de această îndatorire. Senatul a acceptat. Consulul care conducea oştirile romane din Sardinia se pomeni astfel într-o situaţie dificilă, — soldaţii pătimeau de pe urma frigului. Atunci Caius făcu o călătorie prin oraşele din insulă şi le vorbi locuitorilor atât de inspirat despre suferinţele soldaţilor romani, încât ei au consimţit de bună voie să aprovizioneze armata cu îmbrăcăminte. Creşterea faimei lui Caius îngrijora Senatul. De aceea, când au sosit la Roma soli din Libia, cu vestea că regele lor e gata să trimită pâine consulului roman din Sardinia numai din respect faţă de Caius Gracchus, neliniştea senatorilor trecu într-o nemulţumire camuflată: solii libieni au fost izgoniţi, pur şi simplu, iar legiunile din Sardinia au fost rechemate la Roma spre a fi înlocuite cu altele. Numai consulul şi vistierul Caius Gracchus urmau să rămână acolo pentru încă un mandat.
Caius s-a supărat grozav şi, părăsindu-şi postul fără permisiune, plecă direct la Roma. Gestul lui trezi nemulţumiri în capitală, fiindcă poporul considera că un vistier nu avea dreptul să procedeze astfel. Caius a fost trimis în judecată. La proces el rosti un strălucit şi convingător discurs.
— Dumneavoastră, s-a adresat el cenzorului, mă judecaţi pentru că aş fi încălcat legea? Dar de ce oare n-am fost trimis în judecată mai înainte? Doar ştiaţi că am participat nu la 10 expediţii, cât prevede legea, ci la 12! Că am fost vistier timp de trei ani în şir, deşi termenul e de un singur an. Dar poate că am profitat de acest serviciu atât de îndelungat? O, nu! Dintre toţi participanţii la acest război numai eu am plecat de acasă cu punga plină şi m-am întors cu una goală, pe când alţii, după ce au deşertat amforele de vin luat de acasă, le-au adus înapoi pline cu aur şi argint.
Tentativa de a obţine condamnarea lui Caius n-a reuşit. Aristocraţii l-au mai dat în judecată de câteva ori în baza unor învinuiri false, dar de fiecare dată iscusinţa oratorică a lui Caius şi cinstea lui fără prihană îl ajutau să-şi dovedească nevinovăţia. Uneltirile duşmanilor care căutau să-l împiedice a ocupa o funcţie importantă de stat s-au dovedit zadarnice: Caius şi-a propus candidatura la postul de tribun al poporului în anul 123 î.Hr. Bogătaşii au fost toţi ca unul împotriva lui. În schimb, din toate colţurile ţării s-a adunat la Roma atâta lume care dorea să-l susţină pe tânărul Gracchus, încât Forul nu-i putea găzdui pe toţi cei veniţi şi vocile alegătorilor se auzeau până şi de pe acoperişurile clădirilor din jurul pieţei. Deşi aristocraţii au încercat să influenţeze poporul şi îi forţau pe mulţi să voteze împotrivă, Caius a fost ales tribun al poporului.
Devenind tribun, el în scurt timp s-a situat pe primul loc pe arena politică datorită înţelepciunii şi talentului său oratoric. Cuvântând cu diverse ocazii, el deseori pomenea despre moartea tragică a fratelui său, care a căzut ca jertfă în lupta pentru cauza poporului şi despre perfidia oprimaţilor, care l-au ucis. Iată, bunăoară, ce a spus el într-o zi:
— Strămoşii noştri l-au osândit la moarte pe Caius Veturius numai de aceea că el a fost singurul dintre trecători care şi-a îngăduit să nu facă loc tribunului ce străbătea tocmai atunci piaţa. Or, Tiberius a fost omorât în chip monstruos în văzul întregului popor. Duşmanii i-au târât corpul neînsufleţit prin oraş, n-au lăsat să fie îngropat omeneşte şi, în cele din urmă, l-au aruncat în apă, ca pe un câine. Dar câţi prieteni de-ai lui Tiberius au fost sugrumaţi fără judecată! Oare aşa procedau strămoşii noştri? Odinioară, venea un aprod la casa vinovatului şi-l chema la judecată prin sunet de trâmbiţă. Şi pretorul nu începea judecata până când nu se înfăţişa învinuitul.
Influenţat de cuvintele lui Caius, poporul îşi amintea viaţa eroică a fratelui său şi nelegiuirile aristocraţilor. Iar Adunarea Poporului încuviinţa proiectele de legi pe care le propunea el, văzând în Caius un urmaş al lui Tiberius.
