Mai întâi de toate, Caius a făcut să fie adoptată o lege prin care se stabileau preţuri fixe la pâine. Şi-a reluat activitatea comisia agrară, împroprietărind din nou un număr de oameni care nu aveau pământ. Pentru a realiza reformele, Caius a hotărât să conlucreze cu cei din clasa cavalerilor. El a obţinut în favoarea lor o reformă judiciară. Până atunci toate procesele erau doar de competenţa senatorilor. Cavalerii însă nu puteau deveni senatori, deoarece aceştia nu erau aleşi, ci desemnaţi. De obicei, locul tatălui decedat îl ocupa fiul său; astfel, statul roman a fost condus timp de veacuri de aceleaşi familii aristocratice. Dar cavalerii, clasă îmbogăţită prin comerţ (senatorii nu aveau dreptul să facă negoţ), aveau nevoie de o justiţie care să le apere interesele. Caius le-a satisfăcut dorinţa, cerând să fie înscrişi pe listele judecătorilor trei sute de cavaleri. El se îngrijea nu numai de populaţia Romei, dar şi de locuitorii provinciilor (regiunile cucerite de Roma), scutindu-i de impozite insuportabile. Un alt merit al lui Caius a fost pledarea sa pentru construirea şi buna întreţinere a drumurilor. Datorită insistenţelor lui au apărut în Italia şosele drepte ca săgeata, din piatră cioplită. Sârguinţa şi spiritul lui organizatoric îi uimeau pe toţi. Era respectat şi discuta prieteneşte cu fiecare — meseriaş sau diplomat, oştean sau cărturar, ţăran sau senator.
A devenit atât de venerat de popor, încât a fost ales a doua oară tribun. Caius Gracchus era acum cel mai cunoscut om la Roma.
Duşmanii unelteau împotriva lui pentru a-i slăbi influenţa. Planul mişelesc avea să fie realizat de unul din tribuni, Livius Drusus. El provenea dintr-o familie nobilă şi bogată, era un politician viclean şi un orator de forţă. Anume pe el l-a ales Senatul pentru a-l folosi împotriva lui Caius Gracchus. Drusus, a cărui funcţie de tribun al plebei îl obliga să apere interesele poporului de acţiunile necontrolate ale Senatului, deveni de fapt o coadă de topor în mâinile aristocraţilor. El veni cu nişte proiecte de lege care nu puteau fi realizate, dar care la prima vedere erau mai promiţătoare decât cele ale lui Caius. Acesta, de exemplu, propuse să fie înfiinţate două colonii în care doritorii să poată căpăta loturi de pământ. Drusus însă, dându-se drept prieten al poporului, propuse să se organizeze în Italia 12 colonii, cu toate că de fapt nu exista atâta pământ. Caius obţinu cu mare dificultate micşorarea arenzilor, plătite de sărăcime. Atunci Drusus, convenind cu Senatul, a propus ca ţăranii să fie în general scutiţi de plată. Aristocraţii erau gata să facă orice concesii ca să sporească popularitatea lui Drusus şi să-l compromită pe Caius. Drusus afirma mereu că proiectele lui de lege sunt susţinute de Senat. Astfel el inducea în eroare poporul, spre a-l face să creadă că Senatul care, precum se ştie, apăra întotdeauna interesele celor bogaţi, ar avea grijă de popor. Perfidia lui Drusus nu cunoştea margini: el îşi îngăduia să-i facă pe oameni să creadă că Gracchus activează în funcţie de stat numai pentru a se îmbogăţi.
Caius a plecat în Africa, unde în locul Cartaginei distruse se punea temelia unei colonii — Iunonia. Peste puţin timp din Africa au început a sosi veşti proaste.
— Cetăţeni! povestea cineva sosit de acolo. Un mare pericol se abate peste colonia noastră. O fi greşit Caius, când a zis să fie arat locul acela blestemat. Doar acesta e tocmai locul unde a fost cândva Cartagina, din cauza căreia a suferit atâta Roma. De aceea şi s-au supărat zeii pe noi. Şi când voiam să înălţăm steagul roman pe locul noii colonii, s-a pornit un vânt năprasnic, care a făcut steagul ferfeniţă, iar măruntaiele vitelor jertfite le-a smuls de pe altare şi le-a împrăştiat peste tot locul acela afurisit.
Lumea era uimită de cele auzite, iar povestitorul continua:
— Numai noi ştim cât am muncit până am pus stâlpii de hotar ai coloniei. Iar a doua zi — nici urmă de stâlpi! Cine să-i fi scos? În toiul nopţii s-a ivit deodată o haită de lupi. Am văzut cum le sticleau ochii prin întuneric. Au stat cât au stat, apoi au dispărut. Probabil, ei au fost trimişi de zei să facă minunăţia.
Cu toată frica superstiţioasă a romanilor, Caius a continuat lucrările de înfiinţare a coloniei cu aceeaşi ardoare şi cu acelaşi simţ practic de care a dat dovadă întotdeauna.
Între timp, la Roma situaţia partizanilor săi s-a înrăutăţit. Unul dintre prietenii lui cei mai buni, senatorul Fulvius Flaccus, care era iute la mânie, l-a ofensat în public pe Scipio Africanus şi în seara aceleiaşi zile Scipio a murit. Prietenii decedatului susţineau că el ar fi avut leziuni corporale. Se vorbea că Fulvius era vinovat de moartea lui Scipio Africanus. Afară de aceasta, aristocratul Lucius Opimius, duşman înverşunat al lui Gracchus şi adversar al reformelor acestuia, şi-a propus candidatura la postul de consul. Toate acestea l-au determinat pe Caius să părăsească Africa şi să revină în capitală, unde intenţiona să ia apărarea lui Fulvius şi să împiedice alegerea lui Opimius.
Reîntors la Roma, Caius se mută de pe colina Palatinului, cartierul aristocratic al oraşului, într-un cartier situat mai jos de For şi populat de sărăcime. El dorea să fie mai aproape de popor, care continua să-l iubească şi să-l stimeze. Caius se pregătea să propună un nou proiect de lege, care prevedea dreptul de cetăţenie pentru italici. Aflând despre aceasta, locuitorii diferitelor regiuni din Italia au început să sosească la Roma, în susţinerea lui. În temeiul drepturilor pe care le cerea pentru ei Caius, ei ar fi putut să primească de la stat loturi de pământ ca şi proletarii din Roma.
Duşmanii au ştiut să folosească acest proiect împotriva lui Gracchus. Consulul Caius Fannius rosti în faţa poporului un discurs în care îi ameninţa pe romani că noii cetăţeni, italienii, le vor lua toate privilegiile.
— Credeţi oare, le-a spus el, că acordându-le italienilor drepturi cetăţeneşti, veţi mai sta în Adunarea Poporului aşa cum staţi acum în faţa mea? Credeţi oare că şi după aceea veţi mai ocupa la circ sau amfiteatru, în timpul luptelor de gladiatori, aceleaşi locuri? Aceşti oameni vor împânzi tot oraşul, şi vouă nu vă va rămâne nimic.
Romanii au început a se frământa. Atunci Fannius a propus să nu fie lăsaţi italienii să intre în oraş, iar cei care au intrat deja să fie izgoniţi. Planurile lui Caius au suferit înfrângere, căci tocmai italienii ar fi putut să-i acorde o susţinere mai mare. De aceea, el a declarat că protestează împotriva acţiunilor consulului şi făgăduia ajutor italienilor care urmau să fie izgoniţi.
Într-o zi, mergând pe stradă, Caius a auzit ţipetele unui italian, pe care-l cunoştea şi pe care l-au înhăţat lictorii consulului. După comportamentul lictorilor Caius a înţeles că orice intervenţie din partea lui ar fi fost zadarnică. Pe de altă parte, dacă i-ar fi forţat, asta ar fi dus la o ciocnire pretimpurie. Atunci a înţeles că nu are suficientă putere pentru a-şi îndeplini promisiunea dată italienilor. Caius a intuit că poporul nu doreşte să împartă cu nimeni privilegiile şi drepturile sale. Şi într-adevăr, propunerile lui Gracchus nu au făcut decât să îndepărteze de el o parte din sărăcimea romană. Duşmanul lui cel mai mare, Opimius, conducătorul oprimaţilor, a fost ales în calitate de consul.
Dar Caius nu şi-a pierdut curajul. El şi-a propus pentru a treia oară candidatura la postul de tribun. De data aceasta însă n-a mai fost ales. Se spunea că el ar fi avut majoritatea voturilor, dacă tribunii n-ar fi falsificat rezultatele alegerilor.
Acum bogaţii au trecut la ofensivă: la cererea lor au fost adoptate un şir de legi prin care poporului i-au fost răpite multe drepturi şi privilegii, obţinute datorită lui Caius.
Totodată, Senatul trimise o comisie în Iunonia, colonia înfiinţată de Gracchus, comisie care a început să cerceteze cu minuţiozitate activitatea lui Caius, căutându-i greşeli pentru a-l putea acuza pe fostul tribun. Optimaţii îl persecutau astfel, pentru că poporul era nemulţumit că apărătorul lui n-a fost reales. Mulţi dintre adepţii lui Caius Gracchus îl îndemnau să continue lupta mai energic. Se spune că şi Cornelia, maică-sa, era de aceeaşi părere: la chemarea ei sosi la Roma un grup de ostaşi, îmbrăcaţi ca nişte secerători.
Aceştia urmau să acţioneze în favoarea lui Cracchus în momentul decisiv. Relaţiile dintre partizanii lui Caius şi aristocraţi deveniră cât se poate de încordate: era limpede că în orice moment se poate produce o ciocnire.
Într-o zi, pe când consulul aducea jertfă zeilor, unul din lictori, anume Quintus Antillius, strigă obraznic la nişte prieteni de-ai lui Caius:
— Netrebnicilor! Faceţi loc unor oameni de treabă!
Cuvintele erau atât de revoltătoare încât vinovatul a fost ucis pe loc. Când Caius a aflat despre cele întâmplate, a exclamat cu deznădejde:
— Ce aţi făcut, nechibzuiţilor! Nu vă daţi seama că duşmanii noştri atâta şi aşteptau, ca să-şi poată scoate săbiile din teacă? Ei ne vor lovi acum, sub pretextul că îl răzbună pe Antillius.
Şi de bună seamă, pe străzi au început să se adune pâlcuri de oameni înarmaţi. Dar a pornit o ploaie torenţială şi adversarii s-au împrăştiat.
A doua zi în faţa clădirii unde aveau loc şedinţele Senatului se ivi un grup de oameni, care ţipau cât îi ţinea gura. Câţiva purtau pe o năsălie cadavrul lui Antillius. Senatorii, auzind zgomotul şi strigătele, ieşiră afară, iar consulul Opimius, prefăcându-se că nu e la curent cu cele întâmplate, îi întrebă pe cei veniţi:
— De ce purtaţi doliu? Şi pe cine îl bociţi?
— Păi cum să nu bocim, dacă s-a făcut o fărădelege nemaiauzită! Oamenii lui Fulvius şi Caius l-au răpus aseară pe Quintus Antillius, au răspuns cei care au adus leşul. Tânguielile şi vaietele lor, bine înscenate, uimirea şi revolta lui Opimius aveau menirea să-i provoace pe romani împotriva lui Caius şi a partizanilor lui şi să justifice răfuiala care se pregătea.
Dar şi acum mulţi îl simpatizau pe Gracchus. Ei ziceau cu indignare:
— Uite, senatorii vorbesc despre justiţie! Dar unde a fost justiţia, când a fost sugrumat Tiberius? Şi unde au fost senatorii, când corpul tribunului poporului era târât prin tot oraşul?
Toţi îşi dădeau seama că Antillius fusese vinovat şi că optimaţii vor să se folosească de aceasta în defavoarea lui Caius. Între timp, Senatul a adoptat măsuri extraordinare. Opimius, acordându-i-se puteri dictatoriale, le-a ordonat senatorilor şi cavalerilor să se convoace însoţiţi de robi înarmaţi.
Zguduit de cele întâmplate, Caius umbla abătut. Zăbovi îndelung în faţa statuii tatălui său din For şi o lacrimă i se prelinse pe obraz. Cei prezenţi au rămas profund mişcaţi de durerea conducătorului lor. Mulţi oameni l-au condus pe Caius până acasă şi au rămas să-i păzească locuinţa toată noaptea.
A doua zi dimineaţa partizanii lui Caius şi Fulvius s-au îndreptat spre colina Aventinului, unde intenţionau să se apere de duşmani.
Când Caius ieşi din casă, soţia sa, ţinând un prunc în braţe, începu să-l roage, în genunchi:
— Caius, tu nu pleci la tribună ca un conducător al poporului, nici ca un legiuitor, rosti nenorocita femeie. Tu nu pleci nici în marş glorios, în care a muri este o cinste, care îi aduce văduvei lacrimi, dar şi dreptul de a-şi purta cu demnitate doliul. Te duci să te predai ucigaşilor lui Tiberius şi mergi neînarmat, numai cu convingerea că ai dreptate, gata mai curând să mori, decât să ridici mâna asupra cuiva. Dacă fratele tău ar fi căzut în luptă, duşmanii, după încheierea păcii, ne-ar fi înapoiat cadavrul lui. Mie însă, probabil, mi-e dat, ca şi soţiei lui Tiberius, să mă rog valurilor râului sau mării ca să-mi întoarcă corpul tău. Cum îi poţi crede pe aceşti oameni după omorârea lui Tiberius? Parcă legea îi poate opri pe nişte ucigaşi?
Dar nici lacrimile, nici rugăminţile soţiei sale nu l-au oprit pe Caius. Însoţit de prieteni, el s-a îndreptat spre Aventin. Când s-au adunat cu toţii, Fulvius, urmând sfatul lui Caius, trimise pe feciorul său mai mic în For pentru a duce tratative. Acesta se adresă cuviincios către Opimius şi senatori, aducându-le la cunoştinţă condiţiile în temeiul cărora s-ar fi putut ajunge la un consens. Majoritatea senatorilor nu erau împotrivă. Se înţelege că centuriile bine înarmate ale senatorilor, cavalerilor, mercenarilor şi sclavilor lor puteau foarte uşor să-l ucidă pe Caius şi pe părtaşii lui, dar senatorii mai ţineau minte cât de dispreţuiţi erau la Roma ucigaşii lui Tiberius. Opimius, totuşi, i-a răspuns grosolan băiatului:
— N-am de gând să negociez cu răufăcătorii printr-un băieţandru! Să vină Caius şi Fulvius şi să ceară ei, smeriţi, îndurare Senatului.
Când a aflat răspunsul, Caius a hotărât să plece singur în For, ca să-i înduplece pe consul şi pe senatori să nu verse sânge. Dar prietenii nu l-au lăsat, ştiind prea bine cât de perfid e Opimius. Atunci Fulvius l-a trimis din nou pe fiul său. Opimius a poruncit să-l înhaţe pe băiat, apoi, însoţit de cete înarmate, porni spre Aventin. Arcaşii cretani, mercenari ai lui Opimius, au început încă de departe să tragă. S-a creat mare panică. Prietenii lui Caius cădeau fulgeraţi unul după altul. Fulvius şi cu fiul său mai mare s-au ascuns într-o clădire părăsită, unde fusese cândva o baie publică, dar au fost descoperiţi şi ucişi. Caius totuşi nu voia să ridice armele împotriva concetăţenilor săi. Retrăgându-se în templul Dianei, el avea de gând să se sinucidă.
— Iată pedeapsa zeilor pentru nerecunoştinţa, spuse el cu amărăciune prietenilor. Neamul care-şi părăseşte conducătorii în clipe dificile merită numai robie. Ca şi în bătălie, fricosul ajunge câteodată sclav, pe când cel viteaz moare vitejeşte.
În cele din urmă prietenii l-au convins să fugă. Au reuşit să se strecoare din templu neobservaţi şi să se îndrepte spre porţile din zidul Aventinului. Dar, ca înadins, Caius a alunecat şi şi-a luxat piciorul. Duşmanii, care s-au luat pe urmele lor, erau deja aproape. Atunci Pomponius, prietenul lui Caius, se oferi să lupte corp la corp. Dar forţele erau inegale şi peste câteva clipe eroul zăcea mort.
În acest timp, Caius, târându-şi cu greu piciorul, cobora spre Tibru, sperând să treacă peste pod pe celălalt mal, nepopulat. Trecătorii îl compătimeau şi-l îmbărbătau. Dar în zadar cerea el un cal. Frica de răzbunarea bogătaşilor era mai mare decât dragostea şi mila pentru el. Pe pod liftele aristocrate au fost iar oprite de un alt prieten al lui Caius, Licinius, care repetă fapta vitejească a lui Pomponius: respinse loviturile vrăjmaşilor, până căzu şi el doborât.
Când Caius, însoţit de robul său devotat, Filocrate, ajunse în faţa dumbrăvii sfinte, urmăritorii lor erau deja aproape.
