În acest timp izbucniră răscoale împotriva lui Mitradate în oraşele din Asia Mică. Vestea că ostile pontice au fost izgonite din Grecia şi că a apărut o nouă armată romană, sub conducerea fruntaşului democraţilor Flaccus, a dat curaj claselor înstărite ale populaţiei din Asia Mică, nemulţumită de politica lui Mitradate. Pe la sfârşitul anului 85 î.Hr. situaţia acestuia a devenit extrem de grea. După bătălia de la Orcho-menos el pierduse definitiv Grecia. O parte din Asia Mică fusese ocupată de armata lui Flaccus, iar cealaltă era bântuită de răscoale. Şi, colac peste pupăză, apăruse o flotă romană, organizată de Sylla. Mitradate, totuşi, mai avea o ieşire: dată fiind disputa dintre aristocraţii şi democraţii romani, el putea să obţină condiţii destul de avantajoase pentru el, încheind pace cu Sylla ori cu Flaccus, mai bine zis, cu acela care avea să se arate mai îngăduitor.

Mitradate începu deci tratativele cu ambii comandanţi romani concomitent. Se declară gata să renunţe la teritoriile pierdute în Grecia, dar stăruia să rămână alipite la regatul său stăpânirile romane din Asia. Sylla respinse aceste condiţii impertinente şi-şi trecu ostile în Asia, înainte ca Mitradate să fi încheiat vreo convenţie cu democraţii. Apariţia lui Sylla în Asia îl sili pe regele Pontului să accepte imediat condiţiile de pace. Profitând de vacarmul care zguduia Republica Romană, el reuşi să obţină condiţii dacă nu convenabile, cel puţin acceptabile.

Mitradate fu obligat să restituie regiunile ocupate, să elibereze prizonierii, să-i predea lui Sylla flota sa, alcătuită din 80 de corăbii de război, să dea o cantitate mare de provizii şi să plătească solda cuvenită armatei romane, precum şi cheltuielile de război.

După ce o isprăvi cu Mitradate, Sylla se porni împotriva armatei democraţilor romani, care se găsea în Asia Mică. Această armată era mai slabă decât armata lui atât numeric, cât şi prin nivelul disciplinei. Cu puţin înainte de apariţia lui Sylla în Asia ofiţerii armatei democratice au complotat împotriva lui Flaccus şi l-au ucis. In locul lui a fost ales Caius Flavius Fimbrius, care luase parte împreună cu Marius la măcelărirea aristocraţilor romani.

Când Sylla se apropia de tabăra inamicului, soldaţii armatei democratice au început să o părăsească. Disperat, Fimbrius şi-a pus capăt zilelor. Sylla începu apoi să se pregătească pentru marşul în Italia împotriva partidei popularilor, care a preluat puterea la Roma. Oraşele din Asia Mică, care au luat parte la căsăpirea negustorilor romani, la chemarea lui Mitradate au fost forţate să plătească amenzi mari.

Înainte de a se îmbarca pe corăbii, Sylla a hotărât să verifice încă o dată devotamentul ostaşilor săi. A spus deci că din cauza cheltuielilor foarte mari, armata nu mai dispune de mijloace financiare pentru noua campanie. Soldaţii au pus mână de la mână şi i-au oferit consulului, din propriile lor economii, o sumă impresionantă pentru războiul din Italia. Sylla nu a luat banii, le-a mulţumit soldaţilor pentru devotament: acum ştia că îl vor urma fără murmur, gata să înfrunte orice primejdie.

In anul 83 î.Hr. a debarcat împreună cu armata sa la Brundisium, în sudul Italiei. Partizanii aristocraţiei veneau la el din toate părţile. Uniţi în jurul lui Sylla, ei erau mai tari ca duşmanii lor, democraţii. Acum era limpede cine va învinge. Sylla dispunea de feuitte-fo«tastice"d"e'bani, obţinuţi prin pustiirea Orientului. Îndată după debarcare el a reuşit, cu bani, să atragă de partea sa armata unuia dintre cei doi consuli democraţi. Armata celuilalt consul a fost asediată de Sylla în oraşul Capua.

Democraţii au întreprins măsuri extraordinare pentru a continua lupta: au fost topite vasele de aur şi de argint din templele Romei pentru a se bate din ele monede; în armata democratică se înrolau voluntarii italieni — participanţi la răscoala de odinioară împotriva Romei. Într-un timp scurt, a fost creată o armată uriaşă, care număra aproape 40 de legiuni.

In capitală din nou erau exterminaţi cei suspectaţi de simpatie pentru aristocraţi. Dar dominaţia democraţilor nu mai avea să dureze mult. În 82 î.Hr. Sylla cucereşte Roma. În unele părţi ale Italiei rămăşiţele armatei democraţilor şi italienilor răsculaţi mai opuneau rezistenţă, dar aceasta era o luptă fără şanse de reuşită.

Atunci a început o cruntă răfuială. Sylla a hotărât să dea o lecţie cumplită maselor poporului. El a poruncit ca şase mii de prizonieri să fie aduşi pe Câmpul lui Marte şi măcelăriţi. Strigătele celor înjunghiaţi ca vitele se auzeau până în templul Bellonei, unde Sylla rostea tocmai atunci un discurs în faţa senatorilor. Aceştia erau îngroziţi de baia de sânge. Dar consulul i-a sfătuit să nu acorde nici o atenţie celor ce se întâmplau afară, deoarece nu s-a produs nimic deosebit, pur şi simplu, soldaţilor săi li s-a poruncit să-i înveţe minte pe câţiva ticăloşi. După aceasta locuitorii Romei au înţeles că victoria lui Sylla nu i-a scăpat de vărsări de sânge, ci în locul unui călău le-a adus altul.

Mulţi erau uimiţi de această înverşunare a învingătorului. Toţi ştiau că Marius fusese un om crud din fire, iar puterea nelimitată dădea frâu liber viciilor lui. Sylla însă era considerat încă din tinereţe drept un binefăcător. Se credea că, ajungând la putere, Sylla va curma barbaria lui Marius. Dar, după ce a cucerit Roma, el l-a întrecut pe comandantul de oşti prin cruzime, după cum l-a întrecut mai înainte prin glorie.

S-au întocmit liste de proscripţie pentru persoanele declarate în afara legii, pe care figurau numele celor suspectaţi de simpatie pentru democraţi. Chiar de la început au fost condamnaţi la moarte 40 de senatori şi aproape 1600 de alţi oameni. Sylla a declarat că va da daruri celor care-i vor ucide, bani celor care-i vor trăda şi pedepse celor care-i vor găzdui pe osândiţi. Peste puţin timp el a trecut pe liste încă o seamă de oameni. Cei condamnaţi erau omorâţi oriunde — în casă, pe stradă şi chiar în templu. Unii dintre nenorociţi se aruncau la picioarele lui Sylla, cerând îndurare, dar el rămânea neînduplecat, şi victimele erau omorâte chiar în prezenţa lui. Oamenii erau atât de înspăimântaţi, încât nimeni dintre martori nu îndrăznea să le ia apărarea.

Când în capitală nu a mai rămas nimeni din cei care puteau fi consideraţi vinovaţi, Sylla s-a năpustit asupra regiunilor din Italia. A trimis în multe oraşe colonişti dintre soldaţii săi pentru a avea garnizoane în toată ţara. Pământul care aparţinea localnicilor, casele şi bunurile lor erau împărţite soldaţilor. Întreaga Republică se cutremura de groază. Nimeni nu cuteza să se opună conducătorului aristocraţiei. Numai în Spania viteazul Sertorius, sprijinit de populaţia băştinaşă, a dus o luptă îndelungată contra lui Sylla şi a oamenilor acestuia.

După biruinţa asupra democraţilor Sylla devine dictator. El instaurează din nou dominaţia aristocraţiei şi o consolidează.

Partizanii lui Sylla se folosesc de proscripţii şi confiscări pentru a se îmbogăţi. Astfel, unul din ofiţerii lui, Marcus Licinius Crassus, datorită proscripţiilor a devenit cel mai bogat om din Roma. Ca să răsplătească râvna oamenilor săi, Sylla nu-i împiedica să prade. El împărţea cu dărnicie moşiile confiscate, le dăruia terenuri imense şi populate, cu venituri mari, ofiţerilor săi, doamnelor frumoase şi tuturor aventurierilor.

Cunoscând bine lăcomia aristocraţiei romane, Sylla căuta s-o îmbuneze, ca aceasta să nu-i creeze obstacole. Dar Sylla înţelegea la fel de bine că nobilimea nu mai este în stare să conducă Republica. De aceea el îşi selectează adepţi întru reinstaurarea vechiului regim dintre transfugii din tabăra democratică. Între aristocraţi şi aceşti parveniţi, care nu aveau strămoşi de onoare, nici genealogie, au apărut divergenţe. Sylla însă ştia să-şi ţină oamenii în frâu. Când unul din tovarăşii lui de luptă cei mai apropiaţi, Lucreţius Ofella, şi-a propus candidatura pentru consulat, contrar voinţei dictatorului, acesta a poruncit să fie omorât în piaţa centrală a Romei, chiar în faţa Adunării Poporului.

Sylla îşi dădea foarte bine seama de precaritatea regimului instaurat de el, care readucea în fruntea statului aristocraţia. El cunoştea de minune oamenii şi le prezicea fără greş viitorul. Astfel, când prietenii săi aristocraţi l-au rugat să-l ierte pe un nepot de al lui Marius — viitorul dictator Caius Iulius Caesar, Sylla i-a şters numele de pe lista de proscrişi, dar a observat:

— O să vă pară rău de ceea ce aţi făcut. Acest tânăr are în el o sută de Marius...

Cnaeus Pompeius, unul din admiratorii dictatorului, a influenţat alegerea în funcţia de consul a lui Marcus Lepidus. După votare, când se întorceau acasă şi Pompeius şi-a exprimat bucuria că are influenţă asupra alegătorilor, Sylla i-a spus:

— N-ai făcut chiar rău, tinere, că l-ai ajutat pe Lepidus să devină consul. Dar acum să fii cu ochii în patru, că nu prea ştii pe cine ai ales.

Prezicerea dictatorului s-a adeverit: în curând Marcus Lepidus se declară împotriva lui Pompeius, care susţinea regimul Sylla.

După ce a repus aristocraţia în vechile ei drepturi şi privilegii, Sylla a mai făcut un act de mare curaj: a instaurat dictatura şi a revenit la viaţa particulară. În calitate de stăpân absolut al Republicii el dispunea, după bunul său plac, de viaţa şi averea a milioane de oameni. Dar într-o bună zi atotputernicul dictator a renunţat de bună voie la prerogativele sale, a dizolvat garda personală şi s-a adresat Adunării Poporului cu propunerea: dacă doreşte cineva să-i ceară socoteală privind activitatea sa, el e gata să răspundă. Înmărmurită, adunarea tăcea... Atunci Sylla a părăsit tribuna şi a trecut semeţ prin această mulţime, în care nu exista, poate, nici un om căruia el să nu-i fi făcut vreun rău.

Mulţi s-au mirat de această hotărâre a lui Sylla. Caius Iulius Caesar, devenit mai târziu dictator, susţinea că demisia lui Sylla ar fi fost o greşeală. Dar acelaşi Caesar, care spre sfârşit se menţinea cu greu la putere, a căzut sub loviturile de pumnal ale complotiştilor; pe când Sylla a murit de moarte bună, înconjurat de prieteni devotaţi.

Omul acesta a obţinut tot ce a visat. În plus, ambiţia lui Sylla era deosebită: îl însufleţea mai mult acţiunea, învingerea greutăţilor, decât scopul în sine.

A cuceri puterea era pentru el o satisfacţie superioară executării ei. După ce a obţinut tot ce şi-a dorit, el a observat că puterea îl împiedică să se bucure din plin de frumuseţile vieţii. S-a retras la una din moşiile sale, unde îşi consuma timpul vânând, pescuind şi scriindu-şi memoriile. Tocmai atunci îi moare soţia, Caecilia Metella. Deşi era în etate, Sylla se căsătoreşte (pentru a cincea oară) cu Valeria Mesalla, sora cunoscutului avocat roman Hortensius, rival al celebrului Cicero.

Sylla moare la şaizeci de ani, în urma unei hemoragii în gâtlej (78 î.Hr.). Când se discuta la Roma cum să fie înmormântat, mulţi ziceau că un tiran nu merită funeralii fastuoase. Dar amintirea lui şi frica faţă de Sylla mai dăinuiau. Deci s-a hotărât să-i fie adus corpul neînsufleţit în capitală şi înhumat aici.

Nicicând Italia nu a cunoscut asemenea înmormântare. Alaiului funerar i se alăturau pâlcuri de oameni şi mai cu seamă admiratorii lui Sylla. În frunte erau purtate drapelele de luptă ale dictatorului. Părea că întreaga armată doreşte să se adune pentru ultima oară în jurul comandantului, care a condus-o în atâtea rânduri spre victorie. În cele din urmă, nesfârşitul cortegiu îndoliat a intrat în capitală. Senatul a hotărât să incinereze corpul lui Sylla.

Rămăşiţele lui pământeşti au fost îngropate pe Câmpul lui Marte, alături de mormintele vechilor căpetenii ale Romei. Inscripţia de pe mausoleul lui Sylla era pregătită din timp chiar de el: „Nici un muritor n-a făcut mai mult bine prietenilor şi mai mult rău duşmanilor săi".

Tare la trup şi la cuget, cu ochii albaştri şi părul blond, cu obrazul uimitor de alb, care la cea mai mică emoţie se înroşea, Sylla a fost un bărbat frumos. Iubea desfătările. Era agreat şi în saloanele aristocratice, şi în corturile soldăţeşti. Neîntrecut la vorbă şi bun camarad, prietenii lui, fie nobili, fie cetăţeni de rând, vedeau în el un om inimos, întotdeauna gata să le dea o mână de ajutor. Fusese un admirator al vinului şi al femeilor: un an întreg matroanele romane au purtat doliu în amintirea lui.

Aprecia spiritul umoristic şi spunea bancuri. Aşa bunăoară, pe când Sylla (faptul s-a întâmplat în timpul dictaturii) conducea vânzarea prin licitaţie a bunurilor unor proscrişi, un poet a venit să-i ofere nişte versuri proaste, dar care îi elogiau faptele. Sylla a poruncit să i se dea scribului o sumă de bani din averea confiscată, cu condiţia să jure că nu va mai scrie versuri...

Sylla nu avea dispreţul propriu aristocraţilor romani pentru actori, pictori, scriitori. Dimpotrivă, prefera prieteni din lumea actorilor şi îşi petrecea timpul la o cupă de vin în societatea lui Quintus Roscius, marele artist al epocii. Cânta destul de bine şi chiar compunea mici comedii, care erau prezentate în cercuri intime. Era superstiţios, dar superstiţia lui nu avea nimic comun cu credulitatea lui Marius, care obţinea cu bani de la preoţi preziceri favorabile, apoi acţiona cu ajutorul lor. Sylla credea în soartă, în noroc. Credinţa lui era a unui om care a renunţat pentru totdeauna la speranţa că va putea stabili legături cauzale între fenomene. Era superstiţia unui jucător căruia îi mergea, convins că însăşi soarta voia ca el să câştige oricând şi oriunde.

Sylla a fost un fiu al epocii şi al clasei sale. Dacă s-ar fi născut în altă epocă şi în alt mediu, ar fi ajuns o mândrie a patriei. El însă a devenit un monstru, o sperietoare, de care urmaşii aveau să-şi aducă aminte cu oroare.

QUINTUS SERTORIUS

(cea 123-72 î.Hr.)

General roman. Partizan al lui Caius Marius. După victoria lui Sylla în războiul civil, a organizat rezistenţa armată a lusitanilor în Peninsula Iberică (80-72 î.Hr.). A format aici un guvern independent, după model roman. A întemeiat şcoli. Şi-a întărit poziţia formând alianţe cu Mitradate VI, regele Pontului.

Sertorius s-a născut într-o familie săracă. De mic copil a rămas fără tată. Mama sa — o femeie deşteaptă şi întreprinzătoare — voia ca fiul ei să devină jurist. Sertorius a făcut studii juridice, a activat un timp în domeniul preferat, dar aceasta nu i-a adus bogăţie.

Tânărul a hotărât să se consacre carierei militare. El a participat la războiul cu cimbrii şi teutonii, în care putea fi văzut în cele mai periculoase situaţii. Odată, în timpul unei lupte, i-a fost omorât calul, iar el a fost rănit. Revenindu-şi, Sertorius a întreprins o operaţie riscantă: a pătruns pe teritoriul inamicului şi a adus date preţioase. Comandantul de oşti roman, Marius, l-a decorat pe îndrăzneţul Quintus.

După terminarea războiului cu cimbrii şi teutonii Sertorius, deja în calitate de tribun militar, a fost trimis în Spania în fruntea unui mare detaşament, unde şi-a manifestat capacităţile militare şi politice în mod eclatant. El conducea cu iscusinţă operaţiile militare împotriva muntenilor, apărând în acelaşi timp populaţia paşnică de jafurile şi fărădelegile ostaşilor săi. Bărbăţia şi curajul, calitatea de a nu se pierde în caz de nereuşită, comportamentul uman al lui Quintus Sertorius l-au făcut celebru în Peninsula Iberică. Ostaşii şi băştinaşii l-au supranumit „Hannibal spaniol" (el, ca şi redutabilul conducător de oşti cartaginez, a pierdut un ochi într-o bătălie).

Peste puţin timp Sertorius a fost desemnat şef de vistierie în Galia. Şi aici el şi-a manifestat devotamentul pentru conducătorul democraţilor, Marius, care îl desemnase în acest post, continuând să lupte împotriva lui Sylla şi după moartea lui Caius Marius.

Când aristocraţii au pus stăpânire pe Roma, Sertorius a fugit în Spania, deoarece numele lui fusese introdus în proscripţii. În Spania pe Sertorius îl aştepta insuccesul: armata nu prea mare, pe care o conducea el, a fost zdrobită de oştirile lui Sylla. Ca urmare, Sertorius a fost nevoit să părăsească Peninsula Iberică şi să se refugieze în Libia, unde timp de câţiva ani a dus o viată de hoinar plină de aventuri periculoase.

Triburile nomade din Libia se războiau permanent. Detaşamentul lui Sertorius, mic la număr, dar compus din soldaţi cu experienţă, participa la aceste războaie ba de partea unuia, ba de partea altuia, trezind invidia micilor regi locali. Comandantul de oşti roman a fost nevoit să-şi manifeste capacităţile diplomatice, acţionând când prin corupere, când cu forţa, pentru a se menţine în Libia.

Chiar şi aici, departe de Roma, Quintus Sertorius nu se simţea în afara primejdiei: de nenumărate ori paza prindea criminali care sperau să fie răsplătiţi de Sylla pentru capturarea lui Sertorius.

Oştirea lui Quintus a asediat cetatea Tingis. Regele local nu voia să se predea şi comandantul roman a ordonat asaltarea cetăţii. Când legionarii năvăleau în cetate, Sertorius a fost atacat pe neaşteptate din spate de un detaşament de-al lui Sylla, care i-a venit în ajutor regelui local. Ostaşii lui Sertorius au fost cuprinşi de panică, dar comandantul lor nu s-a pierdut cu firea. El şi-a regrupat ostaşii şi a pornit un atac vertiginos împotriva noului inamic. După o luptă cruntă corp la corp duşmanul a fost zdrobit şi nimeni nu-i putea împiedica pe biruitori să ocupe Tingisul.

Apoi Sertorius a început să-şi construiască flota maritimă. Stăpâni ai Mării Mediterane erau piraţii, al căror număr crescuse considerabil în anii războiului civil din Roma. Mica flotă a lui Sertorius lupta cu vasele lor. Piraţii erau lăsaţi liberi cu condiţia că vor repara vasele învingătorilor, că-i vor asigura cu armament şi cu alimente.

Războaiele interminabile l-au epuizat pe Sertorius şi el a hotărât să renunţe la lupta dintre partide şi să plece pe una din Insulele Canare pentru a-şi petrece acolo viaţa în tihnă.

Pregătirea pentru călătorie se desfăşura rapid. Corăbieri iscusiţi reparau vasele, controlau funiile, făceau rezerve. Călătoria avea să dureze multe zile şi totul trebuia executat conştiincios. Nomazii libieni aduceau vite, coşuri cu curmale. Pentru toate Sertorius plătea scump.

Peste câteva zile putea porni la drum. În cortul romanului de lângă Tingis veneau întruna conducătorii băştinaşi pentru a-şi lua rămas-bun. Când totul era gata, lui Sertorius i s-a comunicat că au venit solii lusitanilor.

— Ce vor de la mine? se miră Sertorius. În Spania el deseori a auzit despre vitejia lusitanilor, care au refuzat să recunoască superioritatea Romei, luptând pentru libertate.

Comandantul a ordonat să fie conduşi solii în cort. Reprezentanţii viteazului popor i-au adresat lui Sertorius rugămintea de a veni în Lusitania şi de a prelua conducerea luptei lor pentru libertate împotriva Romei. Sertorius a acceptat. Peste câteva zile flota lui a ieşit din Libia, îndrep-tându-se spre coastele Peninsulei Iberice. Corăbiile n-au putut ajunge la locul destinaţiei pe neobservate — marea era brăzdată de flota lui Sylla. Au avut loc lupte.

Corăbiile duşmanilor se apropiau. Sunau trâmbiţele, în încăperile strâmte de sub construcţiile de punte sclavii semiîmbrăcaţi, în tactul loviturilor în discul de bronz, ridicau vâslele grele. Supraveghetorii loveau furios cu bicele spinările goale.