Senatul, îngrijorat de această situaţie, a ordonat consulilor să fie mai prudenţi şi să nu provoace lupte noi. Au început căutările unei persoane căreia i s-ar fi putut încredinţa lupta cu robii răsculaţi. Cei mai buni comandanţi lipseau: Pompeius continua războiul în Spania, Lucullus, în Asia Mică.

Atunci îşi propuse serviciile Marcus Licinius Crassus. El considera că a sosit momentul de a-şi face carieră politică. Afară de aceasta, Crassus, fiind unul dintre cei mai mari sclavagişti, era interesat de înăbuşirea răscoalei în cel mai scurt timp. Lui i s-au alipit mulţi aristocraţi, care în aceeaşi măsură îi urau pe robi.

Roma a trimis mari forţe împotriva lui Spartacus, care între timp îşi schimbase planurile şi nu mai mergea înspre Alpi, ci de-a lungul ţărmului Italiei. Pentru urmărirea inamicului Crassus a trimis două legiuni, ordonându-le să nu intre în luptă şi nici în mici încăierări. Comandantul acestei formaţiuni, Mummius, vorbea cu dispreţ şi aroganţă despre robii răsculaţi, desconsiderându-i ca inamici. De aceea, când situaţia i s-a părut favorabilă, el n-a ţinut seama de ordinul lui Crassus şi l-a atacat pe Spartacus. Într-o luptă crâncenă romanii au fost zdrobiţi.

Trupele romane erau istovite şi pentru a le reda spiritul Crassus a introdus vechiul şi cruntul obicei — decimaţia (executarea fiecărui al zecelea). Ostaşii lui Mummius au fost aliniaţi câte zece. S-au aruncat zarurile şi cei cărora le-au căzut au fost executaţi. Executarea aceasta se considera ruşinoasă şi era însoţită de ceremonii sumbre.

Restabilind prin asemenea metode disciplina, Crassus a pornit împotriva lui Spartacus. In timpul acesta căpetenia răscoalei a început să negocieze cu piraţii cilicieni, ai căror corăbii brăzdau pe atunci Marea Mediterană. Spartacus a convenit cu piraţii ca ei să-i transporte pe răsculaţi în Sicilia, unde robii de nenumărate ori s-au ridicat împotriva stăpânilor. Cu treizeci si ceva de ani în urmă acolo fusese înăbuşită o mare răscoală a robilor. Dar situaţia din Sicilia continua să rămână încordată. Era de ajuns o scânteie pentru ca să izbucnească flacăra luptei. Spartacus conta pe aceasta. El voia să facă din Sicilia, insulă a suferinţei, centrul unei răscoale grandioase a robilor. Piraţii cilicieni nu şi-au îndeplinit promisiunea. I-au împiedicat corăbiile romane. Atunci Spartacus s-a îndepărtat de ţărm şi a pornit spre peninsula Regia, capul de sud al Italiei.

Crassus a hotărât să-i închidă pe rebeli în această peninsulă. In cel mai scurt timp ostaşii lui au săpat un şanţ larg cu lungimea de 300 de stadii (peste cincizeci şi cinci de kilometri) şi au tăiat istmul. Armata lui Spartacus s-a pomenit în capcană. Curând a început să se simtă insuficienţa hranei, oamenii sufereau din cauza lipsurilor, dar şi acum, ca şi la începutul luptei, Spartacus i-a amăgit pe duşmanii săi şi a ieşit din capcană. Într-o noapte întunecoasă, viscoloasă de iarnă răsculaţii au astupat o parte din şanţ cu vreascuri, crengi, ramuri de copaci şi au trecut peste el, străbătând îngrădirile romane.

Crassus s-a speriat. Ca şi toţi ceilalţi, el se temea de o răscoală generală a robilor. Afară de aceasta, toţi se temeau că Spartacus va porni la Roma.

Crassus, călcându-şi pe inimă, a cerut să fie chemaţi din Spania şi Asia Pompeius şi Lucullus cu legiunile lor. Senatul l-a chemat pe Pompeius şi o parte din oştirile lui Lucullus. Crassus însă plănuia o răfuială cu răsculaţii până la venirea acestor comandanţi de oşti şi a hotărât mai întâi să atace acele formaţiuni care din nou s-au detaşat de forţele principale ale lui Spartacus. Într-o luptă sângeroasă ele au fost distruse. Romanii erau uimiţi de vitejia acelora pe care ei nu-i socoteau de oameni. Pe câmpul de luptă căzură douăsprezece mii trei sute de răsculaţi, şi numai doi au fost loviţi în spate; ceilalţi luptaseră faţă în faţă cu duşmanii şi muriseră ca eroi.

Deşi forţele lui Spartacus după această înfrângere au scăzut, el a mai dat romanilor câteva lovituri puternice. Conducătorul robilor considera, ca şi mai înainte, că trebuie de evitat o bătălie generală în condiţii nefavorabile pentru răsculaţi, dar oştirea lui cerea să meargă împotriva lui Crassus. Spartacus a fost nevoit să se supună.

Se grăbea şi Crassus. El voia să înăbuşe răscoala înainte de sosirea legiunilor lui Pompeius, care debarcaseră deja în Italia. Curând ambele armate s-au aliniat faţă în faţă în formaţie de luptă. Înainte de luptă lui Spartacus i s-a adus un cal. Spartacus şi-a smuls sabia şi l-a omorât.

— Dacă învingem, a spus Spartacus, în mâinile mele vor cădea mulţi cai buni de-ai duşmanului. Dacă suferim înfrângere, nu voi avea nevoie nici de calul meu!

Bătălia a fost cruntă. Robii înţelegeau că aceasta este ultima luptă decisivă. Spartacus lupta în fruntea tuturor, voind să răzbată la Crassus. El a reuşit să doboare doi centurioni dintre cei care-l înconjurau pe comandantul roman. Dar curând a fost rănit. Lăsându-se într-un genunchi, Spartacus a continuat lupta până a fost răpus de loviturile duşmanilor, dar nu s-a retras cu nici un pas.

Răscoala robilor a fost înăbuşită. Crassus s-a răfuit crunt cu robii şi cu gladiatorii prinşi.

Rămăşiţele armatei lui Spartacus au fost zdrobite de Pompeius. Peste şase mii de prizonieri au fost răstigniţi de-a lungul drumului ce ducea de la Capua la Roma. Pompeius raportă Senatului:

— Crassus a câştigat bătălia, iar eu am stârpit războiul din rădăcini.

Pompeius şi-a însuşit o bună parte din gloria lui Crassus. Lui Pompeius, ca unui cuceritor al Spaniei, i s-a acordat triumf. Crassus nici n-a încercat să ceară pentru el onoruri. El spera că pentru meritele sale i se va acorda triumf descălecat, cu ovaţii. Senatul n-a găsit de cuviinţă că e indicat şi demn de a sărbători biruinţa asupra unui inamic cum erau robii răsculaţi.

Crassus era nemulţumit de preferinţa pentru Pompeius şi îl invidia. Dar, visând să ajungă la putere, Crassus n-a rupt relaţiile cu Pompeius. El i-a solicitat susţinerea în timpul alegerilor consulare. Pompeius l-a ajutat pe Crassus şi ambii au fost aleşi consuli pentru anul 70.

Între consuli nu s-au stabilit relaţii amicale. Perioada aflării lor la putere a fost marcată de rivalitate şi certuri. Romanii îşi aminteau numai cum bogătaşul Crassus, ales consul, i-a adus o jertfă colosală lui Hercule, cum a ospătat poporul la zece mii de mese aşezate pe străzile oraşului, şi cum a împărţit pâine pe trei luni tuturor cetăţenilor Romei.

Crassus continua să manevreze între diferite curente politice. Datorită bogăţiilor sale, toate partidele doreau să aibă relaţii cu el. Crassus, sperând că va ajunge la putere, s-a apropiat într-un timp chiar de Catilina, care pregătea o lovitură de stat, îndreptată împotriva aristocraţilor din Roma. De complotişti era legat şi Caesar. Se presupunea că după lovitura părtaşilor lui Catilina, Crassus va putea deveni dictator al Romei, iar Caesar, şef al cavaleriei. Dar la data fixată prudentul Crassus n-a intrat în funcţie şi, după cum se povesteşte, noaptea a venit la Caesar pentru a-l face cunoscut cu documentele care îi demascau pe participanţii la complot. Totuşi zvonul că Crassus a fost printre complotişti s-a răspândit în oraş. Unul dintre arestaţi a declarat că Marcus Crassus l-a trimis pe el să-l preîntâmpine pe Catilina ca acela să nu se teamă de arestările operate şi să vină cât mai curând la Roma. Dar majoritatea senatorilor n-au crezut că un om aşa de puternic şi bogat putea să aibă legături cu Catilina.

— Ei vor să-l defăimeze pe Crassus şi să piardă una dintre cele mai onorabile personalităţi ale statului, spuneau senatorii.

— E de necrezut, afirmau alţii. Adepţii lui Catilina vor să-şi atragă de partea lor noi oameni, folosind numele lui Crassus.

Erau în Senat şi persoane care credeau în complicitatea lui Crassus, dar tăceau, socotind că într-o vreme atât de tulbure nu face să ponegrească numele unui om atotputernic, cum era Marcus Licinius Crassus. Majoritatea senatorilor depindeau de Crassus. De aceea ei strigau într-un glas:

— Aceasta-i o minciună! Crassus trebuie să fie dezvinovăţit! Bogăţia încă o dată l-a ajutat pe Marcus Crassus. După complotul lui Catilina, se considera că statul roman are nevoie de dictatură. Această idee se punea în legătură cu numele unor oameni influenţi ca Pompeius, care se proslăvise în timpul campaniilor sale din Răsărit, Iulius Caesar, a cărui popularitate crescuse, şi Marcus Crassus. Caius Iulius Caesar, întorcându-se din Spania, şi-a propus candidatura la alegerile consulare, voind să obţină susţinerea lui Pompeius şi Crassus. Dar din perioada în care amândoi au fost consuli ei erau în relaţii duşmănoase. Caesar se temea că, dacă se va adresa după ajutor unuia, va provoca nemulţumirea celuilalt. Atunci Caesar a hotărât să-i împace pe rivali. Şi a reuşit, cu atât mai mult cu cât fiecare spera să folosească împăcarea în propriile sale interese. Crassus considera că provenienţa şi bogăţia îl fac cel mai demn de putere. Împăcându-se cu Pompeius şi împrietenindu-se cu Caesar, el spera să-i aibă pe amândoi la cheremul său, să nu permită nici unuia, nici altuia să se evidenţieze prea mult.

— Forţele lui Caesar şi Pompeius sunt egale, gândea Crassus, ei vor lupta fără speranţa de a învinge unul pe altul, iar eu voi culege roadele.

Aşa a apărut alianţa celor trei bărbaţi de stat, care au devenit conducătorii Romei. Alianţa a fost numită „Primul triumvirat". Acesta era un pas de la republică spre conducerea monarhică a Romei. Scriitorii numeau triumviratul „Monstru cu trei capete". Alţii susţineau că alianţa dintre Pompeius, Caesar şi Crassus este alianţa forţei, înţelepciunii şi a aurului.

Au fost desemnate sferele de influenţă ale triumvirilor. Pompeius şi-a consolidat puterea în Asia. Crassus promitea reducerea arenzilor şi prelua conducerea în Răsărit. La dispoziţia lui Caesar pe un termen de cinci ani a fost pusă Galia.

Victoriile lui Caesar şi războiul din Galia l-au făcut figura principală a triumviratului. La iniţiativa lui în oraşul Luca din Licuria a avut loc întâlnirea triumvirilor. Întâlnirea s-a desfăşurat într-o atmosferă solemnă. La Luca veniseră două sute de senatori, multe alte persoane oficiale cu lictorii, clienţii şi robii lor.

In Luca Caesar, Pompeius şi Crassus au confirmat existenţa alianţei lor. Caesar a promis să-i susţină pe Pompeius şi Crassus în viitoarele alegeri consulare. La rândul lor, ei promiteau că după ce vor deveni consuli, vor prelungi mandatul lui Caesar în Galia. Pentru ei au hotărât să ia alte provincii.

Această alianţă a provocat nelinişte la Roma. Duşmănia dintre Caesar, Pompeius şi Crassus prezenta pericol pentru stat, iar înţelegerea dintre ei era o mare nefericire pentru Republică.

La început Crassus şi Pompeius îşi ascundeau intenţiile. Fiind întrebat dacă tinde la consulat, Pompeius a dat un răspuns în doi peri pe un ton arogant şi dispreţuitor:

— Poate da, poate nu! Dacă da, o voi face numai de dragul cetăţenilor cumsecade.

La aceeaşi întrebare prudentul Crassus a răspuns:

— Eu îmi voi propune candidatura numai dacă aceasta va fi spre binele statului.

Modestia lui Crassus a plăcut, iar răspunsurile în doi peri ale lui Pompeius i-au făcut pe unii să creadă că el e în relaţii proaste cu Crassus şi că-i puţin probabil să-şi propună candidatura la alegeri. După aceasta la alegeri au luat parte şi alte persoane. Ele spuneau:

— De ce Pompeius şi Crassus vor să devină din nou consuli? De ce sunt iarăşi împreună? De ce să nu fie altcineva? Doar la Roma sunt mulţi bărbaţi care merită să conducă împreună cu Crassus şi Pompeius.

A fost propusă candidatura lui Dominicius, ruda lui Cato. Incurajându-l pe Dominicius, Cato spunea:

— Pompeius şi Crassus n-au nevoie de postul de consul, ci de posibilităţile pe care le oferă el. Ei vor să instaureze la Roma tirania. Tu, Dominicius, te vei lupta pentru libertatea generală!

Adepţii lui Pompeius au organizat un masacru monstruos. Pe mulţi dintre rivalii lor i-au izgonit, pe alţii i-au ucis. Mulţi bani au cheltuit Pompeius şi Crassus pentru mituirea delegaţilor desemnaţi să participe la alegeri. În februarie 55 î.Hr. ei au devenit consuli. Dar şi după alegeri detaşamentele partizanilor lui Pompeius şi Crassus deseori aplicau armele pentru a înăbuşi protestele celor nemulţumiţi.

Toate planurile triumvirilor au fost realizate. Lui Caesar i s-a mai prelungit pe cinci ani mandatul în Galia şi i s-a permis să-şi mărească oştirile până la zece legiuni. Provinciile spaniole i-au revenit lui Pompeius, iar lui Crassus — guvernarea în Siria, unde el obţinuse dreptul de a recruta fără limită oştiri din rândul cetăţenilor şi al aliaţilor, precum şi de a purta război şi de a încheia pace cu cine va considera necesar.

Crassus nu-şi ascundea bucuria că, în sfârşit, a obţinut puterea şi posibilităţi nelimitate de a se îmbogăţi. În cercul apropiaţilor Crassus vorbea despre viitoarele sale cuceriri. Războiul lui Pompeius împotriva lui Mitradate el îl numea „joacă de copii". Crassus visa la un război cu părţii, care pretindeau dominaţie în Siria. El considera că războiul cu părţii va fi glorios, uşor şi avantajos.

— Supunându-i pe părţi, declara Marcus Crassus, eu voi pătrunde până în ţările indienilor şi până la mare, dincolo de ei.

Crassus a început pregătirile de plecare în Siria şi pentru viitorul război cu părţii. În iarna 55-54 î.Hr. el a sosit la Brundisium. Era un timp mohorât, iar marea era agitată, însă el a ordonat corăbiilor să pornească în larg, luând la bord o parte din oştire. Furtuna a distrus multe vase.

Consulul împreună cu celelalte oştiri a plecat pe uscat, prin Balcani.

Când Crassus a pornit în campanie, avea peste şaizeci de ani, dar părea mult mai bătrân. Era chel şi cam surd.

— A cam întârziat bătrânul cu campania, şuşoteau soldaţii.

Ajungând în Siria, Crassus a pornit mai departe, spre Mesopotamia. El a izbutit să treacă peste fluviul Eufrat. Un şir de oraşe s-au supus benevol romanilor, şi numai Zenodotia i-a opus rezistenţă. După o scurtă asediere oraşul a fost cucerit, jefuit, iar locuitorii vânduţi.

Soldaţii l-au proclamat pe Crassus împărat. El a acceptat titlul, deşi ruinarea oraşului Zenodotia era o victorie cu totul neînsemnată. Mulţi spuneau:

— Crassus nu speră să obţină biruinţe mai mari, de aceea se grăbeşte, mulţumindu-se cu puţinul.

Veni toamna. Lăsând în oraşele cotropite ale Mesopota-miei câteva garnizoane, cam vreo şapte mii de ostaşi, Marcus Crassus s-a întors cu celelalte forţe în Siria. Aceasta a fost o mare greşeală. Crassus a pierdut mult timp şi duşmanul a reuşit să se pregătească mai bine de luptă. Consulul însă, pornind spre Siria, acţiona ca un negustor, nu ca un comandant de armată. El nu-şi pregătea ostaşii pentru viitoarele lupte, ci îşi socotea veniturile stoarse din oraşele cucerite. Timp de mai multe zile el a cântărit bogăţiile templului zeiţei Atargatis din Hieropolis. Se spunea că în aceste luni Crassus a reuşit să jefuiască şi templul din Ierusalim. El a luat de acolo banii şi obiectele de aur. Toate acestea provocau diferite discuţii şi ironia soldaţilor.

Cu venirea primăverii oştirile romane au început pregătirea de campanie. La Crassus au sosit solii regelui part: