Fără a-i da răgaz inamicului, Sertorius a apărut în provincia Iberia. Guvernatorul ei, Marcus Dominitius Calvinus, a primit ordin de la Sylla să oprească inamicul cu orice preţ. In ajutorul lui Dominitius Calvinus au venit trei legiuni. Comandant suprem a fost abilul conducător de oşti Quintus Metellus.
Dar zadarnică a fost încercarea comandanţilor lui Sylla de a opri ofensiva duşmanului. Sertorius a obţinut noi victorii: Dominitius Calvinus a căzut în luptă, o înfrângere totală a suferit Metellus.
Sertorius nu-i slăbea nici pentru o clipă pe romanii care se retrăgeau. El era un minunat conducător al războiului de partizani: evitând luptele, îi lipsea pe romani de alimente, încercuia unităţi mai mici şi le zdrobea, apărea prin surprindere acolo unde nu era aşteptat.
Succesele nu-i acaparau spiritul. Ca şi mai înainte, el se comporta simplu cu populaţia, iar cu cei care încălcau disciplina era aspru. Forţele lui creşteau. Peste doi ani de la debarcarea pe ţărmul pustiu al Lusitaniei în mâinile lui era aproape toată Spania. Aliaţii lui Sertorius, piraţii, pândeau vasele romane, le capturau şi le înecau, îi aprovizionau pe spanioli cu armament şi cu alimente.
Sertorius şi-a trimis reprezentanţii în Galia, chemând poporul ei să se răscoale împotriva Romei şi să adere la spanioli. În curând în regiunile din vecinătatea Spaniei au apărut detaşamente de partizani ale galilor. Defileurile prin munţii Pirinei au nimerit în mâinile răsculaţilor.
În toiul victoriilor iui Sertorius a murit Lucius Cornelius Sylla. Partida popularilor romani a încercat să paralizeze puterea aristocraţilor, adepţi ai lui Sylla, dar a suferit eşec. Atunci unul din cei mai de seamă conducători ai democraţilor, Marcus Perpernius, şi-a adus oştirile în Spania, la Sertorius (77 î.Hr.).
Sertorius îl aştepta pe Perpernius în tabăra sa. Spaniolii erau agitaţi de faptul că le-au venit întăriri din Italia. Cortul lui Sertorius a fost împodobit cu coroane. La intrare se înghesuiau comandanţii. S-au aliniat lictorii. Centurionul a raportat că în curând soseşte Perpernius. Răsunară trâmbiţele. Ostaşii care mai înainte au luptat sub conducerea lui Marius au fost întâmpinaţi cu bucurie. Sertorius l-a îmbrăţişat pe Perpernius şi l-a condus în cortul său.
Perpernius, îngâmfat, obraznic, ambiţios şi perfid, era diametral opus lui Sertorius. Curând între ei s-au început animozităţile.
Forţele Romei sporeau. Senatul nu s-a limitat numai la expedierea ajutoarelor lui Metellus, ci a îndreptat împotriva lui Sertorius o nouă armată, condusă de tânărul Cnaeus Pompeius.
Cercetaşii i-au comunicat lui Sertorius despre apropierea unor mari forţe ale duşmanului şi el a hotărât să se retragă, fără a intra în luptă. Perpernius a refuzat să execute ordinul comandantului, a început lupta cu Pompeius şi a fost zdrobit.
Când rămăşiţele oştirii înfrânte au sosit în tabără, comandantul de armată a ieşit din cort în întâmpinarea lui Perpernius. Ostaşii au adus doi cai. Unul era o mârţoagă bătrână, iar altul o iapă tânără cu coada stufoasă şi coama deasă. Sertorius i-a propus legionarului, vestit prin puterea lui excepţională, să se apropie de calul bătrân, iar de cel tânăr s-a apropiat un pitic. Li s-a propus să smulgă cozile cailor.
Voinicul a înşfăcat mârţoagă de coadă şi a tras cu toată puterea. Sărmana iapă s-a clătinat, dar ostaşul n-a reuşit totuşi să-i smulgă coada. Piticul a început însă să smulgă unul după altul câte un fir de păr şi în curând iapa a rămas fără coadă.
— Răbdarea învinge ceea ce nu poate face puterea, a rostit Sertorius, adresându-se oştirii. Astfel el a demonstrat că puterea trebuie aplicată cu chibzuinţă.
Înfrângerea lui Perpernius a fost o lecţie utilă pentru adepţii lui Sylla. Multe oraşe se grăbeau să deschidă porţile în faţa comandanţilor de armate de la Roma. Ca şi mai înainte, Sertorius evita să intre în luptă cu forţele superioare ale duşmanului, istovindu-l prin mici încăierări.
Când Sertorius asedia oraşul Lauron, în spatele lui a apărut Pompeius. Quintus şi-a condus rapid oştirea pe colina din apropiere şi şi-a dislocat aici tabăra. Cnaeus Pompeius, ameţit de succese, le-a propus locuitorilor oraşului să urmărească de pe ziduri cum va fi învins inamicul.
— Eu îl voi învăţa pe discipolul lui Sylla că un comandant de armată trebuie să se uite nu numai înainte, dar şi înapoi, a răspuns Sertorius discursului lăudăros al lui Pompeius.
Printr-un marş fulgerător oastea lui Sertorius l-a depăşit pe Cnaeus Pompeius şi a cucerit Lauronul. Locuitorilor li s-a permis să plece, iar oraşul a fost cuprins de flăcări, fiind aprins din toate părţile. Pompeius a fost nevoit să se retragă.
În curând armata lui Pompeius s-a ciocnit din nou cu Sertorius. Pe râul Sucrona s-a încins o luptă crâncenă. Oştirea lui Pompeius a fost încercuită, iar consulul s-a ales cu o rană grea. Toate încercările de a scăpa din încercuire erau zadarnice. Numai noaptea a pus capăt crâncenului măcel. Dimineaţa în ajutorul lui Pompeius a sosit Metellus şi l-a salvat.
— Dacă n-ar fi reuşit să vină Metellus, spunea amărât Sertorius, eu l-aş fi bătut pe Pompeius cu nuiaua şi l-aş fi trimis la Roma.
Legiunile lui Metellus şi Pompeius s-au retras în Galia la cantonamentul de iarnă, lăsând Spania în mâinile lui Sertorius.
La Sertorius au sosit reprezentanţii regelui Pontului, Mitradate, cel mai înverşunat duşman al Romei. Regele îi propunea ajutor în bani şi soldaţi în schimbul promisiunii de a-i retroceda regiunile cucerite de Sylla.
— Victoriile mele trebuie să ridice Roma în slăvi, dar nu să contribuie la paralizarea puterii romane, le-a răspuns Sertorius cu mândrie solilor lui Mitradate. Gloria trebuie să-l încununeze pe comandantul de armată. E mai onorabil să moară, decât să obţină victorii ruşinoase.
Răspunsul plin de patriotism al lui Sertorius l-a uimit pe Mitradate.
— Dacă de pe ţărmul oceanului Sertorius fixează graniţele pământurilor mele, atunci ce ne va recomanda el, când va domni la Roma? a declarat Mitradate înfuriat. Cu toate acestea, regele Pontului n-a renunţat la alianţa cu Sertorius şi a încheiat cu el un tratat.
Potrivit condiţiilor acestui tratat, Sertorius i-a trimis lui Mitradate comandanţi iscusiţi pentru a-i instrui pe pontieni în arta militară romană şi a acceptat să-i dea lui Mitradate Bitinia şi alte state din Asia Mică, aflate sub stăpânirea Romei. Regele i-a trimis lui Sertorius 40 de corăbii şi mult aur.
Vestea despre alianţa lui Mitradate cu Sertorius a alarmat Senatul roman. El era îngrijorat de zvonurile că noul Hannibal - Sertorius va porni din Spania o campanie spre Italia. Dar el, aşteptând duşmanul în Spania, în loc să înceapă ofensiva, a comis prima greşeală. Între timp, Senatul roman a trimis în ajutorul lui Metellus şi Pompeius două legiuni noi.
În primăvara anului 74 î.Hr. Pompeius, însănătoşit după rănile primite, şi Metellus, cu puteri proaspete, au trecut Ebroul. După mai multe lupte biruinţa se profila în favoarea guvernului aristocrat al Romei. Spania de Răsărit a fost cucerită de sertorieni. Sertorius a fost primul care a aflat despre înfrângerile grele. Şi până soldaţii n-au aflat această veste şi pentru ca ei să nu rămână disperaţi, ei l-a ucis pe soldatul care a adus ştirea.
Înfrângerile urmau una după alta, nu numai pentru că războiul îndelungat i-a epuizat pe spanioli. Populaţia era nemulţumită de interminabilele recrutări în oştirea lui Sertorius. Războiul nimicea roadele muncii paşnice ale unor generaţii întregi. Însuşi Sertorius comitea noi greşeli: el a devenit crunt, subiectiv, se răfuia cu acei care nu erau de acord cu el.
Necăjit de şovăieli şi îndoieli, Sertorius nu mai polemiza cu sfetnicii apropiaţi şi petrecea ore întregi în singurătate. Comandanţii lui tot mai des vorbeau în şoaptă că Sertorius îşi îneacă amarul în vin. Guvernul roman demult a promis să-l ierte şi să-i ofere o sumă mare de bani celui care va salva Roma de Sertorius. S-au găsit şi trădători. Un grup de romani dintre sfetnicii apropiaţi ai lui Sertorius au urzit un atentat la viaţa lui.
Atentatul a fost descoperit, iar vinovaţii, supuşi unei execuţii chinuitoare. Însă nu s-a putut afla că în fruntea atentatului se găsea Perpernius, care continua să rămână la postul său şi care nu uitase cum a fost înjosit de Sertorius în faţa oştirii. Curând el a organizat un alt atentat.
Din ordinul lui Perpernius la Sertorius a fost trimis un călăreţ cu vestea falsă cum că sertorienii au obţinut o victorie strălucită: în cinstea unui astfel de eveniment el organiza o petrecere şi îl invita şi pe Sertorius. Comandantul, neavând nici o bănuială, a venit însoţit de oşteni din corpul de gardă, compus din spanioli. El demult nu mai avea încredere în romani. În toiul petrecerii Perpernius a izbit cupa de pământ. Acesta era semnalul convenţional pentru atentatori: ucigaşii s-au năpustit cu spadele asupra lui Sertorius şi a tovarăşilor săi neînarmaţi. Conducătorul de armată a murit. Aşa s-a stins din viaţă omul care putea să devină eliberatorul Spaniei, dacă nu cădea victimă vicleniei şi trădării (anul 72 î.Hr.).
Soarta lui Sertorius dovedeşte că nu poate fi dusă cu succes lupta împotriva asupritorilor fără susţinerea poporului. El era invincibil atâta timp cât spaniolii vedeau în persoana lui un conducător pentru libertate şi independenţă. Greşelile lui Quintus Sertorius au îndepărtat poporul de el şi l-au condus la pieire.
Armata a fost preluată de Perpernius. Ostaşii nu-l agreau. Credinţa lor în biruinţă dispăruse. Lusitanii, înţelegând că moartea lui Sertorius prevesteşte înfrângerea totală a spaniolilor, fugeau care încotro.
Pompeius a zdrobit oştirea lui Perpernius chiar în prima luptă, iar ucigaşul lui Sertorius a fost luat prizonier. Fricosul atentator voia să-şi salveze viaţa şi i-a înmânat lui Pompeius corespondenţa lui Sertorius, în care figurau scrisori ale multor persoane romane influente. Dar Cnaeus Pompeius a aruncat scrisorile în foc fără a le citi şi a ordonat executarea lui Perpernius.
Oraşele spaniole se predau lui Pompeius unul după altul. Curând rămăşiţele oştirii lui Sertorius au depus armele şi au fost trimise în Galia, lângă Lugdunum, fiindu-le interzis să părăsească teritoriul. Spania a fost înfrântă definitiv de Caius Iulius Caesar (în 61-59 î.Hr.).
MARCUS CRASSUS
(cea 115-53 Î.Hr.)
Om politic roman. A înfrân t (71 Î.Hr.) la Apulia armata lui Spartacus. A făcut parte, alături de Caesar şi Pompeius, din primul triumvirat (60 î.Hr.). Guvernator al Siriei, a fost înfrânt şi ucis de părţi în bătălia de la Carrhae.
Marcus Licinius Crassus s-a născut în anul 114 î.Hr. Într-o familie bogată. Tatăl lui a jucat un rol important în viaţa politică a ţării, a ocupat funcţii de stat şi o dată a fost onorat prin triumf. Familia respecta vechile tradiţii şi, cu toate că era bogată, ducea o viaţă simplă şi modestă.
Anii de copilărie şi de adolescenţă ai lui Marcus au coincis cu o vreme grea şi furtunoasă. La vârsta de zece ani el a văzut triumful în cinstea lui Marius după victoria repurtată în războiul cu Iugurtha şi, împreună cu toţi romanii, jubila, aflând despre zdrobirea teutonilor şi a cimbrilor. Mai târziu, Crassus a fost martorul luptei politice interne dintre partidele aristocraţilor şi popularilor, care s-a transformat într-un război civil sângeros.
