— Dacă oştirea care merge împotriva noastră este trimisă de poporul roman, noi vom duce un război crunt. Dacă însă tu, Crassus, ai pornit o campanie în propriul tău interes, regele Pârtiei nu va începe operaţiile militare. Cruţându-ţi bătrâneţile, el va permite retragerea soldaţilor romani, pe care i-ai lăsat în oraşele Mesopotamiei.

Ca răspuns, Crassus a declarat cu mândrie:

— Nu-i voi răspunde regelui acum. Ii voi răspunde în Seleucia (mare oraş şi una din capitalele regatului Pârtiei).

Căpetenia soliei Parţiei a izbucnit în râs. El i-a întins lui Crassus mâna cu palma în sus şi a exclamat:

— Mai degrabă va creşte păr în palmă, decât vei vedea Seleucia!

A început războiul cu Parţia, stat imens ce se întindea de la Golful Persic până la Marea Caspică.

La Crassus au venit fugari romani din Mesopotamia, care au povestit despre invazia părţilor, despre forţa şi numărul lor mare: — Nu poţi fugi de ei!...

— Nu-i poţi ajunge, sunt invincibili!... Săgeţile lor străpung cea mai durabilă armură... Săgeţile părţilor nu se văd în zbor...

Mulţi îl sfătuiau pe Crassus să nu se grăbească, mai întâi să afle mai multe despre duşman. Se vorbea despre unele semne rele. Romanii antici înaintea fiecărei campanii ghiceau după zborul păsărilor, după măruntaiele animalelor jertfite şi credeau că aşa poate fi cunoscută voinţa zeilor. Dar Crassus nu voia să asculte pe nimeni. El a refuzat să amâne plecarea. A refuzat să urmeze şi sfatul regelui armean Artavasdes, care sosise împreună cu şase mii de călăreţi şi a promis să-i mai dea şi alt ajutor, dacă Crassus va trece prin Armenia.

— Munţii patriei mele, a spus Artavasdes, sunt prielnici şi neprimejdioşi. Acolo cavaleria părţilor nu-şi poate desfăşura forţele.

Crassus a rămas mulţumit de propunerea regelui, însă a clătinat din cap:

— Nu, a spus el, eu trebuie să plec în Mesopotamia, unde am lăsat mulţi ostaşi romani viteji. Nu-i pot părăsi în voia sorţii.

Regele armean a plecat din tabăra romanilor.

În primăvara anului 53 î.Hr. Crassus a pornit împotriva parţilor.

In luna mai legiunile lui au ajuns la Eufrat, peste care au zidit un pod. Când oştile au trecut pe celălalt mal, podul a fost distrus de furtună.

— Nu vă temeţi, ostaşi, că podul a fost distrus, s-a adresat Crassus soldaţilor, să nu credeţi că aceasta prevesteşte nenorocire. Voi n-o să mai aveţi nevoie de el. Jur că după ce-i vom distruge pe duşmani, ne vom întoarce prin Armenia...

Soldaţii au murmurat încuviinţător, însă au amuţit, când Crassus a mai rostit:

— Oşteni, nici unul dintre voi nu se va întoarce pe acest drum...

Aceste cuvinte sunau cam straniu.

— Nici unul dintre noi nu se va întoarce, s-au gândit soldaţii romani superstiţioşi.

În aceeaşi zi, în timpul împărţirii alimentelor, ostaşilor li s-a dat linte şi sare. Aceasta din nou a produs o impresie neplăcută, deoarece la Roma linte şi sare se punea în faţa celui mort în semn de doliu.

Înainte de a porni mai departe, comandantul de oşti trebuia, conform obiceiului, să aducă o jertfă de purificare pentru a cere zeilor izbândă. Când preotul i-a întins lui Crassus măruntaiele animalului sacrificat, acesta le-a scăpat jos. El le-a ridicat repede şi a spus zâmbind:

— Bătrâneţile, ce să-i faci! Dar mâinile mele nu vor scăpa arma!

Cu aceste cuvinte Crassus a vrut să-i însufleţească pe ostaşi. Însă ele n-au impresionat pe nimeni.

— Războiul începe cu semne rele, şuşoteau soldaţii.

Armata lui Crassus a pornit de-a lungul râului. Oştirea romanilor număra şapte legiuni: patru mii de călăreţi, detaşamente de infanterişti, în total aproape patruzeci de mii de ostaşi. Înainte mergeau cercetaşii, care peste puţin timp au anunţat că ţinutul din jur este nepopulat, dar se văd multe urme de cai. Amprentele copitelor indicau că nişte călăreţi se retrăgeau în faţa oştirilor romane.

— Părţii fug numai la apropierea romanilor, a spus Crassus.

Soldaţii au prins curaj şi au început a se gândi cu mai mult dispreţ la duşmanul care se teme să intre în luptă cu ei.

Ofiţerii mai prevăzători propuneau ca înaintarea să se facă fără grabă. Caius Casius şi alţi ajutori ai lui Crassus propuneau să se oprească într-un loc întărit, să obţină cât mai multe informaţii despre inamic şi să cerceteze împrejurimile. De asemenea erau de părere că înaintarea trebuie făcută de-a lungul malului râului.

— Râul, îi spuneau ei lui Crassus, va apăra oştirea de un atac prin surprindere din flanc sau din spate. Pe râu, alături de oaste, pot pluti vase cu alimente şi soldaţii nu vor duce lipsă de nimic.

Crassus nu le-a răspuns imediat, voind să chibzuiască asupra propunerilor. Gândurile i-au fost întrerupte, fiindcă în tabără a sosit Abgaros, conducătorul unuia din triburile arabe din Mesopotamia, un om viclean. Cândva el îl ajutase pe Pompeius şi-şi căpătase reputaţia de prieten al romanilor. Acum, fireşte, el a fost întâmpinat ca aliat, însă de data aceasta Abgaros era de partea duşmanilor Romei şi a venit în tabăra lui Crassus la ordinul secret al comandanţilor de oşti părţi, pentru a încerca să-l atragă pe consul în adâncul ţării. Acolo, pe şes, cavaleria părţilor intenţiona să-l înconjoare şi să-l zdrobească pe adversar, deoarece în acest caz romanii pierdeau avantajul pe care li-l dădea râul şi malurile lui deluroase.

Abgaros juca iscusit rolul său de prieten al romanilor, preamărindu-i pe Pompeius şi pe fratele lui, numindu-l pe Cnaeus binefăcătorul său, pe care nu-l va uita nicicând.

Arabul era încântat de armata lui Crassus, de puterea ei, de înarmare şi disciplină şi făcea aprecieri dispreţuitoare la adresa parţilor.

— De ce tărăgănezi, Crassus? Ce aştepţi? De ce te pregăteşti atât de minuţios? Soldaţii tăi au nevoie nu de arme, ci de picioare puternice şi iuţi, pentru a-i ajunge pe duşmanii care fug. Dacă vei tărăgăna, parţii vor pleca în grabă la sciţi şi la gircani, luând cu ei obiectele de valoare şi aurul. Dacă vrei să lupţi, grăbeşte-te până ce regele parţilor nu şi-a adunat toate forţele într-un singur loc... Acum el are puţină oaste.

Dar toate astea erau minciuni. În realitate regele Parţiei pe atunci pustia Armenia drept pedeapsă pentru alianţa ei cu romanii. Împotriva lui Crassus el l-a trimis pe conducătorul său de oşti, surena. În statul parţilor acest titlu îl purta cea mai de vază persoană după rege.

Abgaros a reuşit să-l convingă pe Crassus şi armata romană a pornit în adâncul ţării. Ca şi mai înainte, duşmanii nu se vedeau nicăieri. La început drumul era bun. Au mers câteva zile şi au dat de un şes nisipos şi fără apă. Picioarele ostaşilor se cufundau în nisipul moale, pulverulent, înaintarea devenind tot mai anevoioasă. Soldaţii vedeau înjur o privelişte tristă: nicăieri nici un copăcel, nici un tufiş, nici râuleţe vesele, nici coline verzi, numai stepă mohorâtă.

Armata romană a fost ajunsă din urmă de câţiva călăreţi: aceştia erau trimişii regelui armean Artavasdes, care au adus vestea tristă despre invazia părţilor în Armenia.

— Regele nu te poate ajuta acum, au spus solii. El a poruncit să-ţi transmitem să mergi în ţara noastră. Unindu-ne, vom deveni mai puternici. În munţii noştri e mai uşor de luptat cu parţii...

Crassus s-a supărat şi l-a numit pe regele armean trădător. El ameninţa să-l pedepsească.

La 9 iunie 53 î.Hr. Abgaros a fugit din tabăra romanilor. Trădarea lui a devenit limpede. Dar Crassus a ordonat să se înainteze, grăbindu-i pe soldaţi. Infanteria obosită abia se ţinea de cavalerie.

Pe neaşteptate din grupul de ostaşi trimis înainte s-au întors câţiva oameni. Cercetaşii care au scăpat teferi au raportat că ceilalţi au fost ucişi, iar ei s-au salvat cu greu de duşmanii numeroşi, care înaintează spre romani.

Vestea l-a zguduit pe Crassus. El a ordonat oştirii să ocupe poziţiile de luptă. Soldaţii s-au aliniat în careu. Pe fiecare latură au încăput câte douăsprezece cohorte (cohorta avea 500 ori 600 de oameni). Crassus a împărţit cavaleria în detaşamente, pe care le-a ataşat fiecărei cohorte, pentru a o întări. Comanda unui flanc Crassus a încredinţat-o lui Caius Cassius, iar a celuilalt — feciorului său, Publius Crassus, care căpătase experienţă de război în Calia, unde luptase în oştirea lui Caesar. Centrul armatei era condus de Marcus Crassus.

În formaţie de luptă romanii înaintau încet şi în curând au ajuns la râuleţul Ballis. Soldaţii obosiţi, care sufereau din cauza arşiţei şi a setei, s-au bucurat la vederea apei. Ei sperau să se odihnească aici. Însă Crassus a ordonat:

— Acei ce vor să bea, las' să bea, însă să rămână în front.

Fără a se odihni, soldaţii au pornit mai departe; mânaţi de ordin, ei mergeau în marş rapid, fără opriri.

Deodată s-a arătat duşmanul. Aceasta s-a întâmplat în apropierea oraşului Carrhae. Însă astea erau numai detaşamentele de avangardă ale inamicului. Forţele principale veneau după ele. Ostaşii părţi au aruncat mantalele de ploaie peste arme şi zale, pentru ca acestea să nu strălucească la soare şi să nu permită ca ei să fie descoperiţi înainte de vreme. Când duşmanii s-au apropiat, au început să bată în tobele cu clopoţei. A răsunat un bubuit prelung, asemănător cu cel al tunetului. Cu aceste sunete părţii îi înfricoşau pe inamici. Romanii au trâmbiţat din goarne şi din trompete. Amândouă armatele continuau să se apropie. La un semn al comandantului părţii au aruncat mantalele de ploaie. Armele şi zalele au scânteiat la soare. Soldaţii romani priveau cu spaimă tabloul îngrozitor. Armata duşmană era foarte numeroasă. Călăreţii părţi produceau o impresie înfricoşătoare. Ei erau îmbrăcaţi în zale şi purtau coifuri de aramă şi de fier, care le acopereau faţa. Caii lor de asemenea erau apăraţi de platoşe. Aplecându-se pe cai, călăreţii au luat-o la goană spre romani, sperând că dintr-o singură lovitură vor doborî primele rânduri şi vor pătrunde înăuntrul careului. Legionarii încercaţi au respins primul atac.

Întâmpinând o rezistenţă dârză, parţii s-au retras. Se părea că ei s-au împrăştiat în dezordine în toate părţile. Din rândurile romanilor s-au auzit vorbe ironice, însă cavaleria duşmană a început să învăluie pe neobservate careul, care curând a fost prins într-un cerc puternic.

Crassus a ordonat ostaşilor înarmaţi mai uşor să se arunce asupra duşmanului. N-au reuşit legionarii să facă câţiva paşi, că s-a auzit şuieratul unei ploi de săgeţi. Au căzut primii morţi şi răniţi, iar ceilalţi s-au retras grăbiţi în rândurile infanteriei romane greu înarmate. Soldaţii lui Crassus pentru prima dată au simţit acţiunea săgeţilor părţilor, care străbăteau zalele şi scuturile, străpungeau corpul omenesc. Duşmanul continua să arunce săgeţi din arcurile bine întinse. Parţii nu trebuiau să ochească: romanii erau aliniaţi atât de des, încât fiecare săgeată îşi găsea victima.

Suferind pierderi mari, romanii au încercat să treacă la ofensivă, însă parţii se eschivau de la luptă, fugeau în lături, întorcându-se din când în când şi aruncând săgeţile purtătoare de moarte.

La început Crassus şi soldaţii săi sperau că duşmanul îşi va epuiza rezervele de săgeţi, însă consulul a fost informat că nu departe stau cămile încărcate cu săgeţi şi că, golindu-şi tolbele, călăreţii parţi le umpleau din nou. Legionarii s-au descurajat total.