O lovitură groaznică a zguduit vasul lui Sertorius: prora corăbiei lui, căptuşită cu aramă, s-a izbit de vasul comandantului flotei lui Sylla şi în spărtură a năvălit apa — corabia nu mai putea fi salvată. În curând vasul s-a scufundat. Celelalte corăbii ale lui Sylla se grăbeau să-i salveze pe oamenii ce se înecau.

Profitând de învălmăşeala din rândurile inamicului, Sertorius a ordonat ridicarea pânzelor şi a pornit spre Peninsula Iberică. El a debarcat în Lusitania fără mare dificultate, împreună cu el erau 2600 de oameni (o mare parte — africani, care au însuşit arta militară romană).

Chiar din primele zile Sertorius a fost recunoscut de vreo 20 de comunităţi lusitane. Avea acum la dispoziţie teritoriu, oştire şi putere. Putea începe un război cu părtaşii lui Sylla.

Spania devenise provincie a Romei la începutul secolului II î.Hr., după victoria romanilor în cel de Al Doilea Război Punic (264-241 î.Hr.). Triburile spaniole, iubitoare de libertate, refuzau să se supună cuceritorilor şi în peninsulă se desfăşura un crâncen război de partizani. Ba într-o regiune, ba în alta izbucneau răscoale. Lupta, care nu contenea nici ziua, nici noaptea, a epuizat total oştirile romane. Nu o dată s-a întâmplat ca legionarii romani rezistenţi să fie înfrânţi în lupta cu spaniolii.

O răscoală grandioasă a cuprins Spania în anul 151 î.Hr. În fruntea poporului care s-a ridicat la luptă era păstorul lusitan Viriathus — comandant de oşti foarte talentat. La început el avea la dispoziţie un mic detaşament. Treptat, Viriathus a supus triburile muntene din partea centrală a Lusitaniei. Cu iuţeala incendiului de pădure răscoala s-a extins în toată peninsula. Oraşele Lusitaniei au pus la dispoziţia conducătorului popular mijloace, flotă, minunaţi marinari şi constructori de maşini de aruncat.

În decursul a nouă ani iscusitul conducător de oşti a zdrobit faimoasele armate ale Romei. Romanii, care au învins Cartagina, fugeau acum de oştirile unui păstor. Una din excepţionalele biruinţe ale lui Viriathus a fost nimicirea armatei lui Quintus Fabius Servilian. Consulul roman a capitulat dezonorabil, recunoscându-l pe Viriathus stăpânitor al Spaniei.

Dar peste puţin timp senatorul roman a trimis în Spania un nou comandant de armată, care a pus în aplicare arma ilicită a corupţiei. Cu ajutorul aurului el i-a convins pe câţiva adepţi ai lui Viriathus să păşească pe calea trădării. Un trădător mituit a pătruns în cortul lui Viriat şi l-a înjunghiat.

Pieirea conducătorului a provocat confuzie între comandanţii de armată. Aceasta i-a ajutat pe romani să învingă. Dar temporar: în curând a izbucnit o nouă răscoală. De data aceasta centru de rezistenţă a devenit vechiul oraş bine întărit Numantia de pe râul Durius. În jurul puternicei fortăreţe, la ridicarea zidurilor căreia au muncit şi oamenii, şi natura însăşi, s-au adunat triburile iubitoare de pace din Spania de Nord.

Una după alta se perindau lunile, însă Numantia respingea cu dârzenie atacurile romanilor. Din spate asediatorii erau atacaţi de spanioli. Aprovizionarea armatei romane cu alimente devenea tot mai dificilă.

Rezistenta eroică a oraşului a durat şaisprezece luni. Asediaţii l-au forţat pe duşman să încheie pace cu Numantia.

Dar Senatul n-a aprobat tratatul şi a trimis în Spania un alt comandant de armată, pe Scipio Aemilianus, cel care a distrus Cartagina.

Noul comandant a ridicat în jurul oraşului întărituri pentru a-i izola pe apărători de lumea din afară şi, în sfârşit, schimbând cursul râului Durius, i-a lipsit de apă. Locuitorii Numantiei continuau lupta. Romanii au reuşit să ocupe oraşul numai în urma unui asalt şi a luptelor crâncene de stradă (cam prin anul 133 î.Hr.). Dar nici aici ei n-au găsit decât ruine.

Când Sertorius a ajuns în Lusitania, de la războiul din Numantia a trecut aproape o jumătate de veac. Dar amintirea despre apărarea eroică a Numantiei era încă vie în memoria poporului şi încă trăiau copiii celora care au luptat sub drapelul lui Viriathus.

Sertorius a atras de partea sa triburile Lusitaniei şi ale părţii centrale a peninsulei, declarând că el luptă împotriva jugului roman. Sertorius a anunţat micşorarea impozitelor, a interzis oştirii sale să se instaleze în casele locuitorilor băştinaşi. Pentru a le servi soldaţilor drept pildă, Sertorius a ordonat să i se instaleze cortul în pădure, departe de zidurile oraşului. El a interzis perceperea impozitelor de la populaţie.

Multe mijloace a cheltuit Sertorius pentru a-i atrage de partea sa pe conducătorii triburilor locale. El întotdeauna era gata să recruteze soldaţi spanioli, desemnându-i în posturi importante. Dar funcţiile de răspundere erau totuşi rezervate romanilor. Cu toate acestea, spaniolii îl agreau pe Sertorius, văzând în persoana lui un nou Viriathus.

Sertorius a format în Spania un guvern asemănător celui roman, a înfiinţat un Senat şi organe ale puterii.

Lui Sertorius i s-au acordat onoruri ca unui consul roman: el era însoţit de o gardă de onoare din doisprezece lictori.

Sertorius a împărţit teritoriul peninsulei în două provincii: Lusitania, cu capitala la Ebro, şi Celtiberia, cu centrul la Osc, şi a început emiterea propriei monede.

Timp de câţiva ani el a condus Spania. Depunea eforturi pentru a introduce cultura romanilor, îi influenţa pe apropiaţii săi să le imite obiceiurile, deschidea şcoli şi cerea ca peste tot să fie auzită numai limba lui maternă. Pe oşteni îi instruia după regulile romane şi a introdus în armată regulile militare romane şi o disciplină severă.

Din toate părţile veneau la Sertorius mii de voluntari spanioli. El dispunea acum de o puternică oştire. Peste puţin timp a năvălit în provincia romană Spania Depărtată, înaintarea i-a luat pe adepţii lui Sylla prin surprindere. Lăsând pe câmpul de luptă mii de cadavre, ei au fugit, cuprinşi de panică. Aproape toată provincia a ajuns în mâinile lui Sertorius.

Fără a-i da răgaz inamicului, Sertorius a apărut în provincia Iberia. Guvernatorul ei, Marcus Dominitius Calvinus, a primit ordin de la Sylla să oprească inamicul cu orice preţ. In ajutorul lui Dominitius Calvinus au venit trei legiuni. Comandant suprem a fost abilul conducător de oşti Quintus Metellus.

Dar zadarnică a fost încercarea comandanţilor lui Sylla de a opri ofensiva duşmanului. Sertorius a obţinut noi victorii: Dominitius Calvinus a căzut în luptă, o înfrângere totală a suferit Metellus.

Sertorius nu-i slăbea nici pentru o clipă pe romanii care se retrăgeau. El era un minunat conducător al războiului de partizani: evitând luptele, îi lipsea pe romani de alimente, încercuia unităţi mai mici şi le zdrobea, apărea prin surprindere acolo unde nu era aşteptat.

Succesele nu-i acaparau spiritul. Ca şi mai înainte, el se comporta simplu cu populaţia, iar cu cei care încălcau disciplina era aspru. Forţele lui creşteau. Peste doi ani de la debarcarea pe ţărmul pustiu al Lusitaniei în mâinile lui era aproape toată Spania. Aliaţii lui Sertorius, piraţii, pândeau vasele romane, le capturau şi le înecau, îi aprovizionau pe spanioli cu armament şi cu alimente.

Sertorius şi-a trimis reprezentanţii în Galia, chemând poporul ei să se răscoale împotriva Romei şi să adere la spanioli. În curând în regiunile din vecinătatea Spaniei au apărut detaşamente de partizani ale galilor. Defileurile prin munţii Pirinei au nimerit în mâinile răsculaţilor.

În toiul victoriilor iui Sertorius a murit Lucius Cornelius Sylla. Partida popularilor romani a încercat să paralizeze puterea aristocraţilor, adepţi ai lui Sylla, dar a suferit eşec. Atunci unul din cei mai de seamă conducători ai democraţilor, Marcus Perpernius, şi-a adus oştirile în Spania, la Sertorius (77 î.Hr.).

Sertorius îl aştepta pe Perpernius în tabăra sa. Spaniolii erau agitaţi de faptul că le-au venit întăriri din Italia. Cortul lui Sertorius a fost împodobit cu coroane. La intrare se înghesuiau comandanţii. S-au aliniat lictorii. Centurionul a raportat că în curând soseşte Perpernius. Răsunară trâmbiţele. Ostaşii care mai înainte au luptat sub conducerea lui Marius au fost întâmpinaţi cu bucurie. Sertorius l-a îmbrăţişat pe Perpernius şi l-a condus în cortul său.

Perpernius, îngâmfat, obraznic, ambiţios şi perfid, era diametral opus lui Sertorius. Curând între ei s-au început animozităţile.

Forţele Romei sporeau. Senatul nu s-a limitat numai la expedierea ajutoarelor lui Metellus, ci a îndreptat împotriva lui Sertorius o nouă armată, condusă de tânărul Cnaeus Pompeius.

Cercetaşii i-au comunicat lui Sertorius despre apropierea unor mari forţe ale duşmanului şi el a hotărât să se retragă, fără a intra în luptă. Perpernius a refuzat să execute ordinul comandantului, a început lupta cu Pompeius şi a fost zdrobit.

Când rămăşiţele oştirii înfrânte au sosit în tabără, comandantul de armată a ieşit din cort în întâmpinarea lui Perpernius. Ostaşii au adus doi cai. Unul era o mârţoagă bătrână, iar altul o iapă tânără cu coada stufoasă şi coama deasă. Sertorius i-a propus legionarului, vestit prin puterea lui excepţională, să se apropie de calul bătrân, iar de cel tânăr s-a apropiat un pitic. Li s-a propus să smulgă cozile cailor.

Voinicul a înşfăcat mârţoagă de coadă şi a tras cu toată puterea. Sărmana iapă s-a clătinat, dar ostaşul n-a reuşit totuşi să-i smulgă coada. Piticul a început însă să smulgă unul după altul câte un fir de păr şi în curând iapa a rămas fără coadă.

— Răbdarea învinge ceea ce nu poate face puterea, a rostit Sertorius, adresându-se oştirii. Astfel el a demonstrat că puterea trebuie aplicată cu chibzuinţă.

Înfrângerea lui Perpernius a fost o lecţie utilă pentru adepţii lui Sylla. Multe oraşe se grăbeau să deschidă porţile în faţa comandanţilor de armate de la Roma. Ca şi mai înainte, Sertorius evita să intre în luptă cu forţele superioare ale duşmanului, istovindu-l prin mici încăierări.

Când Sertorius asedia oraşul Lauron, în spatele lui a apărut Pompeius. Quintus şi-a condus rapid oştirea pe colina din apropiere şi şi-a dislocat aici tabăra. Cnaeus Pompeius, ameţit de succese, le-a propus locuitorilor oraşului să urmărească de pe ziduri cum va fi învins inamicul.

— Eu îl voi învăţa pe discipolul lui Sylla că un comandant de armată trebuie să se uite nu numai înainte, dar şi înapoi, a răspuns Sertorius discursului lăudăros al lui Pompeius.

Printr-un marş fulgerător oastea lui Sertorius l-a depăşit pe Cnaeus Pompeius şi a cucerit Lauronul. Locuitorilor li s-a permis să plece, iar oraşul a fost cuprins de flăcări, fiind aprins din toate părţile. Pompeius a fost nevoit să se retragă.

În curând armata lui Pompeius s-a ciocnit din nou cu Sertorius. Pe râul Sucrona s-a încins o luptă crâncenă. Oştirea lui Pompeius a fost încercuită, iar consulul s-a ales cu o rană grea. Toate încercările de a scăpa din încercuire erau zadarnice. Numai noaptea a pus capăt crâncenului măcel. Dimineaţa în ajutorul lui Pompeius a sosit Metellus şi l-a salvat.

— Dacă n-ar fi reuşit să vină Metellus, spunea amărât Sertorius, eu l-aş fi bătut pe Pompeius cu nuiaua şi l-aş fi trimis la Roma.

Legiunile lui Metellus şi Pompeius s-au retras în Galia la cantonamentul de iarnă, lăsând Spania în mâinile lui Sertorius.

La Sertorius au sosit reprezentanţii regelui Pontului, Mitradate, cel mai înverşunat duşman al Romei. Regele îi propunea ajutor în bani şi soldaţi în schimbul promisiunii de a-i retroceda regiunile cucerite de Sylla.

— Victoriile mele trebuie să ridice Roma în slăvi, dar nu să contribuie la paralizarea puterii romane, le-a răspuns Sertorius cu mândrie solilor lui Mitradate. Gloria trebuie să-l încununeze pe comandantul de armată. E mai onorabil să moară, decât să obţină victorii ruşinoase.

Răspunsul plin de patriotism al lui Sertorius l-a uimit pe Mitradate.

— Dacă de pe ţărmul oceanului Sertorius fixează graniţele pământurilor mele, atunci ce ne va recomanda el, când va domni la Roma? a declarat Mitradate înfuriat. Cu toate acestea, regele Pontului n-a renunţat la alianţa cu Sertorius şi a încheiat cu el un tratat.

Potrivit condiţiilor acestui tratat, Sertorius i-a trimis lui Mitradate comandanţi iscusiţi pentru a-i instrui pe pontieni în arta militară romană şi a acceptat să-i dea lui Mitradate Bitinia şi alte state din Asia Mică, aflate sub stăpânirea Romei. Regele i-a trimis lui Sertorius 40 de corăbii şi mult aur.

Vestea despre alianţa lui Mitradate cu Sertorius a alarmat Senatul roman. El era îngrijorat de zvonurile că noul Hannibal - Sertorius va porni din Spania o campanie spre Italia. Dar el, aşteptând duşmanul în Spania, în loc să înceapă ofensiva, a comis prima greşeală. Între timp, Senatul roman a trimis în ajutorul lui Metellus şi Pompeius două legiuni noi.

În primăvara anului 74 î.Hr. Pompeius, însănătoşit după rănile primite, şi Metellus, cu puteri proaspete, au trecut Ebroul. După mai multe lupte biruinţa se profila în favoarea guvernului aristocrat al Romei. Spania de Răsărit a fost cucerită de sertorieni. Sertorius a fost primul care a aflat despre înfrângerile grele. Şi până soldaţii n-au aflat această veste şi pentru ca ei să nu rămână disperaţi, ei l-a ucis pe soldatul care a adus ştirea.

Înfrângerile urmau una după alta, nu numai pentru că războiul îndelungat i-a epuizat pe spanioli. Populaţia era nemulţumită de interminabilele recrutări în oştirea lui Sertorius. Războiul nimicea roadele muncii paşnice ale unor generaţii întregi. Însuşi Sertorius comitea noi greşeli: el a devenit crunt, subiectiv, se răfuia cu acei care nu erau de acord cu el.

Necăjit de şovăieli şi îndoieli, Sertorius nu mai polemiza cu sfetnicii apropiaţi şi petrecea ore întregi în singurătate. Comandanţii lui tot mai des vorbeau în şoaptă că Sertorius îşi îneacă amarul în vin. Guvernul roman demult a promis să-l ierte şi să-i ofere o sumă mare de bani celui care va salva Roma de Sertorius. S-au găsit şi trădători. Un grup de romani dintre sfetnicii apropiaţi ai lui Sertorius au urzit un atentat la viaţa lui.

Atentatul a fost descoperit, iar vinovaţii, supuşi unei execuţii chinuitoare. Însă nu s-a putut afla că în fruntea atentatului se găsea Perpernius, care continua să rămână la postul său şi care nu uitase cum a fost înjosit de Sertorius în faţa oştirii. Curând el a organizat un alt atentat.