— Nu mai am prieteni şi nu vreau să cad viu în mâinile duşmanilor, îi spuse Caius sclavului, arătându-i spre sabia lui. Filocrate înţelese dorinţa stăpânului său şi-i înfipse sabia în piept...
Peste o vreme s-a înfăţişat înaintea lui Opimius un războinic, ţinând în vârful suliţei un cap de om: Septimuleus, prietenul lui Opimius, venea să-şi ceară răsplata (consulul făgăduise pentru capul lui Caius atâta aur, cât va cântări ţeasta). Dar ticălosul a întrecut măsura: după ce scosese creierii, turnă în ţeasta lui Caius plumb, ca să tragă mai greu la cântar...
În acea zi valurile Tibrului au dus puzderie de leşuri spre mare: aproape trei mii de partizani de ai lui Caius şi Fulvius au fost ucişi şi aruncaţi în apă din ordinul consulului.
Opimius porunci apoi să se zidească templul Concordiei. Dar nu se isprăvi construcţia, când pe fronton apăru o inscripţie:
Nelegiuirea a înălţat un templu Concordiei
Frica de bogătaşi era atât de mare, încât poporul îşi părăsi conducătorul în ceasul de cumpănă. Dar amintirea celor doi Gracchus dăinuia.
Oamenii treceau cu capetele plecate prin faţa statuilor fraţilor Gracchi, înălţate în unul din cele mai frumoase cartiere ale oraşului. Iar în ziua Sărbătorii Recoltei, cetăţenii duceau primul spic şi primul rod la locurile acelea sfinte, unde Tiberius şi Caius Gracchus au căzut în lupta pentru drepturile ţăranilor romani ruinaţi.
MARIUS
(cea 155-86 Î.Hr.)
General şi om politic roman. Ales de 7 ori consul. S-a remarcat prin victoriile repurtate în Africa (111-105 î.Hr.) şi prin cele asupra teutonilor şi cimbrilor (102-101 î.Hr.). Om politic versatil, s-a aflat în conflict cu Sylla, conducătorul partidei optimaţilor (aristocraţilor), în timpul războiului civil din Roma (100 î.Hr.).
Caius Marius s-a născut în anul 155 î.Hr. În satul Cereatae din apropierea oraşului Arpinum. Mai târziu mica aşezare va purta numele vestitului său fiu (italienii îi zic şi astăzi Casamare, adică — baştină lui Marius). Părinţii lui nu aveau decât un mic lot de pământ, care nu putea hrăni atâtea guri. De aceea tatăl său era nevoit să muncească la vecinii săi mai bogaţi.
Marius a început să argăţească de timpuriu alături de tatăl său, îndeplinind tot felul de munci ţărăneşti grele. Se obişnuise de mic să doarmă pe pământul gol, să îndure foame şi sete, arşiţă şi frig. Va ajunge mai târziu consul şi comandant suprem al armatei romane, dar tot ţăran va rămâne prin felul de a fi şi de a judeca.
După legile romane, toţi proprietarii de pământ erau datori să facă serviciul militar. La vârsta milităriei a plecat şi Marius la oaste. Tânărul soldat a participat la crâncenele lupte împotriva triburilor iberice răsculate şi a făcut cu acest prilej o şcoală aspră, evidenţiindu-se prin vitejie. Odată, când Marius a doborât un inamic iberic, munte de om, comandantul suprem al armatei romane, Scipio Aemilianus, l-a observat pe bravul oştean. Scipio făcea parte din acei aristocraţi romani care înlesneau înaintarea celor mai demni oameni din popor spre conducerea statului. În felul acesta, se întărea dominaţia nobilimii romane atrăgându-i în rândurile sale pe acei ce, altfel, i-ar fi putut deveni opozanţi pri-mejdioşi.
Iată de ce Scipio l-a făcut ofiţer pe viteazul şi isteţul Marius. Iar feciorul de argat, la rândul său, nu a ratat ocazia de a înainta în grad, devenind peste puţin timp unul dintre cei mai buni ofiţeri din statul-major al comandantului suprem. Cunoscându-l mai îndeaproape şi văzându-l atât de întreprinzător, Scipio i-a prezis un viitor strălucit. Aceste cuvinte stimulau şi mai mult ambiţia lui Marius, care visa să devină egal cu aristocraţii, să intre în lumea celor mari ca egal între egali, ba poate chiar ca cel dintâi printre ei. El spera că va obţine cu ajutorul şi cu protecţia lui Scipio succese la fel de frumoase pe tărâmul politic ca şi pe cel militar.
Dar protectorul lui a murit înainte de vreme. Marius nu s-a pierdut cu firea. Deşi lipsit de reazemul său cel mai puternic, el face totuşi carieră politică. Se ciocneşte însă de trufia nobilimii romane şi suportă mari înjosiri.
Deprinderile lui ţărăneşti, simple şi fireşti în tabăra militară, erau ridicole în capitală. Aristocraţii respingeau cu dispreţ orice încercare a lui de a se apropia de ei. Astfel, Marius capătă un şir de trăsături negative: sârguinţei, dârzeniei, energiei, vitejiei şi bunului-simţ al acestui ţăran roman li s-au ataşat şiretenia, lăcomia, cruzimea, suspiciunea şi invidia.
Cu preţul unor umilinţe Marius obţine, în sfârşit, susţinerea unei familii de vază, a lui Caecilius Metellus. Atunci îşi propune candidatura la postul de tribun.
Tocmai atunci la Roma era în toi lupta dintre aristocraţie şi partida popularilor, care se străduia să ajungă la putere. Ales ca tribun, Marius propune un proiect de lege prin care se minimaliza influenţa nobilimii în alegerea magistraţilor. Legea a fost adoptată. Astfel el devine simpatizat de partida popularilor şi dispreţuit de nobilime.
In zadar caută el mai apoi s-o recâştige, împiedicând adoptarea legii prin care urma să se împartă gratuit pâine sărăcimii romane. Acum îi întorc spatele şi democraţii.
După ce i-a expirat mandatul, Marius şi-a propus candidatura la postul de edil. Dar întrucât pierduse simpatiile ambelor partide, a suferit înfrângere. Mai mult chiar, a fost dat în judecată, fiind învinuit că ar fi încercat să mituiască alegătorii.
Se părea că Marius şi-a încheiat cariera politică şi că nu i-a rămas decât să-şi vadă de afacerile prin care adunase, de altfel, o mare avere. Dar iarăşi i-a surâs norocul: a izbutit să-şi ia de soţie pe Iulia, o fată din neamul aristocratic al lui Iulius Caesar. În urma acestei căsătorii Marius este acceptat din nou în societate, iar legăturile de rudenie îi permit să reapară pe arena politică. În 115 î.Hr. el este ales ca pretor şi numit guvernator în Spania. Aici îşi manifestă din nou talentul militar în lupta cu rebelii iberici.
Apoi izbucneşte un război în Africa. Regele Numidiei, Iugurtha, în fruntea triburilor nomade şi iubitoare de libertate din Africa de Nord, îi bătuse în câteva rânduri pe romani. Senatul hotărăşte să trimită împotriva lui pe cel mai bun conducător de oşti pe care-l avea Roma la acea dată, pe Caecilius Metellus, unul dintre protectorii lui Marius.
În căutarea unor ofiţeri capabili pentru viitoarea campanie, Metellus îşi aminteşte de el şi-i propune un post în statul-major. În războiul acesta Marius a dat dovadă de capacităţi strălucite şi a săvârşit numeroase fapte vitejeşti. În bătălia de lângă râul Mutulum armata romană a învins numai datorită lui Marius, care devine după aceasta primul ajutor al lui Metellus.
În curând însă prietenia lor ia sfârşit. Marius şi-a pus în gând să profite de greutăţile războiului cu Iugurtha, pentru a-l neutraliza pe Metellus şi a-i lua locul în fruntea armatei. Şi unelteşte împotriva şefului său: îl bârfea în faţa soldaţilor şi nu scăpa nici un prilej pentru a-i face necazuri.
Un oarecare Turpilius, prieten bun cu Metellus, care se bucura de consideraţia romanilor, dar şi a numizilor, a fost numit comandant al garnizoanei romane din oraşul Vacca. El a căutat să nu-i nedreptăţească pe locuitori. Când Iugurtha s-a apropiat pe neprins de veste de oraş, populaţia s-a răsculat şi i-a deschis porţile. Numizii i-au măcelărit atunci pe toţi romanii, numai lui Turpilius nu i-au făcut nici un rău, ba chiar l-au rugat pe Iugurtha să-l cruţe. Dar când s-a reîntors în tabără, Marius l-a dat în judecată pe motiv de trădare şi a obţinut condamnarea lui. Metellus a fost nevoit să semneze sentinţa prin care era trimis la moarte prietenul său. Turpilius a fost decapitat. Dar curând după aceea s-a constatat că el a fost condamnat pe nedrept.
Toţi împărtăşeau durerea lui Metellus, care-l deplângea pe Turpilius. Numai Marius se plimba bine dispus şi se lăuda că el i-a făcut-o lui Metellus ca să aibă remuşcări şi să fie urmărit de spiritul răzbunării, pentru că şi-a omorât prietenul.
Uneltirile lui Marius împotriva comandantului suprem s-au încununat de succes. Soldaţii, în scrisorile pe care le expediau acasă, se plângeau de greutăţile campaniei, de disciplina prea severă introdusă de Metellus. Ei afirmau că războiul nu se va sfârşi niciodată, dacă nu va fi numit comandant suprem Marius. Aceste scrisori au influenţat opinia publică din Roma şi au atras către Marius simpatiile alegătorilor tocmai când se apropia termenul alegerii de noi consuli.
Marius a cerut de la comandantul suprem permisiunea să plece la Roma pentru a-şi propune candidatura. În astfel de cazuri, după legile romane, trebuia să i se permită. Metellus însă a încercat sub tot felul de pretexte să-l reţină. El i-a permis să plece numai cu douăsprezece zile înainte de alegeri, în speranţa că Marius va întârzia. Dar acesta a reuşit să ajungă repede la cel mai apropiat port şi peste puţin timp vorbea deja în faţa poporului la Roma.
În ciuda opoziţiei aristocratice, Marius a fost ales în calitate de consul şi insista să fie numit în locul lui Metellus. A aderat iarăşi la partida popularilor. Marius obţine în sfârşit postul de comandant suprem al operaţiilor militare din Africa.
Când îl denigra pe Metellus, el susţinea că îl poate învinge pe Iugurtha chiar şi cu forţe mai mici. Dar devenind comandant suprem, Marius şi-a schimbat tactica şi cerea sporirea efectivului armatei romane pe care o prelua. Astfel formează o oaste puternică, în care au fost înrolaţi şi numeroşi voluntari, şi pleacă în Africa. Distruge armatele numide în mai multe bătălii. Iugurtha continuă lupta, formându-şi grupuri de partizani. Iuţi ca vântul, călăreţii numizi, prin loviturile neaşteptate, cauzau pierderi grave romanilor. Iugurtha îşi porni atacurile tocmai din Mauritania, ţară depărtată şi greu de cucerit, al cărei rege îi era socru. În această situaţie războiul ameninţa să nu se mai sfârşească. Pentru a-l termina, trebuia trimis la Bocchus, regele Mauri-taniei, un sol iscusit, care să-l înduplece a-l preda pe Iugurtha şi a nu-i mai susţine pe partizanii numizi. Misiunea era foarte riscantă, deoarece vicleanul Bocchus putea să dea solul pe mâna numizilor, şi atunci îl aştepta o moarte în chinuri îngrozitoare. Să efectueze această operaţie s-a hotărât tânărul aristocrat Lucius Cornelius Sylla, unul dintre cei mai viteji ofiţeri ai lui Marius. El a reuşit să-l convingă pe Bocchus şi l-a adus în tabăra romană pe Iugurtha, ferecat în lanţuri. Aşa se încheie în primăvara anului 105 î.Hr. războiul din Africa.
Dar aristocraţia, nemulţumită de ataşamentul lui Marius faţă de partida popularilor, l-a întristat. Senatul susţinea că biruinţa în război se datora nu atât lui Marius, cât viteazului Sylla, care l-a neutralizat pe Iugurtha. Caius Marius prinse ură faţă de neînfricatul său subaltern. Dar îşi camufla sentimentele, prefăcându-se binevoitor. În curând li s-a oferit amândurora posibilitatea să se dedice salvării Republicii.
Abia s-a aflat la Roma despre arestarea lui Iugurtha, că a şi sosit o altă veste, precum că la hotarele de nord au apărut cimbrii, nişte triburi germanice. Era o hoardă uriaşă, care se pornise de la Marea Baltică spre sud, în căutare de noi pământuri. Cimbrii locuiau în harabale cu coviltir de piele, în care îşi ţineau calabalâcul şi familia, folosindu-le în timpul luptelor ca adăpost. Locuitorii din sud se uitau cu uimire la aceşti bărbaţi înalţi şi chipeşi, cu părul blond şi ochii albaştri, la femeile lor voinice şi bine făcute. În bătălie cimbrii purtau coifuri de aramă şi erau înarmaţi cu săbii lungi, suliţe şi scuturi. Una din metodele lor preferate de luptă era falanga strânsă, alcătuită dintr-un număr egal de şiruri în lăţimea şi adâncimea frontului.
Oştenii din primele rânduri erau legaţi unul de altul cu lănţişoare sau funii, trecute prin cingătorile lor metalice. Dintr-un asemenea şir, legat cu un singur lanţ, era imposibil să evadezi ori să te retragi. Aveau şi cavalerie, dar mai slabă decât a romanilor, atât prin capacitatea de luptă, cât şi ca număr.
Cimbrii erau un popor de oameni severi, sălbatici şi foarte curajoşi. De obicei, conveneau cu duşmanul la ce dată şi în ce loc să lupte, iar înainte de a începe, chemau la luptă în doi pe cei mai voinici ostaşi din ambele părţi. Tot înainte de bătălie ei îşi demonstrau în diverse moduri dispreţul faţă de vrăjmaş şi făceau un zgomot straşnic: bărbaţii umpleau cuprinsul cu strigăte de lupta, iar femeile şi copiii loveau în coviltirele de piele întinsă ale carelor. Cimbrii luptau vitejeşte, deoarece credeau că moartea pe câmpul de bătălie este fapta cea mai demnă a unui om liber. În schimb, după victorie se răfuiau îngrozitor cu cei învinşi. Uneori dădeau zeilor întreaga pradă de război şi, în asemenea cazuri, nimiceau după luptă tot ce aparţinea duşmanului, până şi caii; pe duşmanii prinşi îi spânzurau pe loc sau îi lăsau în viaţă numai pentru a-i jertfi zeilor. Cimbrii îşi alegeau căpeteniile dintre ostaşii cei mai viteji. Acum cumplitele lor hoarde înaintau spre miază-zi, pustiind totul în calea lor.
Primele ciocniri cu cimbrii s-au terminat cu înfrângeri pentru romani: câteva armate, care au încercat să oprească puhoiul de năvălitori, au fost vânturate. Deosebit de groaznică a fost zdrobirea armatei conduse de guvernatorul Galiei, Quintus Servilius Caepio. Din 120 de mii de oameni n-a scăpat decât o mână de fugari. Republica se afla la marginea prăpastiei, şi lucrul acesta îl recunoşteau aproape toţi. Acum privirile întregului popor roman erau îndreptate spre Marius. Contrar legii, Caius Marius, care se mai afla în Africa, a fost reales consul în lipsa lui. I se încredinţa apoi comanda în războiul împotriva cimbrilor. Senatul, deşi aristocratic, n-a cutezat să se opună. În schimb, partida popularilor triumfa: candidatul democraţilor, un fiu de ţăran, avea acum puteri aproape dictatoriale în Republică.
În noul război s-au evidenţiat şi măreţia, şi neajunsurile lui Marius. El a ştiut, ca nimeni altul, să organizeze apărarea patriei. Totodată, denigrându-l pe Sylla, a făcut totul pentru ca tânărul şi talentatul comandant să nu avanseze în grad şi să nu poată rivaliza cu el.
În acele vremuri grele Roma nu avea destui oameni pentru armată, şi nici nu era uşor de recrutat soldaţi noi. După lege, puteau fi înrolaţi în armată numai oamenii care dispuneau de avere. Conducerea statului roman nu se putea bizui pe sărăcime. De aceea, din timpurile cele mai vechi, legiunile erau alcătuite în cea mai mare parte din ţărani care se înarmau din cont propriu. Dar în secolul II î.Hr. ţărănimea romană începe să se ruineze şi să se mute la oraş, unde sporeşte rândurile proletarilor. În legătură cu aceasta efectivul armatei romane a scăzut.
Pentru a mări numărul soldaţilor armatei din Africa, în 104 î.Hr. Marius propune Senatului şi obţine o reformă militară: de acum înainte ostaşii aveau să fie înarmaţi din contul statului, li se mărea simbria, în sfârşit, puteau fi recrutaţi chiar şi cei neînstăriţi. Aceste măsuri au atras în armată foarte mulţi proletari fără slujbe, pe care concurenţa muncii robilor îi lipsea de mijloace de existenţă. Milităria devenea singurul mod de existenţă pentru nevoiaşul roman, căci îi oferea un anumit câştig şi asigurare la bătrâneţe.
În anul 104 î.Hr. Marius sosi în teritoriile romane de dincolo de Alpi, în fruntea unor numeroase oşti italiene aliate. Era însoţit de câţiva ofiţeri abili, printre care se distingea Cornelius Sylla.
La început comandantul suprem nu-l putea găsi pe duşmanul împotriva căruia a fost trimis: cimbrii, după ce au zdrobit armata lui Caepio, s-au îndreptat spre Spania, jefuind şi pustiind toată regiunea de la vest de râul Ron. Ei luptau acum cu popoarele din Peninsula Iberică. Marius a avut astfel suficient răgaz pentru a organiza apărarea patriei. El a întărit disciplina în armată, a sporit capacitatea de luptă, i-a obişnuit pe soldaţi cu marşurile şi cu tot felul de munci grele: bunăoară, ei au săpat un canal, care înlesnea aducerea proviziilor din Italia.
