Din ordinul lui Perpernius la Sertorius a fost trimis un călăreţ cu vestea falsă cum că sertorienii au obţinut o victorie strălucită: în cinstea unui astfel de eveniment el organiza o petrecere şi îl invita şi pe Sertorius. Comandantul, neavând nici o bănuială, a venit însoţit de oşteni din corpul de gardă, compus din spanioli. El demult nu mai avea încredere în romani. În toiul petrecerii Perpernius a izbit cupa de pământ. Acesta era semnalul convenţional pentru atentatori: ucigaşii s-au năpustit cu spadele asupra lui Sertorius şi a tovarăşilor săi neînarmaţi. Conducătorul de armată a murit. Aşa s-a stins din viaţă omul care putea să devină eliberatorul Spaniei, dacă nu cădea victimă vicleniei şi trădării (anul 72 î.Hr.).

Soarta lui Sertorius dovedeşte că nu poate fi dusă cu succes lupta împotriva asupritorilor fără susţinerea poporului. El era invincibil atâta timp cât spaniolii vedeau în persoana lui un conducător pentru libertate şi independenţă. Greşelile lui Quintus Sertorius au îndepărtat poporul de el şi l-au condus la pieire.

Armata a fost preluată de Perpernius. Ostaşii nu-l agreau. Credinţa lor în biruinţă dispăruse. Lusitanii, înţelegând că moartea lui Sertorius prevesteşte înfrângerea totală a spaniolilor, fugeau care încotro.

Pompeius a zdrobit oştirea lui Perpernius chiar în prima luptă, iar ucigaşul lui Sertorius a fost luat prizonier. Fricosul atentator voia să-şi salveze viaţa şi i-a înmânat lui Pompeius corespondenţa lui Sertorius, în care figurau scrisori ale multor persoane romane influente. Dar Cnaeus Pompeius a aruncat scrisorile în foc fără a le citi şi a ordonat executarea lui Perpernius.

Oraşele spaniole se predau lui Pompeius unul după altul. Curând rămăşiţele oştirii lui Sertorius au depus armele şi au fost trimise în Galia, lângă Lugdunum, fiindu-le interzis să părăsească teritoriul. Spania a fost înfrântă definitiv de Caius Iulius Caesar (în 61-59 î.Hr.).

MARCUS CRASSUS

(cea 115-53 Î.Hr.)

Om politic roman. A înfrân t (71 Î.Hr.) la Apulia armata lui Spartacus. A făcut parte, alături de Caesar şi Pompeius, din primul triumvirat (60 î.Hr.). Guvernator al Siriei, a fost înfrânt şi ucis de părţi în bătălia de la Carrhae.

Marcus Licinius Crassus s-a născut în anul 114 î.Hr. Într-o familie bogată. Tatăl lui a jucat un rol important în viaţa politică a ţării, a ocupat funcţii de stat şi o dată a fost onorat prin triumf. Familia respecta vechile tradiţii şi, cu toate că era bogată, ducea o viaţă simplă şi modestă.

Anii de copilărie şi de adolescenţă ai lui Marcus au coincis cu o vreme grea şi furtunoasă. La vârsta de zece ani el a văzut triumful în cinstea lui Marius după victoria repurtată în războiul cu Iugurtha şi, împreună cu toţi romanii, jubila, aflând despre zdrobirea teutonilor şi a cimbrilor. Mai târziu, Crassus a fost martorul luptei politice interne dintre partidele aristocraţilor şi popularilor, care s-a transformat într-un război civil sângeros.

Ca şi tinerii cu aceeaşi situaţie, Marcus Licinius Crassus se pregătea de cariera politică. El nu poseda darul oratoric, dar era muncitor, insistent, îşi perfecţiona permanent măiestria pentru a vorbi în faţa poporului. Pe atunci discursurile publice la procesele juridice ale avocaţilor erau cea mai răspândită cale pentru începutul carierei de om politic.

Crassus nu refuza nici o invitaţie, participa la orice proces, chiar şi la cele mai neînsemnate, la care renunţau alţii. Era binevoitor cu oamenii, indiferent de posturile şi situaţia lor, nu era îngâmfat. Mergând pe străzile Romei, el răspundea amabil la orice salut.

Acei cărora le lua apărarea tânărul avocat nu contau atât pe darul de a vorbi al lui Crassus, cât pe relaţiile lui, pe influenţa şi bogăţia lui, doar funcţionarii romani nu erau incoruptibili. Treptat toate acestea îl făceau cunoscut şi tot mai mult i se solicita ajutorul.

Din tinereţe Marcus Crassus era obsedat de îmbogăţire şi aceasta a devenit trăsătura principală a caracterului său. De timpuriu el a dat dovadă de capacităţi extraordinare de om de afaceri, capabil să stoarcă câştiguri din orice.

Bogăţia lui Crassus creştea vertiginos. Lui nu-i scăpa nimic: arenda pământuri, participa la campaniile comerciale, cumpăra sclavi pentru ca apoi să-i vândă. Sub supravegherea lui tinerii robi însuşeau diferite arte, meşteşuguri. După ce nevolnicii deveneau conţopişti, declamatori, administratori de imobile, arhitecţi, majordomi, bancheri etc, ei erau vânduţi de trei ori mai scump sau erau „închiriaţi" de Crassus celor care aveau nevoie de asemenea oameni.

Un izvor inepuizabil de îmbogăţire pentru Crassus deveniră dificultăţile legate de lipsa locuinţelor, de care suferea Roma. Oraşul unde se adunau mii de oameni din toate colţurile şi provinciile Italiei era suprapopulat. Case de locuit se construiau puţine şi pe an ce trecea criza de locuinţe devenea tot mai acută. Casele cu multe etaje erau fără comodităţi, deseori se prăbuşeau. Înghesuiala mare a clădirilor era una din cauzele deselor incendii, care nimiceau cartiere întregi. Această situaţie crea condiţii favorabile pentru speculaţie. Crassus organizase echipe de pompieri din sclavi special pregătiţi. Contra plată ei stingeau incendiile, salvând de foc casele din vecinătate. Crassus cumpăra casele arse la un preţ de nimic şi în locul lor ridica clădiri cu multe etaje, pe care apoi le dădea cu chirie.

Ocupându-se de afaceri mari, Crassus nu uita nici de cele mici, străduindu-se să tragă foloase din toate, să facă economii peste tot. Bunăoară, fiind însoţit în timpul călătoriilor de învăţătorul său, el îi împrumuta în zilele friguroase o pelerină, dar nu uita s-o ceară înapoi. Când însă îi convenea, Crassus devenea darnic, ospitalier şi cu dragă inimă da bani cu împrumut fără dobândă acelora care îi puteau fi de folos. Unele persoane oficiale au devenit astfel dependente de Crassus.

În aceşti ani la Roma avea loc o luptă sângeroasă între adepţii partidei aristocratice, conduse de Sylla, şi partida popularilor, a cărui conducător era Caius Marius. În anul 88 î.Hr. Sylla, în fruntea a şase legiuni, după o mare bătălie, a cucerit Roma. Începu o nouă etapă în istoria Republicii, caracterizată prin lupta dramatică a consulilor pentru putere.

Crassus, ca şi întreaga sa familie, făcea parte din partida aristocratică. După ce Sylla a plecat în campanie împotriva lui Mitradate VI Eupator, Roma a fost asediată de oştirile lui Marius Cinna. In oraş bântuiau foametea şi epidemiile. În iunie 87 î.Hr. Roma a capitulat.

S-a început răfuiala sângeroasă cu toţi cei suspectaţi de simpatie pentru Sylla. Multe personalităţi de seamă au fost masacrate. Au fost ucişi tatăl şi fratele lui Crassus, el însuşi scăpând cu mare greu de pieire. Un timp el a locuit la Roma clandestin, dar, observând că este urmărit, a fugit împreună cu prietenii şi slugile sale.

Mergând numai noaptea, iar ziua stând ascunşi, fugarii au ajuns până la mare, au urcat pe o corabie şi în curând au ancorat lângă ţărmul Spaniei, unde tatăl lui Crassus fusese cândva funcţionar şi îşi făcuse prieteni. Crassus conta pe ajutorul lor. Dar şi în Spania toţi erau speriaţi de teroare şi se temeau de Marius. De aceea Crassus luă toate măsurile de precauţie. El şi tovarăşii săi de drum s-au ascuns într-o peşteră încăpătoare, care avea ieşire spre mare. Nu departe se găsea moşia lui Vibiu, prietenul familiei Crassus.

Aflând de la un sclav special trimis că Marcus Crassus a scăpat cu viată, el s-a bucurat, dar s-a temut să-i primească pe fugari în casa lui şi i-a sfătuit să rămână în peşteră, trimiţându-le zilnic hrană.

Opt luni a stat Crassus cu tovarăşii săi în peşteră. Ei au ieşit de acolo numai după ce în Spania a ajuns vestea despre moartea lui Cinna, ucis de soldaţii săi în anul 84 î.Hr. (Marius murise cu doi ani mai înainte). Părăsindu-şi ascunzişul, Marcus Crassus a trecut de partea lui Sylla. Ca şi mulţi alţii, bunăoară Pompeius, el începu să strângă în jurul său oameni înarmaţi. Adunând două mii şi jumătate de oameni, Crassus a pornit în ajutorul lui Sylla. Jefuind pe drum oraşul spaniol Malaca, el a trecut peste mare în Libia, iar de acolo în Italia, în Brundisium Crassus s-a unit cu armata lui Sylla, care se pregătea să meargă la Roma. De partea lui Sylla treceau reprezentanţii aristocraţiei romane: ei râvneau putere, voind să se răzbune pe adepţii lui Marius. Marcus Crassus deveni participant activ al războiului civil de tip nou.

Cu scopul de a aduna oştiri, Sylla l-a trimis pe Crassus în Italia Centrală. Drumul spre acest ţinut trecea printr-o localitate ocupată de inamic. La rugămintea lui Crassus de a i se da un detaşament de apărare Sylla i-a răspuns cu mânie:

— Îţi dau destui însoţitori! Cu tine vor merge tatăl tău, fratele, rudele, prietenii executaţi de Marius. Ei te vor apăra!

Răspunsul lui Sylla l-a jignit dureros pe Crassus. El nu a zis nimic, a pornit la drum, s-a strecurat pe teritoriul duşmanului şi a îndeplinit misiunea.

Cornelius Sylla a pornit spre Roma. Împreună cu el mergea şi Crassus, mânat de visurile sale ambiţioase de a cuceri faima unui om politic şi comandant de oşti. Marcus Crassus voia să se egaleze cu Pompeius, pe care însuşi Sylla l-a numit Marele Pompeius. Dar Crassus era inferior lui Pompeius în ceea ce priveşte capacităţile militare, îndrăzneala şi experienţa de luptă. Iar setea de bani continua să rămână trăsătura principală a caracterului său. Când în marş spre Roma oastea lui Sylla a cucerit un oraş umbrian, Crassus şi-a însuşit din pradă partea leului. Fiind informat despre aceasta, Sylla a fost foarte indignat. Dar peste câteva zile Crassus s-a evidenţiat în lupta de sub zidurile Romei.

La 1 noiembrie 82 î.Hr. la porţile Coline ale capitalei a început o luptă crâncenă. Crassus conducea flancul stâng al armatei lui Sylla. Lupta a durat câteva ore. Flancul stâng a fost distrus, Sylla cât pe ce n-a pierit şi împreună cu o mulţime de fugari s-a ascuns într-o tabără întărită. Crassus a reuşit însă să zdrobească parţial inamicul şi l-a respins spre nord. Până la venirea nopţii el i-a urmărit pe cei care se retrăgeau. Mare a fost bucuria lui Sylla, când noaptea au venit solii tânărului comandant cu raportul despre victorie şi cu rugămintea de a trimite de mâncare ostaşilor obosiţi. Victoria lui Crassus a determinat succesul, Roma a capitulat. Astfel Crassus a devenit unul dintre cei mai apropiaţi oameni ai lui Sylla. El nu numai a reîntors pământurile cucerite de părtaşii lui Marius, dar le-a lărgit şi mai mult. Marile sale bogăţii Marcus Crassus şi le-a dobândit în toiul războiului, răzvrătirilor şi nenorocirilor publice. Punând mâna pe Roma, Sylla începu execuţiile fără număr şi omorârea duşmanilor săi. El vindea şi împărţea averea executaţilor. Dictatorul se străduia să facă tot mai mulţi oameni complici ai crimelor sale.

Crassus nu numai cumpăra pe o nimica toată moşiile şi casele celor executaţi, dar şi cerea daruri de la învingător.

Practica şi falsificările. În Brutia, în sudul Italiei, fără ordinul lui Sylla, el a introdus în proscripţii persoane a căror unică vină consta în faptul că erau proprietarii unor mari moşii. El continua şi vechile sale speculaţii, mai ales cele legate de locuinţe. Curând Crassus deveni proprietarul majorităţii caselor din Roma, al unor colosale întinderi de pământ, al minelor de argint, se făcu stăpânul a mii de robi şi al altor bunuri.

Crassus a devenit cel mai bogat om din Roma. El susţinea cu înfumurare că acela care nu-i în stare să întreţină pe banii săi o armată nu poate fi considerat bogat. Bogăţia l-a făcut pe Crassus foarte influent. O parte importantă a senatorilor erau creditaţi de el. Străduindu-se să-şi întărească autoritatea, Crassus continua să exercite activitatea de avocat, ocupându-se de procese la care alţii renunţau. El continua să fie curtenitor, amabil şi prietenos cu oamenii şi nu era atât de inaccesibil şi mândru ca Pompeius. Sub masca de curtenitor a lui Crassus se ascundea un caracter hotărât, perseverent, aspru, care adesea îi înfricoşa pe adversari. Un tribun popular a spus despre Crassus:

"Nu-l poţi atinge, el are în coarne fân" (romanii legau de coarnele boilor care aveau năravul de a împunge fân pentru ca trecătorii să se ferească).

Crassus râvnea la mai mult. El îl invidia pe Pompeius pentru victoriile, triumfurile şi titlurile lui de „cel mare" şi de împărat. El nu rata nici o ocazie de a-şi bate joc de Pompeius.

Odată sluga, intrând în odaia unde se găsea Crassus, a anunţat:

— A venit Marele Pompeius!

— Da? de ce mărime este el? a întrebat Crassus zâmbind.

Profitând de situaţia sa şi de faptul că de punga lui depindeau mulţi, Crassus manevra între partide, fără a adera la vreuna din ele.

Iar la Roma continua lupta dintre partidele aristocraţilor şi popularilor. Crassus, care întotdeauna punea în prim-plan avantajele sale, acum se izolase. El pentru nimeni nu era nici prieten, nici duşman intransigent, trecând ba de partea unuia, ba de partea celuilalt, schimbându-şi vederile politice în funcţie de situaţie.

În anul 74 î.Hr. statul roman era într-o situaţie grea: în Asfinţit, în Spania, se ducea război împotriva triburilor răsculate, conduse de Sertorius, fostul adept al lui Marius. Acolo a fost trimis în fruntea unei armate Cnaeus Pompeius. În Răsărit se purta război cu un duşman redutabil, Mitradate. Împotriva lui au fost trimişi doi consuli. În timpul acesta în Italia a început răscoala robilor, condusă de Spartacus.

În oraşul Capua exista o şcoală de gladiatori, întreţinută de Lentulus Batiatus. Această şcoală era renumită, în ea se găseau câteva sute de gladiatori. Aceştia, în cea mai mare parte, erau traci, gali şi alţii, luaţi prizonieri şi transformaţi în sclavi. Pe cei mai puternici şi mai rezistenţi i-au făcut gladiatori şi i-au învăţat să lupte cu armele unul împotriva altuia pentru a desfăta gloata romană. Gladiatorii erau strict supravegheaţi de teamă să nu fugă sau să nu se răscoale. Pentru cea mai mică vină erau bătuţi cu bice, erau puşi în lanţuri şi traşi în ţeapă. Viitorul lor deseori era moartea sigură pe arenele amfiteatrelor romane.

În şcoală se punea la cale un complot, condus de puternicul, iscusitul, agerul şi viteazul Spartacus, de provenienţă tracă. El participase la lupte contra romanilor, fusese luat prizonier, transformat în rob, iar apoi vândut şcolii de gladiatori din Capua.

Din cauza unui trădător complotul a fost descoperit, răscoala generală n-a reuşit. Totuşi, şaptezeci şi opt de oameni, înarmându-se cu cuţite de bucătărie şi cu frigare, transformate în suliţe, au reuşit să fugă.

Când fugarii au ieşit în afara oraşului, ei au întâlnit câteva căruţe, care duceau în Capua arme pentru gladiatori. Fugarii au pus mâna pe ele şi au plecat mai departe. Curând ei au ajuns la Vezuviu şi, alegându-şi un loc mai potrivit pentru apărare, s-au instalat acolo.

La început autorităţile romane n-au luat în serios evadarea unui mic număr de gladiatori. Primele încercări de a-i prinde pe răsculaţi au eşuat. Gladiatorii au respins atacurile şi chiar au pus mâna pe armele legionarilor. Atunci împotriva răsculaţilor a fost trimis un detaşament de trei mii de oameni.

Poiana de pe Vezuviu, unde s-au instalat gladiatorii, era aproape inaccesibilă. Ea era înconjurată din toate părţile de stânci abrupte, acoperită de viţă de vie sălbatică numai pe vârf. Doar o cărăruşă şerpuia printre stânci. Comandantul roman a ordonat să fie blocată cărarea, considerând că foamea îi va sili pe gladiatori să se predea.

Se părea că situaţia creată este disperată, însă Spartacus a pus în acţiune un plan îndrăzneţ. Din ordinul lui gladiatorii au tăiat corzi mlădioase de viţă de vie şi au împletit o scară lungă. Profitând de ceaţa de dimineaţă, asediaţii au coborât unul după altul pe această scară. Ultimul, fără zgomot, a transmis armele şi apoi s-a alăturat celorlalţi. În linişte absolută detaşamentul a părăsit locul şi a ieşit în spatele romanilor. Atacul a început pe neprins de veste. Ostaşii romani au fost zdrobiţi, învingătorii au capturat mult armament, provizii. La Spartacus începură să adere gladiatori fugari, robi şi chiar ţărani liberi. Aproape toate împrejurimile au ajuns pe mâinile răsculaţilor. Guvernul a trimis împotriva lor forţe mari sub conducerea pretorului Publius Varinius, dar Spartacus le-a zdrobit. Au fost luaţi prizonieri lictorii, calul pretorului, iar el însuşi abia a scăpat cu viaţă.

Armata lui Spartacus creştea şi se transforma într-o forţă de temut. Spartacus înţelegea că nu va fi în stare să lupte cu puternica Romă. El a propus să plece în nord, să treacă Alpii, să ajungă în Galia, Tracia şi să-i întoarcă pe sclavii eliberaţi în patrie. Alţi conducători ai răscoalei nu erau de acord, cerând continuarea războiului în Italia, nimicirea sclavagiştilor şi eliberarea robilor.

Răscoala se extindea asupra unor noi şi noi regiuni ale ţării. Curând ea a cuprins Italia de Sud. Guvernul roman a început să ia atitudine faţă de robii răsculaţi. El a înţeles ce pericol grav ameninţa Roma. În anul 72 î.Hr. Senatul luă hotărârea de a trimite împotriva lui Spartacus pe ambii consuli: aşa se proceda când avea loc un război greu cu un duşman puternic.

Lupta lui Spartacus era complicată de contradicţiile dintre rebeli. Odată un grup de robi s-a detaşat de forţele principale, hotărând să acţioneze independent. El a fost complet distrus de armata unuia din consuli. Alt comandant roman a încercat să-l zdrobească pe Spartacus, dar acesta, spărgând încercuirea şi zdrobind câteva legiuni, s-a îndreptat spre Alpi. Calea gladiatorilor a fost barată de zece mii de ostaşi ai guvernatorului Galiei, Caius Caspus. In lupta de lângă Mutina, Spartacus a zdrobit şi această oştire. Caspus cât pe ce era să fie capturat.

Victoriile lui Spartacus îi încurajau pe robii care s-au ridicat împotriva exploatatorilor. Toată Italia a fost cuprinsă de focul răscoalei.