Crassus i-a ordonat feciorului său să forţeze duşmanul să accepte lupta. El i-a pus la dispoziţie şapte cohorte: cinci sute de arcaşi şi o mie trei sute de călăreţi, în total vreo patru mii şi jumătate de oameni.

Publius Crassus şi soldaţii săi au ieşit din careu şi au pornit la atac. Parţii s-au retras în grabă. Romanii îi urmăreau. Aceasta a durat mult timp. Pe neaşteptate părţii s-au oprit şi şi-au întors caii. Romanii au ocupat imediat poziţii de luptă, aşteptând o încăierare corp la corp. Insă ciocnirea n-a avut loc. Călăreţii parţi, îmbrăcaţi în zale, s-au oprit în faţa inamicului. Cavaleria se rotea în jurul legionarilor, împroşcându-i cu săgeţi. Miile de cai au ridicat un nor de praf, care i-a învăluit pe romani. Soldaţii nu vedeau nimic, se sufocau şi cădeau răniţi şi morţi, loviţi de săgeţi. Publius cu călăreţii săi s-a năpustit asupra parţilor. S-a încins lupta. Paloşele scurte şi suliţele de aruncat ale ostaşilor romani îi apărau slab de suliţele lungi ale părţilor. Călăreţii parţi şi caii lor, îmbrăcaţi în zale, erau invulnerabili.

Romanii luptau cu disperare. Mulţi se apucau cu mâinile de suliţele inamicului şi îi trăgeau la pământ pe duşmanii neîndemânatici din cauza armurii. Alţii descălecau şi se băgau sub caii inamicului, spintecându-le cu cuţitul pântecele neapărat. Animalul se ridica pe picioarele dinapoi, îl arunca pe călăreţ, care, la pământ, îşi găsea moartea. Romanii au pierdut mulţi oameni, a fost rănit şi Publius Crassus. El nu putea mişca mâna dreaptă. Călăreţii romani s-au retras spre infanteria lor, iar apoi s-au îndreptat spre o colină din vecinătate, acoperită cu nisip. Apărându-se cu scuturile, ei s-au aliniat pe colină. Aceasta a fost o greşeală fatală.

Pe şes duşmanilor le era deschis numai primul rând de ostaşi. Ei îi apărau cu corpul lor pe ceilalţi. Pe povârnişul dealului însă fiecare rând următor de ostaşi era mai sus decât cel din faţa sa. Astfel întregul detaşament s-a transformat în ţintă pentru arcaşii părţi. Oamenii mureau unul după altul, neavând posibilitate să pricinuiască pierderi duşmanului. Lui Publius Crassus i s-a propus să încerce a se salva până când colina încă nu e înconjurată complet.

— Nu, a răspuns Publius, chiar ameninţarea celei mai straşnice morţi nu mă va face să-mi părăsesc oamenii care mor din vina mea.

Măcelul continua. Nevrând să cadă în mâinile părţilor, mulţi romani s-au sinucis. Nefiind în stare să ţină paloşul în mâna rănită, Publius Crassus i-a poruncit purtătorului său de arme să-l înjunghie. Părţii, care au răzbătut pe colină, îi loveau cu suliţele pe acei care mai încercau să opună rezistenţă. Curând detaşamentul lui Publius Crassus a fost zdrobit. Aproape cinci sute de oameni au căzut prizonieri. Comandantului şi ofiţerilor morţi părţii le-au tăiat capetele şi le-au înfipt în suliţe.

Crassus aştepta veşti de la fiul său. Ca şi alţii, el credea că Publius urmăreşte duşmanii învinşi, iar apoi se va întoarce, însă curând în tabără au ajuns cu greu trimişii lui Publius Crassus şi au comunicat despre situaţia dezastruoasă a detaşamentului. S-a dat ordin de mers în ajutor. In timpul acesta s-au auzit strigătele de victorie şi sunetele tobelor părţilor. De tabăra romană se apropiau mii de călăreţi. Câţiva oameni au venit mai aproape. Toţi au văzut capul lui Publius Crassus, înfipt în suliţa unui călăreţ. Ostaşul part a arătat trofeul său sângeros şi a strigat batjocoritor:

— Cine sunt părinţii acestui ostaş, romani? De unde-i el? Nu se poate ca Marcus Crassus, acest om mărunt la suflet, cel mai rău dintre oameni, să aibă un fecior atât de nobil şi viteaz!...

Romanii tăceau. Erau deprimaţi. Mulţi au fost cuprinşi de groază. Marcus Crassus se comporta bărbăteşte, trecând printre rânduri şi încurajând soldaţii.

— Romani, a spus el, am pierdut pe cel mai bun fecior din lume. Această nenorocire mă priveşte numai pe mine. Dacă vă e milă măcar un pic de mine, dovediţi-mi aceasta prin vitejie. Curmaţi bucuria duşmanilor. Pedepsiţi-i pentru cruzimea lor. Comandanţii romani au mai suferit înfrângeri, dar aceasta nu ne-a împiedicat să-i învingem pe duşmani. Nu numai prin fericire şi izbândă Roma şi-a căpătat atotputernicia. Romanii au devenit un popor mare şi de aceea că au putut să înfrunte nenorocirile.

Crassus n-a reuşit să influenţeze soldaţii. Intre timp, cavaleriştii parţi veneau în goană din flancuri, trăgând din arcuri, alţii strâmtorau primele rânduri ale romanilor, lovindu-i cu suliţele lungi. Abia când a înnoptat, părţii au încetat lupta şi au plecat. Îndepărtându-se, ei strigau:

— Crassus, noi îţi dăruim o noapte pentru a-ţi putea deplânge fiul. Dimineaţa vino singur la noi, nu aştepta până te vor aduce legat cu frânghia.

S-a lăsat o noapte groaznică pentru romani. Crassus şedea în întuneric, învelit în manta, gândindu-se la caracterul instabil al sorţii, la ambiţia sa nesocotită, care l-a adus în acest pustiu. El nu se putea hotărî să întreprindă ceva.

— Trebuie de ieşit din capcană, a decis consiliul ofiţerilor, de ieşit în linişte, sub vălul nopţii, părăsindu-i pe acei care nu pot merge.

Oştirile s-au ridicat fără ordine zgomotoase şi sunete de goarnă, însă când cei răniţi au înţeles că sunt părăsiţi în voia sorţii, au început să strige. Până când s-a făcut ordine, a trecut mult timp şi duşmanul a observat fuga romanilor, însă el nu-i urmărea pe romani. Parţii nu puteau lupta noaptea.

Când s-a luminat, parţii au năvălit în tabăra pustie şi i-au omorât pe răniţii rămaşi, aproape patru mii de oameni. Săvârşind această faptă monstruoasă, ei au pornit pe caii lor iuţi în urma lui Crassus, ajungându-i şi omorându-i pe soldaţii rămaşi în urmă.

Pe un deal părţii au înconjurat patru cohorte, care s-au desprins de forţele principale ale lui Crassus. Numai douăzeci de ostaşi au reuşit să-şi croiască drum printre rândurile adversarului; uimiţi de bărbăţia lor, duşmanii le-au dat posibilitate să plece.

Crassus a ajuns până în oraşul Carrhae. Comandantul de oşti al părţilor era gata să propună încheierea armistiţiului cu scopul ca romanii să părăsească Mesopotamia. Însă aflând despre situaţia grea a romanilor, parţii au înconjurat oraşul Carr şi au cerut să fie predaţi Crassus şi Cassius, ferecaţi în lanţuri.

Crassus nu se putea bizui pe locuitorii oraşului Carrhae şi a hotărât să părăsească oraşul în secret, însă n-a reuşit. Duşmanul a aflat că noaptea romanii au plecat. Călăuza lui Crassus era un spion duşman, care a dus oastea pe un drum fals, pentru ca romanii să nu poată pleca departe până dimineaţă, când parţii vor începe acţiunile. Bănuind ceva, unii s-au întors înapoi. Printre ei a fost şi Crassus cu cinci sute de călăreţi. Alt ajutor al lui Crassus, Octavius, avea o călăuză de nădejde şi cu un detaşament de cinci mii de oameni a reuşit până în zori să ajungă într-un loc muntos. Pe Crassus însă, care avea cu el patru cohorte şi câteva zeci de călăreţi, călăuza l-a condus într-o mlaştină. Cu greu au ieşit romanii la drum, pentru a se reuni cu detaşamentul lui Octavius, până la care rămâneau numai 12 stadii (cam doi kilometri). Dar era prea târziu. Parţii i-au ajuns din urmă pe romani şi i-au forţat să se retragă. Octavius şi soldaţii săi au înţeles în ce situaţie periculoasă se află Marcus Crassus. Ei au venit în ajutor şi i-au silit pe părţi să se retragă.

Temându-se că romanii vor fugi noaptea, parţii au recurs la un şiretlic, vorbind între ei aşa ca să audă prizonierii romani despre intenţia regelui lor să se împace cu romanii, să-i aibă de aliaţi, să fie mai generoşi cu Crassus. Apoi câtorva prizonieri li s-a dat posibilitatea să fugă.

Fugarii au sosit la Crassus şi i-au comunicat cele auzite, între timp lupta a încetat. Surena, comandantul părţilor, cu oamenii săi de încredere, s-a apropiat de dealul ocupat de romani. El a întins mâna, arătând că e dezarmat, şi le-a propus să înceapă tratative de pace.

— Regele Pârtiei nu vrea război, a spus el.

Romanii s-au bucurat, sperând să se salveze. Crassus, neînţelegând viclenia duşmanului, a încercat să-i convingă de aceasta şi pe soldaţi, însă ei au cerut să se înceapă tratativele, strigându-i:

— Tu ne trimiţi pe noi la luptă, iar acum te temi să te întâlneşti cu cei dezarmaţi.

Ameninţându-l pe Crassus, soldaţii l-au forţat să le facă unele concesii. El a spus, adresându-se ajutorilor săi:

— Conducători de oşti romani! Vedeţi ce fărădelege trebuie să sufăr eu. Sunt forţat să plec. Dacă vă veţi salva, povestiţi Romei că Crassus a murit, înşelat de duşmani, dar nu spuneţi că a fost trădat de concetăţenii săi.

Spunând astea, Crassus a început să coboare dealul. Cu el au plecat Octavius şi încă câţiva oameni. De Crassus s-au apropiat doi călăreţi:

— Trimite pe cineva înainte, au spus călăreţii, lasă să se convingă că acei ce se vor întâlni cu tine sunt dezarmaţi.

Crassus a clătinat din cap, spunând:

— Dacă eu acum aş preţui câtuşi de puţin viaţa mea, nu aş fi venit la voi...

În momentul acesta de Crassus s-a apropiat comandantul parţilor. Adresându-se lui Crassus, el a exclamat:

— Ce s-a întâmplat?! Noi mergem călări, iar conducătorul de oşti roman merge pe jos!

— Fiecare procedează după obiceiul ţării sale, a răspuns Crassus.

— Noi vom pleca spre râu, a spus comandantul părţilor, şi acolo vom semna un tratat despre duşmănia preschimbată în bună înţelegere.

Crassus a ordonat să-i fie adus calul. Conducătorul de oşti al părţilor l-a oprit şi i-a arătat un cal foarte frumos, cu frâu de aur, pe care îl aduseseră ostaşii:

— Regele îţi dăruieşte acest cal!

Crassus a fost ajutat să se urce călare, iar părţii, înconjurându-l, au început să mâne calul cu lovituri de bici. Octavius a apucat de frâu, încercând să ţină calul. Alţi romani de asemenea i-au venit în ajutor lui Crassus.

S-a început o îmbulzeală, învălmăşeală, s-au auzit strigăte, înjurături. Octavius, scoţând sabia, l-a lovit pe unul dintre duşmani, altul în momentul acesta l-a înjunghiat pe Octavius cu un cuţit din spate. Încăierarea a fost scurtă: câţiva romani şi părţi au fost omorâţi. Partul Exatr l-a omorât pe Crassus.

Capul tăiat şi o mână a lui Crassus au fost trimise regelui Parţiei în Armenia, unde se afla el. Totodată a fost organizat un triumf de măscărici. Călare pe un cal mergea unul dintre prizonierii romani, îmbrăcat în haine femeieşti. El îl reprezenta pe Crassus. În frunte, călare pe cămile, mergeau lictorii prizonieri. În vârful legăturilor lor de nuiele în loc de topoare erau capetele tăiate ale ofiţerilor romani. Se spune că părţii au turnat în gura capului lui Crassus aur topit, spunând:

— Setea lui de aur a fost fără margini. Lasă acum să şi-o potolească!

Aşa s-a sfârşit viaţa lui Marcus Licinius Crassus.

POMPEIUS

(cea 106-48 î.Hr.)

Om politic şi general roman. Partizan al lui Sylla, a luptat împotriva lui Quintus Sertorius în Spania şi a înfrânt (71 î.Hr.) armatele lui Spartacus. În 66 î.Hr. a fost numit comandant al armatei romane din Orient, în războiul împotriva lui Mitradate VI, regele Pontului. Îl învinge pe acesta, apoi şi pe Tigran II cel Mare, regele Armeniei. A format, împreună cu Caezar şi Crassus, primul triumvirat (60 î.Hr.). Luptapentru putere dintre el şi Caesar a declanşat războiul civil, în timpul căruia a fost înfrânt la Pharsalos (48 Î.Hr.). A avut legături diplomatice cu Burebista, care i-a promis ajutor militar. Ucis din ordinul lui Ptolemeu XIII, în Egipt, unde se refugiase.

Tatăl lui Cnaeus Pompeius, comandant de oşti roman, nu era agreat de concetăţeni pentru aviditatea de bani, zgârcenia şi aroganţa sa. Fiul lui încă din adolescenţă şi-a cucerit simpatia poporului datorită atitudinii sale prietenoase, modului moderat de viaţă, ajutorului pe care era gata să-l acorde oamenilor.

Tinereţea lui Pompeius a coincis cu epoca cumplită a războaielor civile din Roma. În această perioadă capitala era împărţită în două tabere: aceea a foştilor ţărani, săracii, care trăiau numai din mila statului, şi a bogătaşilor — oprimaţii, care deţineau pământul, bogăţiile, robii şi puterea de stat. Majoritatea sărăcimii romane de mult nu mai avea venituri stabile, nici din meşteşuguri, nici din agricultură, deoarece sclavagiştii preferau munca gratuită a robilor. Oamenii liberi erau sortiţi mizeriei. Însă ei erau cetăţeni romani, de voturile cărora în Adunarea Poporului depindeau rezultatele alegerilor. În fruntea popularilor erau conducători ca Marius, Cinna şi alţii, în fruntea oprimaţilor era Sylla.

Puterea la Roma trecea de câteva ori de la o partidă la alta şi de fiecare dată învingătorii se răfuiau crunt cu învinşii.

Tânărul Pompeius, şovăind şi neştiind la care partidă să adere, era cât pe ce să aleagă tabăra lui Cinna, care, se părea, îi va învinge pe aristocraţi. Auzind că Cinna nu are încredere în el, deoarece este fiul conducătorului oprimaţilor, ba chiar ordonase să fie omorât, Cnaeus Pompeius îi părăseşte pe populari şi se retrage în regiunea italică Picenum, unde avea moşii. În acest timp Sylla, conducătorul oprimaţilor, întorcându-se din războiul cu ţarul Pontului Mitra-date, conduce legiunile sale învingătoare spre Roma. Se apropia încăierarea hotărâtoare dintre oprimaţi şi populari. Cetăţenii înstăriţi îl aşteptau pe Sylla ca pe salvatorul lor, iar cei săraci se gândeau cu groază la răfuiala ce îi aşteaptă.

Fiind în Picenum, Pompeius vedea cum cetăţenii bogaţi părăsesc moşiile proprii şi se adună sub drapelul lui Sylla. El a hotărât atunci în mod irevocabil să adere la oprimaţi, dar a considerat că e înjositor să vină la Sylla ca un biet fugar care cere ajutor. Tânărul ambiţios a preferat să vină la conducătorul optimaţilor în fruntea unei oşti concentrate de el. De aceea, profitând de vechile relaţii ale tatălui său cu cetăţenii înstăriţi din Picenum, el a făcut o tentativă de a-i atrage pe aceştia de partea lui Sylla. Cetăţenii din Picenum au răspuns pozitiv la chemarea lui Pompeius. Unul din adepţii popularilor, adresându-se cetăţenilor din oraş, a spus cu ironie:

— Vreţi să vi-l luaţi în calitate de conducător pe Pompeius, un băieţandru abia venit de pe băncile şcolii.