Sylla nu avea dispreţul propriu aristocraţilor romani pentru actori, pictori, scriitori. Dimpotrivă, prefera prieteni din lumea actorilor şi îşi petrecea timpul la o cupă de vin în societatea lui Quintus Roscius, marele artist al epocii. Cânta destul de bine şi chiar compunea mici comedii, care erau prezentate în cercuri intime. Era superstiţios, dar superstiţia lui nu avea nimic comun cu credulitatea lui Marius, care obţinea cu bani de la preoţi preziceri favorabile, apoi acţiona cu ajutorul lor. Sylla credea în soartă, în noroc. Credinţa lui era a unui om care a renunţat pentru totdeauna la speranţa că va putea stabili legături cauzale între fenomene. Era superstiţia unui jucător căruia îi mergea, convins că însăşi soarta voia ca el să câştige oricând şi oriunde.
Sylla a fost un fiu al epocii şi al clasei sale. Dacă s-ar fi născut în altă epocă şi în alt mediu, ar fi ajuns o mândrie a patriei. El însă a devenit un monstru, o sperietoare, de care urmaşii aveau să-şi aducă aminte cu oroare.
QUINTUS SERTORIUS
(cea 123-72 î.Hr.)
General roman. Partizan al lui Caius Marius. După victoria lui Sylla în războiul civil, a organizat rezistenţa armată a lusitanilor în Peninsula Iberică (80-72 î.Hr.). A format aici un guvern independent, după model roman. A întemeiat şcoli. Şi-a întărit poziţia formând alianţe cu Mitradate VI, regele Pontului.
Sertorius s-a născut într-o familie săracă. De mic copil a rămas fără tată. Mama sa — o femeie deşteaptă şi întreprinzătoare — voia ca fiul ei să devină jurist. Sertorius a făcut studii juridice, a activat un timp în domeniul preferat, dar aceasta nu i-a adus bogăţie.
Tânărul a hotărât să se consacre carierei militare. El a participat la războiul cu cimbrii şi teutonii, în care putea fi văzut în cele mai periculoase situaţii. Odată, în timpul unei lupte, i-a fost omorât calul, iar el a fost rănit. Revenindu-şi, Sertorius a întreprins o operaţie riscantă: a pătruns pe teritoriul inamicului şi a adus date preţioase. Comandantul de oşti roman, Marius, l-a decorat pe îndrăzneţul Quintus.
După terminarea războiului cu cimbrii şi teutonii Sertorius, deja în calitate de tribun militar, a fost trimis în Spania în fruntea unui mare detaşament, unde şi-a manifestat capacităţile militare şi politice în mod eclatant. El conducea cu iscusinţă operaţiile militare împotriva muntenilor, apărând în acelaşi timp populaţia paşnică de jafurile şi fărădelegile ostaşilor săi. Bărbăţia şi curajul, calitatea de a nu se pierde în caz de nereuşită, comportamentul uman al lui Quintus Sertorius l-au făcut celebru în Peninsula Iberică. Ostaşii şi băştinaşii l-au supranumit „Hannibal spaniol" (el, ca şi redutabilul conducător de oşti cartaginez, a pierdut un ochi într-o bătălie).
Peste puţin timp Sertorius a fost desemnat şef de vistierie în Galia. Şi aici el şi-a manifestat devotamentul pentru conducătorul democraţilor, Marius, care îl desemnase în acest post, continuând să lupte împotriva lui Sylla şi după moartea lui Caius Marius.
Când aristocraţii au pus stăpânire pe Roma, Sertorius a fugit în Spania, deoarece numele lui fusese introdus în proscripţii. În Spania pe Sertorius îl aştepta insuccesul: armata nu prea mare, pe care o conducea el, a fost zdrobită de oştirile lui Sylla. Ca urmare, Sertorius a fost nevoit să părăsească Peninsula Iberică şi să se refugieze în Libia, unde timp de câţiva ani a dus o viată de hoinar plină de aventuri periculoase.
Triburile nomade din Libia se războiau permanent. Detaşamentul lui Sertorius, mic la număr, dar compus din soldaţi cu experienţă, participa la aceste războaie ba de partea unuia, ba de partea altuia, trezind invidia micilor regi locali. Comandantul de oşti roman a fost nevoit să-şi manifeste capacităţile diplomatice, acţionând când prin corupere, când cu forţa, pentru a se menţine în Libia.
Chiar şi aici, departe de Roma, Quintus Sertorius nu se simţea în afara primejdiei: de nenumărate ori paza prindea criminali care sperau să fie răsplătiţi de Sylla pentru capturarea lui Sertorius.
Oştirea lui Quintus a asediat cetatea Tingis. Regele local nu voia să se predea şi comandantul roman a ordonat asaltarea cetăţii. Când legionarii năvăleau în cetate, Sertorius a fost atacat pe neaşteptate din spate de un detaşament de-al lui Sylla, care i-a venit în ajutor regelui local. Ostaşii lui Sertorius au fost cuprinşi de panică, dar comandantul lor nu s-a pierdut cu firea. El şi-a regrupat ostaşii şi a pornit un atac vertiginos împotriva noului inamic. După o luptă cruntă corp la corp duşmanul a fost zdrobit şi nimeni nu-i putea împiedica pe biruitori să ocupe Tingisul.
Apoi Sertorius a început să-şi construiască flota maritimă. Stăpâni ai Mării Mediterane erau piraţii, al căror număr crescuse considerabil în anii războiului civil din Roma. Mica flotă a lui Sertorius lupta cu vasele lor. Piraţii erau lăsaţi liberi cu condiţia că vor repara vasele învingătorilor, că-i vor asigura cu armament şi cu alimente.
Războaiele interminabile l-au epuizat pe Sertorius şi el a hotărât să renunţe la lupta dintre partide şi să plece pe una din Insulele Canare pentru a-şi petrece acolo viaţa în tihnă.
Pregătirea pentru călătorie se desfăşura rapid. Corăbieri iscusiţi reparau vasele, controlau funiile, făceau rezerve. Călătoria avea să dureze multe zile şi totul trebuia executat conştiincios. Nomazii libieni aduceau vite, coşuri cu curmale. Pentru toate Sertorius plătea scump.
Peste câteva zile putea porni la drum. În cortul romanului de lângă Tingis veneau întruna conducătorii băştinaşi pentru a-şi lua rămas-bun. Când totul era gata, lui Sertorius i s-a comunicat că au venit solii lusitanilor.
— Ce vor de la mine? se miră Sertorius. În Spania el deseori a auzit despre vitejia lusitanilor, care au refuzat să recunoască superioritatea Romei, luptând pentru libertate.
Comandantul a ordonat să fie conduşi solii în cort. Reprezentanţii viteazului popor i-au adresat lui Sertorius rugămintea de a veni în Lusitania şi de a prelua conducerea luptei lor pentru libertate împotriva Romei. Sertorius a acceptat. Peste câteva zile flota lui a ieşit din Libia, îndrep-tându-se spre coastele Peninsulei Iberice. Corăbiile n-au putut ajunge la locul destinaţiei pe neobservate — marea era brăzdată de flota lui Sylla. Au avut loc lupte.
Corăbiile duşmanilor se apropiau. Sunau trâmbiţele, în încăperile strâmte de sub construcţiile de punte sclavii semiîmbrăcaţi, în tactul loviturilor în discul de bronz, ridicau vâslele grele. Supraveghetorii loveau furios cu bicele spinările goale.
O lovitură groaznică a zguduit vasul lui Sertorius: prora corăbiei lui, căptuşită cu aramă, s-a izbit de vasul comandantului flotei lui Sylla şi în spărtură a năvălit apa — corabia nu mai putea fi salvată. În curând vasul s-a scufundat. Celelalte corăbii ale lui Sylla se grăbeau să-i salveze pe oamenii ce se înecau.
Profitând de învălmăşeala din rândurile inamicului, Sertorius a ordonat ridicarea pânzelor şi a pornit spre Peninsula Iberică. El a debarcat în Lusitania fără mare dificultate, împreună cu el erau 2600 de oameni (o mare parte — africani, care au însuşit arta militară romană).
Chiar din primele zile Sertorius a fost recunoscut de vreo 20 de comunităţi lusitane. Avea acum la dispoziţie teritoriu, oştire şi putere. Putea începe un război cu părtaşii lui Sylla.
Spania devenise provincie a Romei la începutul secolului II î.Hr., după victoria romanilor în cel de Al Doilea Război Punic (264-241 î.Hr.). Triburile spaniole, iubitoare de libertate, refuzau să se supună cuceritorilor şi în peninsulă se desfăşura un crâncen război de partizani. Ba într-o regiune, ba în alta izbucneau răscoale. Lupta, care nu contenea nici ziua, nici noaptea, a epuizat total oştirile romane. Nu o dată s-a întâmplat ca legionarii romani rezistenţi să fie înfrânţi în lupta cu spaniolii.
O răscoală grandioasă a cuprins Spania în anul 151 î.Hr. În fruntea poporului care s-a ridicat la luptă era păstorul lusitan Viriathus — comandant de oşti foarte talentat. La început el avea la dispoziţie un mic detaşament. Treptat, Viriathus a supus triburile muntene din partea centrală a Lusitaniei. Cu iuţeala incendiului de pădure răscoala s-a extins în toată peninsula. Oraşele Lusitaniei au pus la dispoziţia conducătorului popular mijloace, flotă, minunaţi marinari şi constructori de maşini de aruncat.
În decursul a nouă ani iscusitul conducător de oşti a zdrobit faimoasele armate ale Romei. Romanii, care au învins Cartagina, fugeau acum de oştirile unui păstor. Una din excepţionalele biruinţe ale lui Viriathus a fost nimicirea armatei lui Quintus Fabius Servilian. Consulul roman a capitulat dezonorabil, recunoscându-l pe Viriathus stăpânitor al Spaniei.
Dar peste puţin timp senatorul roman a trimis în Spania un nou comandant de armată, care a pus în aplicare arma ilicită a corupţiei. Cu ajutorul aurului el i-a convins pe câţiva adepţi ai lui Viriathus să păşească pe calea trădării. Un trădător mituit a pătruns în cortul lui Viriat şi l-a înjunghiat.
Pieirea conducătorului a provocat confuzie între comandanţii de armată. Aceasta i-a ajutat pe romani să învingă. Dar temporar: în curând a izbucnit o nouă răscoală. De data aceasta centru de rezistenţă a devenit vechiul oraş bine întărit Numantia de pe râul Durius. În jurul puternicei fortăreţe, la ridicarea zidurilor căreia au muncit şi oamenii, şi natura însăşi, s-au adunat triburile iubitoare de pace din Spania de Nord.
Una după alta se perindau lunile, însă Numantia respingea cu dârzenie atacurile romanilor. Din spate asediatorii erau atacaţi de spanioli. Aprovizionarea armatei romane cu alimente devenea tot mai dificilă.
Rezistenta eroică a oraşului a durat şaisprezece luni. Asediaţii l-au forţat pe duşman să încheie pace cu Numantia.
Dar Senatul n-a aprobat tratatul şi a trimis în Spania un alt comandant de armată, pe Scipio Aemilianus, cel care a distrus Cartagina.
Noul comandant a ridicat în jurul oraşului întărituri pentru a-i izola pe apărători de lumea din afară şi, în sfârşit, schimbând cursul râului Durius, i-a lipsit de apă. Locuitorii Numantiei continuau lupta. Romanii au reuşit să ocupe oraşul numai în urma unui asalt şi a luptelor crâncene de stradă (cam prin anul 133 î.Hr.). Dar nici aici ei n-au găsit decât ruine.
Când Sertorius a ajuns în Lusitania, de la războiul din Numantia a trecut aproape o jumătate de veac. Dar amintirea despre apărarea eroică a Numantiei era încă vie în memoria poporului şi încă trăiau copiii celora care au luptat sub drapelul lui Viriathus.
Sertorius a atras de partea sa triburile Lusitaniei şi ale părţii centrale a peninsulei, declarând că el luptă împotriva jugului roman. Sertorius a anunţat micşorarea impozitelor, a interzis oştirii sale să se instaleze în casele locuitorilor băştinaşi. Pentru a le servi soldaţilor drept pildă, Sertorius a ordonat să i se instaleze cortul în pădure, departe de zidurile oraşului. El a interzis perceperea impozitelor de la populaţie.
Multe mijloace a cheltuit Sertorius pentru a-i atrage de partea sa pe conducătorii triburilor locale. El întotdeauna era gata să recruteze soldaţi spanioli, desemnându-i în posturi importante. Dar funcţiile de răspundere erau totuşi rezervate romanilor. Cu toate acestea, spaniolii îl agreau pe Sertorius, văzând în persoana lui un nou Viriathus.
Sertorius a format în Spania un guvern asemănător celui roman, a înfiinţat un Senat şi organe ale puterii.
Lui Sertorius i s-au acordat onoruri ca unui consul roman: el era însoţit de o gardă de onoare din doisprezece lictori.
Sertorius a împărţit teritoriul peninsulei în două provincii: Lusitania, cu capitala la Ebro, şi Celtiberia, cu centrul la Osc, şi a început emiterea propriei monede.
Timp de câţiva ani el a condus Spania. Depunea eforturi pentru a introduce cultura romanilor, îi influenţa pe apropiaţii săi să le imite obiceiurile, deschidea şcoli şi cerea ca peste tot să fie auzită numai limba lui maternă. Pe oşteni îi instruia după regulile romane şi a introdus în armată regulile militare romane şi o disciplină severă.
Din toate părţile veneau la Sertorius mii de voluntari spanioli. El dispunea acum de o puternică oştire. Peste puţin timp a năvălit în provincia romană Spania Depărtată, înaintarea i-a luat pe adepţii lui Sylla prin surprindere. Lăsând pe câmpul de luptă mii de cadavre, ei au fugit, cuprinşi de panică. Aproape toată provincia a ajuns în mâinile lui Sertorius.
