Plutarh - OAMENI ILUŞTRI Al ROMEI ANTICE
SUMAR
Romulus
Numa Pompilius
Caius Marcius
Marcus Furius Camillus
Fabius Maximus
Cato cel Bătrân
Aemilius Paullus
Tiberius Gracchus
Caius Gracchus
Marius
Sylla
Quintus Sertorius
Marcus Crassus
Pompeius
Caius Iulius Caesar
Cicero
Marcus Brutus
Antonius
ROMULUS
Rege mitic şi întemeietor, alături de fratele său geamăn, Remus, al Romei. Fiu al vestalei Rhea Silvia şi al zeului Marte. În 753 î.Hr. devine primul rege al Romei. A pus la cale răpirea Sabinelor. Divinizat de romani şi supranumit, ca zeu, Quirinus.
Roma, capitala Italiei de astăzi, este un oraş foarte vechi, al cărui trecut se pierde în negura vremurilor. Nici chiar romanii antici nu ştiau cum a fost zidit oraşul lor pe malurile Tibrului şi de unde i se trage numele.
Fireşte că ei voiau să cunoască trecutul Romei, dar pe timpul lor istoria nu le putea da toate răspunsurile. Istoria pe atunci era mai mult o artă decât ştiinţă, iar arheologia nu exista încă. Şi întrucât nu se ştia prea mult despre întemeierea Romei, dăinuiau diverse legende, în care faptele istorice se împleteau cu istorisirile improvizate.
Conform unei asemenea legende, cândva ar fi năvălit pe pământurile Tibrului un neam de oameni puternici şi foarte numeroşi. Dar băştinaşii au ţinut piept cotropitorilor şi, până la urmă, i-au înfrânt. În cinstea acelei izbânzi a fost înălţat un oraş, numit Roma, ceea ce înseamnă putere.
O altă legendă spune că Roma a fost întemeiată de către refugiaţii din vechea Troie. Cică, o parte din locuitorii ei ar fi izbutit să evadeze din cetatea cuprinsă de flăcări şi, îmbar-cându-se pe corăbii, au pornit spre Apus. Copleşiţi de durere, ei priveau de departe vâlvătaia care potopea oraşul lor drag. Călătoria a fost lungă şi primejdioasă. Până când, într-o zi, pe timp de furtună, talazurile le aruncară navele la un ţărm necunoscut.
Pribegii coborâră pe uscat, apoi, istoviţi cum erau, se culcară. În timp ce bărbaţii dormeau, una din femeile troiene, pe nume Roma, cutreieră împrejurimile şi văzu că în apropiere se revarsă în mare un râu. Roma se întoarse şi le spuse femeilor:
— Suratelor! Săptămâni îndelungi am rătăcit pe mare în voia vânturilor turbate. Suntem cu toţii — şi noi, şi odraslele noastre — sfârşiţi de oboseală. Alt loc, mai bun decât acesta, n-am găsit nicăieri. Să rămânem dar aici. Şi ca să nu le vină în cap bărbaţilor noştri să pornească din nou la drum, să dăm foc corăbiilor.
Când bărbaţii s-au trezit şi au văzut că ard vasele, n-au măi izbutit să facă nimic, au rămas acolo şi au întemeiat un oraş. O duceau bine, căci pământul era bogat şi neamurile vecine erau paşnice. Iar noul oraş a fost botezat cu numele femeii care a dat foc corăbiilor.
Mai există legende, care ne oferă şi alte explicaţii referitoare la numele oraşului Roma. Uneori nimeni nu poate spune de ce o localitate, un râu, un munte, un lac ori o mare poartă un anumit nume. Atunci apar presupunerile. La fel a fost şi cu Roma. Din mulţimea de legende despre acest oraş, una pare mai verosimilă. Ea leagă numele oraşului de numele lui Romulus.
Când a fost distrusă Troia, o parte din apărători au fugit, luând cu ei comorile oraşului. În fruntea lor se afla eroul Aeneas. Corăbiile fugarilor au rătăcit multă vreme pe mare. În sfârşit, vântul le-a adus la un liman. Aveau în faţa lor un râu lat, pe malurile căruia creşteau copaci şi arbuşti deşi, şesul se scălda în soare, iar cerul albastru se oglindea în apele râului şi ale lacurilor situate de-a lungul coastei. Acesta era ţărmul Italiei şi i se spunea Latium. Fugarii au înălţat pe malul unuia din lacurile mai mici oraşul Alba-Longa. Cel dintâi rege la Alba-Longa a fost Aeneas, iar după moartea lui tronul a fost preluat de către urmaşii săi.
S-au scurs mulţi ani. Unul din regii Alba-Longăi, presimţind apropierea morţii, îi chemă pe cei doi feciori ai săi, Numitor şi Amulius, şi le spuse:
— Fiii mei, alegeţi-vă fiecare, după plac, coroana şi puterea sau toate bogăţiile mele.
Numitor alese coroana şi deveni rege, iar Amulius, hapsân din fire, a luat aurul, în speranţa că dacă va fi bogat, mai târziu va pune mâna şi pe putere. Şi de bună seamă, în urma unui complot, Amulius îl îndepărtă pe frate-său de la domnie şi deveni domnitor al oraşului. Dar ştiindu-se vinovat, tremura pentru pielea sa. Numitor avea o fiică — Rhea Silvia, şi Amulius se temea că ea ar putea naşte copii, care să-l răzbune pe bunicul lor. De aceea o şi făcu vestală, adică preoteasă în templul Vestei — zeiţa căminului familial. Vestalele, precum se ştie, jurau să rămână fecioare toată viaţa, şi dacă încălcau legământul, erau pedepsite cumplit.
Acum Amulius era sigur că Numitor nu va mai avea nepoţi, adică moştenitori legitimi. Dar în curând se dovedi că Rhea Silvia a născut doi băieţi. Se afirma că tatăl lor era însuşi zeul războiului, Marte.
Cuprins de furie, Amulius porunci să fie omorâtă Rhea Silvia. Atunci fiica lui, Anto, i se aruncă la picioare implorându-l să ia o altă decizie. Amulius s-a lăsat înduplecat şi, în loc s-o ucidă pe Rhea Silvia, ordonă să fie aruncată în închisoare pe viaţă. Pe copii însă nu i-a cruţat şi i-a ordonat unei slugi să-i arunce în Tibru. Sluga a luat pruncii, i-a pus într-o albie de lemn şi s-a dus la râu. Bătea un vânt năprasnic, care înălţa valuri imense. Sluga coborî până la mal, dar, speriindu-se de iureşul talazurilor, puse jos albia şi plecă îndată.
Apele râului însă luară albia şi o duseră la vale. Ca prin minune, copiii nu s-au înecat, căci albia se opri în rădăcinile unui smochin.
Prin apropiere păştea turma regelui, şi ciobanul Faustulus observă albia cu cei doi prunci. Lângă ei era o lupoaică. Ciobanul, crezând că fiara vrea să-i sfâşie, se grăbi să-i salveze, dar se opri înmărmurit: lupoaica alăpta copiii, ca şi cum ar fi fost puii ei. Atunci Faustulus se apropie şi, luând albia cu cei doi gemeni, o duse acasă. Pe unul din băieţi îl boteză Romulus, iar pe celălalt, Remus. Copiii rămaseră în bordeiul ciobanului, care, împreună cu nevastă-sa, Acea Larentia, i-a îngrijit până au crescut mari.
Cei doi tineri erau voinici, iuţi de picior şi meşteri la mânuirea lăncii, vînători iscusiţi şi ostaşi neînfricaţi. Toţi îi iubeau şi-i aveau în cinste pe cei doi fraţi, pentru că îi apărau de tâlhari, care împânzeau pădurile. Le-a mers vestea prin ţară şi au prins a veni la ei ţărani nevoiaşi şi chiar robi fugiţi de la stăpâni.
Zvonul ajunse până la urechile regelui Amulius. Acesta, auzind că Romulus şi Remus sunt atât de viteji şi neînfricaţi şi că adună cete de oşteni, se tulbură cumplit şi porunci să fie prinşi.
Într-o zi, când Remus era însoţit doar de câţiva prieteni, oamenii regelui tăbărâră asupra lui şi-l înşfăcară. L-au adus apoi în faţa lui Amulius, zicând:
— Iată, măria ta, unul din cei pe care ai poruncit să-i prindem. L-am găsit pe păşunile fratelui tău, Numitor.
Amulius voi să zică: „Tăiaţi-i capul", dar se răzgândi şi spuse: „Dacă e aşa, să-l judece Numitor". Viclean din fire, Amulius se gândi că, procedând astfel, oamenii îl vor osândi mai puţin pentru că i-a luat coroana fratelui său.
Numitor îl cercetă cu privirea pe voinicul adus în faţa lui.
— Cine eşti şi de unde ai venit, tinere? îl întrebă el cu glas blând. La care Remus răspunse:
— Nu-ţi voi ascunde nimic, bătrâne, văd că eşti mai vrednic decât Amulius. Înainte de a hotărî ce să faci cu un prizonier, îl asculţi, pe când Amulius taie şi spânzură fără judecată. Eu sunt Remus, fratele lui Romulus. Noi consideram întotdeauna că suntem copiii Iui Faustulus şi ai Accăi Larentia, care, precum ştii, sunt slugile regelui. Mai zic unii că obârşia noastră e învăluită în mister. Am auzit lucruri de-a dreptul uimitoare. Cică, fiare şi păsări ne-ar fi hrănit: o lupoaică ne-ar fi alăptat şi o pasăre ne-ar fi adus în cioc fărâme de mâncare, pe când stăteam într-o albie, pe malul râului celui mare. Albia este şi acum întreagă. Pe legăturile ei de aramă sunt gravate nişte cuvinte vechi...
Lui Numitor îi trecu atunci prin minte că în faţa lui se află poate chiar nepotu-său, unul din feciorii Rheei Silvia, care mai zăcea în temniţă. Şi îi mai puse câteva întrebări lui Remus, ca să vadă: oare nu e greşită presupunerea lui? între timp, Faustulus îl chemă pe Romulus şi-i mărturisi adevărul despre obârşia lui. Ciobanul îi mai vorbise altădată, mai mult în pilde, despre aceasta, dar acum, de vreme ce Remus fusese prins, considera că nu mai are rost să ascundă adevărul.
Faustulus l-a rugat pe Romulus să-l scape pe frate-său din ghearele Iui Amulius şi, fără a pierde timpul, porni spre curtea regelui. Şi nu uită să ia cu el albia, care fusese cândva leagănul celor doi gemeni. În faţa porţilor oraşului paza îl opri pe bătrân:
— Ce cauţi aici? Şi ce duci sub suman? Răspunsurile lui Faustulus li s-au părut oştenilor confuze şi aceştia îi porunciră să ridice poalele sumanului. Când au văzut albia, au izbucnit cu toţii în râs şi au vrut să-i dea drumul. Dar se nimerise pe acolo o slugă a regelui şi, auzind hohotele, se apropie să vadă ce s-a întâmplat. Sluga era tocmai omul care, din porunca lui Amulius, duse cândva copiii Rheei Silvia să-i arunce în Tibru. Cum zări albia, o recunoscu pe dată şi strigă la oşteni să pună mâna pe Faustulus şi să-l ducă la rege. Amulius se miră:
— Nepoţii lui Numitor n-au murit?!
