— Nimeni încă nu şi-a permis aşa ceva, ziceau pizmaşii. Camillus vrea să se asemuiască zeilor...
Curând însă talentul militar al lui Camillus deveni iarăşi necesar: izbucni un alt război, cu locuitorii oraşului Falerii. Şi Camillus din nou a ajuns în fruntea oştii.
În anul 394 î.Hr. Camillus a început asediul oraşului. El a înţeles că o astfel de cetate nu poate fi cucerită dintr-o lovitură, încredinţaţi de tăria zidurilor ce înconjurau oraşul, falerienii se credeau în siguranţă: în afară de puţinii ostaşi care păzeau zidurile şi turnurile, toţi ceilalţi îşi vedeau în linişte de treburile lor. Chiar şi copiii continuau să iasă cu învăţătorul lor dincolo de poarta cetăţii şi să se plimbe, ca de obicei.
Dar învăţătorul se dovedi a fi un trădător. În timpul plimbărilor cu copiii el se îndepărta tot mai mult de ziduri. Copiii s-au obişnuit cu aceasta. Peste câteva săptămâni de plimbări, într-o zi el izbuti să-şi realizeze planul. Ieşind ca întotdeauna împreună cu copiii până în preajma taberei romane, strigă să vină paza. Când soldaţii au apărut, el a cerut să fie condus la comandant. Astfel a ajuns împreună cu copiii în faţa lui Camillus. Învăţătorul vorbi, arătând spre copii:
— Eu sunt dascălul lor şi am îndatorirea să-i învăţ carte şi să-i ocrotesc. Dar prefer un serviciu pentru tine, Camillus, decât datoria. Iată de ce am venit.
Camillus rămase împietrit de mişelia acestui om care a ajuns în stare să predea nişte copii în mâinile inamicilor. El întoarse spatele ticălosului şi vorbi cu voce tare celor din jur:
— Ştiţi că războiul nu este o petrecere. Războiul înseamnă violenţă şi nedreptate. Cu toate astea, oşteanul vrednic respectă anumite legi şi în bătălie. Dorim cu toţii izbândă. Dar nu putem dori o izbândă, al cărei preţ să fie nemernicia. Comandantul şi ostaşii trebuie să se bizuie pe iscusinţă şi bărbăţie, nu pe nemernicia altora.
Camillus se întoarse către lictori şi, arătând spre învăţător, porunci:
— Legaţi-l!
Lictorii l-au înhăţat pe trădător, i-au scos îmbrăcămintea şi i-au legat mâinile la spate.
— Aduceţi o legătură de nuiele şi vergi, continuă Camillus şi, când porunca a fost îndeplinită, spuse ca acestea să fie împărţite copiilor.
— Mergeţi, copii, la taţii şi la mamele voastre, duceţi-l şi pe acest trădător şi cârpiţi-l fiecare cu nuiaua sau cu varga!
Între timp locuitorii din Falerii aflaseră de fapta învăţătorului. Pretutindeni se auzeau vaiete, bocete şi panică.
Şi când colo, ce văd ei? Un bărbat în pielea goală, cu mâinile legate la spate, vine, împleticindu-se, spre cetate, iar în urma lui vin copiii, plesnindu-l întruna cu nuielele şi vergile.
Părinţii şi rudele, uitând de primejdie, au ieşit în întâmpinarea odraslelor.
Locuitorii din Falerii nu ştiau cum să-i mulţumească lui Camillus că le salvase copiii şi se comportase cu ei atât de uman. Adunarea Poporului din oraş a hotărât să nu se mai opună şi trimise câţiva soli la Marcus Furius.
Camillus însă s-a înfuriat că falerienii au capitulat. El îi obligă să plătească o mică despăgubire pentru cheltuielile făcute de romani. Apoi foştii duşmani au încheiat un tratat de alianţă.
Majoritatea soldaţilor însă nu erau mulţumiţi de modul în care s-a sfârşit acest război şi îndeosebi de Camillus. La Roma mulţi dădeau dreptate soldaţilor. Lui Camillus i se aduceau fel de fel de învinuiri. El asculta cu amărăciune clevetirile, dar nu răspundea defăimătorilor, deoarece considera că nu are de ce se dezvinovăţi. Când însă i s-a spus că e un duşman al concetăţenilor, Camillus a hotărât să părăsească oraşul.
Într-o zi, pe la revărsatul zorilor, îşi luă rămas-bun de la ai săi şi purcese spre porţile cetăţii. Când ieşi din oraş, ridică mâinile spre cer şi, uitându-se la Roma, care se aşternea în faţa lui, rosti:
— O, romani! M-aţi făcut de ocară şi m-aţi gonit! Dar în curând veţi regreta, veţi mai avea nevoie de Camillus. Veţi aştepta cu nerăbdare reîntoarcerea mea. Dacă însă patria îmi va fi în primejdie, o să mă întorc.
Nu s-a împlinit nici anul, că peste statul roman se abătu o mare năpastă. Roma a fost atacată de gali.
Galii şi-au părăsit cândva ţara, pornind în căutare de noi pământuri. Unele triburi de ale lor cutreierau regiunile de miază-noapte ale Europei, altele ocupară şesul dintre Pirinei şi Alpi. Mai târziu mii de gali trecură Alpii şi pătrunseră în mănoasele văi din nordul Italiei.
Galii erau nomazi. Nu le plăcea plugăritul şi considerau că numai războaiele şi petrecerile sunt demne de un bărbat. De statură mică, dar bine făcuţi, erau luptători înnăscuţi. În timpul luptei nu purtau coifuri călărind, ci îşi lăsau pletele lungi să fâlfâie în vânt, iar mustăţile răsucite în jos le dădeau un aer sălbatic. Înainte de bătălie oştenii îşi puneau veşminte de sărbătoare, de culori aprinse, iar la gât podoabe scumpe. Drept arme aveau câte o spadă lungă, un pumnal şi o suliţă.
Pe la începutul secolului IV î.Hr., unul din numeroasele triburi ale galilor a năvălit în Etruria şi a asediat oraşul Clusium, care era aliat al Romei. Locuitorii îi chemară pe romani în ajutor. Senatul trimise galilor o solie, în componenţa căreia erau şi cei trei Fabius, lăstari ai unui neam de viţă veche şi foarte respectat.
Galii conteniră lupta şi îi primiră pe soli cu onoarea cuvenită. Aceştia le înmânară scrisorile de la Roma cu rugămintea Senatului de a-i lăsa în pace pe clusieni, care erau vechi prieteni şi aliaţi ai statului roman. Solii se adresară către Brennus, căpetenia galilor:
— Cu ce s-au făcut vinovaţi locuitorii Clusiumului de l-aţi atacat?
Brennus a zis:
— Sunt vinovaţi de faptul că nu vor să ne cedeze o parte din pământul lor. Noi suntem săraci şi mulţi, iar ei bogaţi şi au mult pământ. La fel de vinovaţi au fost faţă de voi, romanii, locuitorii atâtor oraşe şi ţinuturi, pe care le-aţi cotropit. Când un popor nu vrea să vă cedeze o parte din patrimoniul său, voi îi pustiiţi pământul, îi cuceriţi oraşele, iar pe locuitori îi luaţi în robie. Eu nu vă condamn şi nu văd nici o nedreptate în ceea ce faceţi. Cel tare trebuie să şi-l supună pe cel slab. E o veche lege atât a fiarelor, cât şi a oamenilor. Deci nu-i mai compătimiţi pe bieţii clusieni. Căci s-ar putea întâmpla ca galii să vă urmeze pilda şi să înceapă a compătimi popoarele nedreptăţite de Roma!
Solii au înţeles că nu-i vor putea convinge pe gali să-şi schimbe hotărârea şi, părăsind tabăra, au pornit spre Clusium pentru a comunica răspunsul.
Peste un timp asediaţii au ieşit din oraş şi i-au atacat pe gali. S-a încins o luptă chiar lângă ziduri. Solul roman Quintus Ambustius Fabius, care se alăturase clusienilor, se năpusti spre o căpetenie a galilor, un călăreţ înalt şi frumos. Lupta dintre cei doi a fost aprigă. Zăngăneau armele, nechezau caii, izbindu-se unul de altul. Din cauza mişcărilor iuţi ale călăreţilor şi a prafului, la început nimeni nu desluşea cine era cel care lupta pentru clusieni. Dar iată că ostaşul galic se prăbuşi la pământ. Romanul sări iute de pe cal şi se apucă, după obicei, să-l despoaie de arme. Abia atunci conducătorul galilor recunoscu în cel ce biruise pe unul dintre solii romani. Şi a strigat ca să-l audă toţi:
— Zeii îmi sunt martori! Acest roman a încălcat o lege sfântă! El ni s-a înfăţişat ca sol şi a fost întâmpinat cum se cuvine, i s-a permis să intre în oraşul asediat... Iar acum luptă împotriva noastră!
Galii încetară lupta. Au hotărât să se pornească împotriva Romei. În timp ce oastea lor înainta, Brennus trimise o solie la Roma, cerând să-i fie predat acel Fabius, care a încălcat legile războiului. Galii au rămas locului în aşteptarea răspunsului.
Când la Roma s-a aflat despre cele întâmplate, Senatul se întruni imediat. Mulţi senatori au condamnat fapta lui Fabius. Iar feţialii, care respectau tradiţia în relaţiile internaţionale, au declarat:
— Quintus Ambustius Fabius a făcut Roma de ruşine. E datoria Senatului să-l predea galilor. Astfel Fabius va fi pedepsit obiectiv şi, totodată, va fi ştearsă pata de pe Roma.
Senatorii, având diverse păreri, s-au convocat în faţa Adunării Poporului. Oamenilor de rând însă le-a plăcut bărbăţia lui Quintus Fabius şi ei scandau să nu fie pedepsit. Mai mult chiar, l-au ales pe el şi pe fraţii lui tribuni militari.
Aflând aceasta, galii s-au indignat şi mai mult. Şi au pornit spre Roma. Erau atât de grăbiţi, încât nu poposeau nicăieri, nici nu jefuiau ţinuturile prin care treceau. Când miile de gali înarmaţi treceau pe lângă un oraş, ei le strigau locuitorilor care stăteau cu porţile închise, gata de apărare:
— Nu vă fie teamă! Noi mergem la Roma! Numai romanilor le-am declarat război! Cu celelalte popoare suntem prieteni!
Armata romană ieşi în întâmpinarea duşmanului. Ea număra 40 de mii de ostaşi, în fruntea cărora se aflau tribunii militari. Comandanţii şi ostaşii romani priveau de sus la gali. Ei şi-au desfăşurat tabăra nu departe de Roma, pe malul râuleţului Allia, la revărsarea în Tibru.
În curând a apărut avangarda galilor, apoi şi principalele lor forţe. Răsunară mii de cornuri de luptă, văzduhul se umplu de urlete înfiorătoare. Galii s-au năpustit asupra flancului stâng al armatei romane şi l-au zdrobit aproape în întregime. Flancul drept avuse pierderi importante şi o luă la fugă. Groaza era atât de mare încât romanii, fugind, dădeau unul peste altul, călcându-se în picioare. O parte din soldaţi s-au refugiat la Roma, alţii în oraşul Veii, care se afla nu prea departe, deoarece erau siguri că Roma va fi ocupată de duşman din mers, în aceeaşi zi. Romanii încă nu au cunoscut o asemenea înfrângere ca cea din 18 iulie 390 î.Hr.
Dacă galii ar fi pornit imediat pe urmele romanilor, ar fi pătruns împreună cu ei în oraş. Dar ei nu şi-au dat seama cât de mare le era biruinţa. I-a reţinut, de asemenea, împărţirea prăzii şi astfel au pierdut prea mult timp.
