Unii incitau lumea împotriva lui Camillus:

— El din ambiţie ne propune să refacem oraşul. Nu-i este suficientă gloria de dictator, vrea să-l întreacă pe Romulus!

Spre a isprăvi pentru totdeauna cu disputele despre viitorul statului, Camillus a întrunit Senatul. Bătrânul Lucius Lucreţius obişnuia să cuvânteze cel dintâi şi era ascultat cu respect. Deodată se auzi un zgomot dincolo de uşă: tocmai atunci trecea straja de zi. În mijlocul tăcerii răsună vocea centurionului:

— Aici e cel mai bun loc pentru un popas!

Lucius Lucreţius repetă apăsat cuvintele centurionului, apoi adăugă:

— Da, romani, aici trebuie să ne fie popasul, în oraşul părinţilor şi bunicilor noştri, unde se află mormintele eroilor şi strămoşilor!

Cei de faţă au căzut de acord cu Lucius. Şi munca prinse a clocoti. Într-un singur an a fost refăcut oraşul, dar fără un plan bine întocmit. Cetăţenii zideau casele fiecare cum considera că e mai bine. Astfel la Roma au apărut numeroase ulicioare înguste şi întortocheate, fundături.

Dar încă nu au luat sfârşit muncile de renovare a oraşului când sosi vestea că triburile vecine — equii, volscii şi latinii — au năvălit pe teritoriul stăpânit de romani şi au asediat oraşul Sutrium, aliat al Romei. Apoi s-a aflat că duşmanul a încercuit o armată romana lângă muntele Medici. Atunci Roma îl chemă iar în fruntea statului pe Camillus.

Dar cum majoritatea celor apţi de luptă au părăsit oraşul, Camillus nu izbuti decât cu mare greu să înfiripeze o armată. El fu nevoit să înarmeze şi pe bărbaţii de vârstă înaintată.

Camillus ocoli muntele Medici spre a-l putea ataca pe inamic din spate. Când a observat focurile armatei romane, acesta se sperie, crezând că-i înconjurat, îşi retrase forţele în tabără şi prinse a o întări în grabă.

Camillus pricepu că trebuia să atace până vor sosi ajutoarele, pe care le aştepta inamicul. El luă seama că toate întăriturile duşmane erau de lemn. Camillus mai ştia că dinspre munţi în fiecare dimineaţă suflă un vânt puternic spre tabără.

Dictatorul roman porunci să fie pregătite săgeţi unse cu smoală. Apoi îşi împărţi forţele în două, ordonând uneia din ele să-l atace pe duşman cu suliţele şi să tragă din arcuri, cu strigăte puternice, spre a atrage atenţia. Camillus cu restul armatei ocupă poziţia cu spatele spre munţi.

Se lumină de zi. Camillus şi cu ostaşii lui aşteptau nemişcaţi. Când răsări soarele din munţi, ca în orice dimineaţă, prinse a sufla vântul. Comandantul roman dădu semnalul şi o ploaie de săgeţi a căzut pe tabăra duşmanului. Ele se înfigeau în lemn, aprinzându-l, iar vântul înteţea focul. Flăcările au cuprins întăriturile de lemn, apoi celelalte construcţii. Cei adunaţi buluc piereau în vâlvătăi. Cei care încercau să fugă cădeau doborâţi de suliţele şi săbiile romanilor.

După această victorie Camillus porni în ajutorul oraşului Sutrium, asediat de etrusci. Pe drum romanii au întâlnit o gloată de oameni istoviţi, flămânzi şi zdrenţăroşi. Erau locuitorii din Sutrium, care n-au reuşit să ţină piept asediului şi predaseră oraşul. Cuceritorii nu i-au omorât, dar i-au alungat din cetate cu ce aveau pe ei.

— Să ne grăbim, a spus el. Acei care au pus stăpânire pe bogatul Sutrium şi i-au izgonit pe locuitorii lui nu se mai gândesc acum nici la duşmanii dinăuntru, nici la cei din afară. Ei n-au altă treabă decât împărţirea prăzii şi a băuturii.

Camillus avea dreptate. Romanii s-au apropiat de oraş fără a întâlni vreo patrulă. Etruscii, obosiţi de atâta jaf şi băutură, dormeau tun. Când au observat duşmanul, era prea târziu.

Această victorie a lui Camillus i-a adus noi lauri. El a mai avut câteva prilejuri să comande armata romană şi să iasă învingător. Era deja bătrân, de aproape optzeci de ani, când şi-a părăsit casa şi a plecat pe câmpul de luptă. Roma aflase că iarăşi vin galii. Cetăţenii şi Senatul cereau să fie numit din nou dictator Camillus. Cu toate că era bătrân, Camillus a acceptat funcţia. Cu experienţa lui deosebită de luptă Camillus găsi o tactică nouă în lupta cu vechiul duşman.

Galii aveau săbii lungi, cu care căutau să-l lovească pe vrăjmaş în cap sau în umeri. Ştiind aceasta, Camillus a ordonat să se făurească pentru pedestrimea romană coifuri de fier cu suprafaţa netedă, lucioasă, pentru ca săbiile galilor, prost călite, să alunece, fără a-l vătăma pe cel lovit. Porunci de asemenea ca scuturile să fie ferecate cu aramă. Pe soldaţi îi învăţă să nu arunce suliţele, ci să le întrebuinţeze ca mijloc de apărare împotriva săbiilor duşmanului.

Când veneau galii, Camillus le ieşi în întâmpinare. Marcus Furius Camillus îşi desfăşura armata pe un deal împădurit, în apropierea râului Anio. În felul acesta putea ascunde un timp oastea. Soldaţilor pe care duşmanul îi putea vedea dictatorul le porunci să sape întărituri şi să stea liniştiţi, fără a-i împiedica pe gali să iasă din tabăra lor după jaf.

— Las' să creadă că suntem puţini şi că ne e teamă să dăm piept cu un duşman atât de puternic, spuse el.

Galii prădau, râdeau de romani. Dar aceştia nu reacţionau. Duşmanul crezu atunci că nu are de ce se teme şi nu-i mai lua în seamă pe romani.

Când Camillus se convinse că galii au uitat de orice primejdie şi că s-au pus pe băut, unica preocupare fiind prada, îşi ridică în toiul nopţii oastea — atât pe cei care se aflau în tabără, cât şi pe cei din pădure.

În frunte mergea pedestrimea uşoară. Aceasta îi atacă pe gali, care o respinseră. În spatele ei se afla însă pedestrimea grea. Soldaţii duşmanului, siguri de izbândă, se avântară spre romani pentru a se încleşta cu ei corp la corp. Dar suliţele romanilor parau loviturile de sabie şi străpungeau scuturile de piele ale galilor, în timp ce săbiile acestora alunecau pe suprafaţa lucie a armurii soldaţilor romani şi se frângeau, fără a le pricinui vreun rău. Astfel galii se pomeniră, de fapt, dezarmaţi. Atunci pedestrimea romană trecu la contraatac. Galii o luară la fugă, dar puţini reuşiră să se salveze.

Această luptă a avut loc la douăzeci şi trei de ani după cucerirea Romei de către gali. Bătălia de la Anio a fost ultima pentru Camillus. În curând izbucni la Roma o molimă care avea să secere mii de vieţi. Camillus se molipsi şi el şi muri.

FABIUS MAXIMUS

(cea 275-203 î.Hr.)

General şi om politic roman. Consul, pontifex maximus (216-203 î.Hr.), a devenit celebru prin tactica de temporizare şi neangajare a unei confruntări cu Hannibal. Dictator al Romei, după victoria cartaginezilor de la lacul Trasimene (217 î.Hr.)

Au trecut peste douăzeci de ani de la sfârşitul Primului Război Punic, când în primăvara lui 218 î.Hr. sosi la Cartagina o solie romană. În aceşti ani ambii inamici se pregăteau de zor să reia lupta pentru dominaţie în bazinul Mediteranei, mereu îşi căutau unul altuia motive de ceartă.

Senatorii romani îl învinuiau pe comandantul cartaginez Hannibal că încălcase condiţiile tratatului de pace şi cereau ca vinovatul să le fie predat. La şedinţa Senatului cartaginez unul din solii romani, Quintus Fabius, ridicând poala din faţă a togii, astfel încât se formase o adâncitură, rosti:

— Vă aduc în aceste falduri războiul sau pacea! Alegeţi!

Cartaginezii răspunseră cu mândrie:

— Alege tu însuţi!

Atunci Quintus Fabius zise:

— Vă aduc războiul!

Aşa a fost declarat cel de Al Doilea Război Punic, în care Fabius urma să joace un mare rol. În această îndelungată confruntare dintre cele două state dârzenia şi prudenţa Romei au reuşit să învingă strălucitul talent militar cartaginez.

La început romanii planificau să lupte pe teritoriul duşmanului. S-au pregătit în acest scop două armate, dintre care una a fost expediată în Spania, cea mai mare colonie cartagineză, cealaltă urmând să plece în Africa. Dar planul acesta, întocmit în detaliu, în curând a fost schimbat.

Pe neaşteptate pentru romani, în Italia năvăli din nord, prin Alpi, o mare armată a inamicului, sub conducerea cartaginezului Hannibal, din familia Barca. Aceştia erau duşmani înverşunaţi ai Romei. După înfrângerea Cartaginei în Primul Război Punic, Hamilcar, tatăl lui Hannibal, pregătise în Spania în decursul multor ani o puternică armată pentru viitoarele bătălii. Pe fiii săi — Hannibal, Hasdrubal şi Mahon — îi crescu în spiritul urii împotriva Romei.

Hannibal a jurat încă din copilărie că-i va urî până la ultima sa suflare pe romani. Tatăl său i-a dat o educaţie aleasă, angajând în acest scop profesori greci, şi tot el l-a pregătit pentru cariera militară, făcând din fiul său un comandant de oşti iscusit.

La vârsta de 25 de ani Hannibal a ocupat postul de comandant suprem al armatei cartagineze din Spania. El obişnuia să-şi studieze migălos inamicul, folosind în acest scop spioni. În toate acţiunile lui se vădeau nu numai un rar talent militar, dar şi însuşirile unui strălucit om politic.

Asedierea de către cartaginezi a oraşului Saguntum, aliat al romanilor, a dus la declararea războiului, pe care Hannibal îl dorea de mult timp.

Flota romană era mai puternică decât cea cartagineză, ceea ce făcea ca Italia să nu poată fi atacată dinspre mare. Iată de ce Hannibal întocmi planul unei invazii în Italia din nord, prin Alpi. El spera că apropierea unor oşti duşmane pe teritoriul Italiei va stârni o răscoală a popoarelor subjugate de Roma. În primăvara anului 218 î.Hr. Hannibal porni în fruntea unei numeroase armate din oraşul Cartagina Nouă spre Italia. În luna septembrie a aceluiaşi an armata sa, după ce a pierdut aproape jumătate din oameni, sleită de puteri, coborî povârnişurile priporoase ale Alpilor în câmpia Galiei Cisalpine.

Apariţia lui Hannibal a fost absolut neaşteptată pentru romani. Trebuiau schimbate din mers planurile de război. Senatul dădu ordin să nu se mai trimită nici o oaste în Africa. Două armate romane, conduse de consulii Tiberius Sempronius şi Cornelius Scipio, egale ca număr cu armata lui Hannibal, porniră în grabă în întâmpinarea lui. Părea că ele sunt suficiente pentru a apăra Italia de oastea cartagineză, atât de istovită în urma anevoiosului marş. Roma aştepta deci liniştită vestea înfrângerii lui Hannibal.

Dar, contrar aşteptărilor, sosi vestea că romanii au fost zdrobiţi lângă râul Trebia (decembrie, 218 î.Hr.). Roma o primi cu nedumerire: cum aşa? Se ştia, ce-i drept, că Hannibal avea o cavalerie mult superioară celei romane; în schimb, pedestrimea cartagineză, alcătuită din diferite triburi, era inferioară legionarilor romani prin capacităţile ei de luptă.

Înfrângerea trezi la Roma puternice frământări. Lupta dintre partidele de conducere se înteţi.

Partida popularilor învinuia Senatul şi nobilimea de incapacitate şi de nepăsare faţă de interesele celor de jos. Comandanţii nou-numiţi în fruntea unor oşti porniră împotriva lui Hannibal. Unul din ei, Caius Flaminius, conducător al partidei popularilor, ardea de dorinţă să lupte cu Hannibal şi să dea astfel exemplu oamenilor Senatului. I se încredinţa comanda armatei care-i aştepta pe cartaginezi lângă Arretium, barând calea spre Roma.

Hannibal însă reuşi să ocolească poziţiile ocupate de romani în munţi. Timp de patru zile a înaintat armata lui prin mlaştinile toscane, pentru ca în cele din urmă să ajungă în spatele duşmanului. Flaminius se grăbi să-i ajungă pe cartaginezi, dar pică în cursa pe care i-o întinsese Hannibal în apropierea lacului Trasimene. Bătălia din 21 iunie 217 î.Hr. dură trei ore. Flaminius fu zdrobit şi-şi găsi moartea, Hannibal ocupă întreaga Etrurie. Drumul spre Roma era deschis. Această luptă nu însemna doar înfrângerea romanilor, dar şi a partidei popularilor.

Dezastrul de la Trasimene provocă la Roma o adevărată panică. Au fost desfăcute de urgenţă podurile peste Tibru, întărite zidurile, organizată o armată de rezervă. Apăru întrebarea: cine să fie numit în fruntea oştii? Era limpede: comandanţii romani, care erau aleşi pentru un singur an şi deci nu aveau suficientă experienţă de luptă, nu puteau ţine piept geniului militar al lui Hannibal.

Roma avea nevoie de un comandant dibaci, dar şi prudent, în sfârşit, Senatul a hotărât să-i încredinţeze armata lui Quintus Fabius şi să-i acorde totodată puteri dictatoriale, deoarece Republica se afla în mare cumpănă.

Numirea lui Fabius îi uimi pe mulţi. El era un om calm, discret şi tăcut, în copilărie era sfios la joacă. De aceea fusese poreclit „mieluţ". Era cam greoi la învăţătură şi mulţi îl considerau incapabil. De fapt, în el coexistau şi dârzenia, şi hărnicia, şi cuminţenia, şi tăria de caracter. Provenea dintr-o familie de viţă nobilă şi era sigur că mai devreme sau mai târziu va fi chemat să comande armata şi să ocupe funcţii importante în stat. Studia arta militară şi căuta să suporte greutăţile unor marşuri istovitoare. De asemenea, făcea exerciţii de elocvenţă, pregătindu-se pentru discursurile publice. Şi într-adevăr, discursurile lui se deosebeau prin concizie şi logică, deşi el nu a devenit un mare orator.

Către începutul celui de Al Doilea Război Punic, Quintus Fabius era deja senator şi făcuse parte din solia trimisă în Cartagina. Tot el fusese acela care declarase război punilor.