Plutarh - Oameni iluştri ai Romei Antice

Mai întâi noul rege a onorat memoria lui Romulus, declarându-l zeu cu numele de Quirinus, războinic ca şi Marte. O dată cu introducerea cultului lui Romulus-Quirinus, Numa a desemnat un preot al acestuia.

Până atunci la Roma au fost doi preoţi: al lui Iupiter, zeul suprem al romanilor, şi al lui Marte, zeul războiului. Acum, cu preotul lui Quirinus, erau trei.

Numa a înfiinţat şi colegiul preoţilor, care urmau să se numească pontifi. Cel mai mare se chema pontifex maximus. Primul pontifex maximus a fost însuşi Numa. Puterea lui în problemele religioase era nelimitată; el era şeful religios al statului şi tălmăcitor al vrerii zeilor. Numa organiza diferite ceremonii religioase şi supraveghea păstrarea datinilor şi obiceiurilor. Înainte de a întreprinde ceva el se sfătuia cu preoţii.

Obiceiurile menţinute şi respectate întocmai de către aceştia au fost puse mai apoi la temelia dreptului roman.

Pontifex maximus era şi supraveghetorul sfintelor fecioare — vestalelor. Numa a adus la Roma cultul Vestei, zeiţa vetrei familiale, şi în legătură cu aceasta a înfiinţat cunoscutul colegiu al vestalelor. Preotesele întreţineau focul din altarul zeiţei, deoarece acesta era considerat sacru şi simboliza vatra comună a statului roman. Focul avea pe atunci o mare însemnătate: în antichitate oamenii credeau că tot ce există pe pământ a luat naştere de la foc. Ei ziceau că mişcarea şi căldura sunt temeiul oricărei vieţi şi nimic nu-i mai viu şi mai fierbinte decât focul.

Pentru altarul zeiţei Vesta a fost clădit un mic templu rotund cu coloane, în For, pe una din costişele colinei Palatinului, în apropiere de Regia, sălăşluinţa lui Numa.

Ca vestale erau alese fetiţe din cele mai ilustre familii ale Romei. Ele urmau să slujească zeiţei timp de treizeci de ani. Se spune că primii zece ani vestalele învăţau, apoi zece ani înfăptuiau ceea ce au învăţat şi încă zece ani învăţau colegele tinere. Preotesele Vestei jurau să rămână fecioare până la moarte, iar dacă încălcau legământul, le aştepta o pedeapsă cruntă: vestala vinovată era îngropată de vie.

În asemenea cazuri se practica un ritual înfricoşător.

Vestala condamnată era pusă într-o lectică închisă. Lumina nu pătrundea înăuntru, iar pături groase, legate cu curele, înăbuşeau orice sunet, ca să nu fie auzit plânsul nefericitei. În tăcere absolută robii puneau lectica pe umeri şi treceau cu ea prin For. Toţi cei care întâlneau tristul alai se dădeau la o parte în tăcere. În sfârşit, procesiunea ajungea în dreptul porţii Colina, unde era un tăpşan în mijlocul căruia se căsca, neagră, gura unei subterane. Aici lectica se lăsa jos, se dezlegau curelele şi se ridicau păturile. Pontifex maximus o lua apoi pe vestală de mână — capul îi era înfăşurat cu o mantie — şi o conducea până la gura subteranei. Aici dânsa cobora pe o scară într-o chiliuţă, mai mult groapă, unde o aşteptau un pat îngust şi o candelă aprinsă, iar lângă pat, o pâine, un ulcior cu apă şi puţin lapte şi untdelemn pentru câteva zile. După ce vestala pogora sub pământ, cei de afară trăgeau în sus scara şi acopereau ieşirea.

Vestalele se bucurau de mare consideraţie la Roma. Înaintea vestalei mergea un lictor, ca şi la înalţii dregători, şi toată lumea făcea loc, când trecea ea. Până şi conducătorul statului, întâlnind o vestală, poruncea lictorilor să lase în jos fasciile împreună cu securea. În circuri şi amfiteatre, la serbări şi adunări, vestalele ocupau locurile de onoare. Cel care ofensa o vestala era pedepsit cu moartea. Dacă în drum spre locul de execuţie osânditul întâlnea o vestală, era iertat şi lăsat să meargă unde o vrea.

După cum spune legenda, Numa ar fi inventat şi alte ritualuri preoţeşti, printre care şi colegiul preoţilor feţiali şi acela al preoţilor salieni.

Feţialii erau responsabili de relaţiile cu alte state: erau trimişi în diferite solii şi îndeplineau riturile care anticipau războiul sau încheierea păcii. Feţialii aveau datoria să apere pacea. Înainte de a se începe un război ei trebuiau să folosească toate mijloacele îngăduite şi posibile pentru ca neînţelegerile să fie înlăturate pe cale paşnică. Dacă însă negocierile nu se încununau de succes, se declara război; stând la hotar, feţialul arunca în partea duşmanului o lance însângerată.

O altă legendă vorbeşte despre întemeierea colegiului preoţilor salieni. În cel de-al optulea an al domniei lui Numa, Roma ar fi fost bântuită de o molimă nemaipomenită: oamenii mureau ca muştele, seceraţi de o boală necunoscută, îngroziţi şi buimăciţi, romanii se rugau zeilor să aibă milă de ei. Împreună cu tot poporul, se ruga şi regele. Deodată a picat din cer, chiar lângă Numa, un scut de aramă, care avea o formă neobişnuită.

— Acesta-i un semn de la zei, a spus regele. Scutul înseamnă că zeii ocrotesc Roma. Eu am auzit un glas din ceruri, care spunea că atâta timp cât romanii vor păstra acest scut, nimeni nu-i va putea întrece în virtute şi Roma nu va avea de ce să se teamă de duşmani.

Când molima conteni, regele porunci ca scutul minunat să fie păstrat ca lumina ochilor. Într-o zi el chemă pe cei mai buni meşteri armurieri şi le porunci:

— Să-mi faceţi unsprezece scuturi la fel ca acesta. Dar să fie aşa, ca nimeni să nu poată deosebi scutul adevărat de cele făurite de voi şi să nu poată fi furat scutul adevărat, însă uitându-se la scut, meşterii au răspuns că-i imposibil să faci unul identic. Numai Veturius Mamurius zise că va încerca. Aduse mai târziu un scut făcut de el şi, aşezându-l alături de cel adevărat, l-a rugat pe rege să arate care din cele două i-a servit meşterului drept model. Dar Numa n-a putut deosebi scutul original de cel nou.

Apoi Numa Pompilius a înfiinţat colegiul preoţilor lui Marte şi ai lui Quirinus, alcătuit din doisprezece oameni, după numărul scuturilor care trebuiau păstrate.

În fiecare an în luna martie alaiul de preoţi făcea turul oraşului, îndreptându-se spre templul lui Marte. Preoţii purtau tunici roşii brodate şi se încingeau cu brâie metalice. Peste tunici îşi puneau platoşe uşoare, iar în cap aveau coifuri ascuţite la vârf. Fiecare preot ţinea în mâna stângă o sabie scurtă, iar în dreapta o lance sau o cârjă. Îmbrăcaţi astfel, preoţii porneau pe străzile oraşului. În sunetele trâmbiţelor ei îngânau un cântec şi, ţopăind, loveau în tact cu săbiile în scuturile sfinte pe care le duceau înaintea lor slugile. De la acest dans solemn se trage numele preoţilor — salieni.

Romanii erau superstiţioşi şi acordau o mare importanţă ceremoniilor religioase. În acele vremuri străvechi, când oamenii nu cunoşteau aproape deloc cauzele fenomenelor naturale şi se temeau de ele, riturile magice ocupau un loc însemnat în viaţa poporului. Romanii credeau că îndeplinirea cu exactitate a acestora ar fi o pavăză sigură împotriva primejdiilor şi nenorocirilor, un mijloc de îmbunare a forţelor tainice ale naturii, pe care ei le zeificau.

Cele mai multe rituri religioase romane sunt legate de numele lui Numa Pompilius, inclusiv regulile referitoare la ceremonialul sacrificiilor consacrate zeilor. Romanii jertfeau animale, plante, fructe. Rugăciunile rostite cu acest prilej erau foarte amănunţite. Romanul se temea să nu uite ceva şi se ferea să rostească un cuvânt de prisos, pentru ca nu cumva zeii să-i ceară apoi mai mult. De aceea în faţa altarului zeităţii el spunea: — Primeşte ca ofrandă acest vin, pe care ţi l-am adus. Romanii credeau că dacă uiţi să spui că ai adus anume acest vin, zeul îţi poate cere tot vinul pe care-l ai acasă. Una din vechile legende relatează cum s-a târguit Numa Pompilius cu însuşi Iupiter, cel mai mare dintre zeii Romei, cu care se întâlnise în dumbrava de pe colina Aventinului.

— Să-mi aduci drept jertfă o căpăţână, a cerut Iupiter.

— Bine, răspunse Numa, vei primi o căpăţână de usturoi din grădina mea...

— Nu, l-a întrerupt Iupiter, eu am avut în vedere ceva ce ţine de corpul unui om.

— Atunci vei primi un smoc de păr, a răspuns îndată regele.

— O, nu, îmi trebuie ceva viu...

— Fie, încuviinţă Numa, vei primi un peştişor...

Isteţimea lui Numa i-a plăcut lui Iupiter, care începu să râdă, consimţind să primească ceea ce i-a juruit regele.

Numa a înălţat la Roma temple în cinstea zeiţei Credinţei şi a zeului Terminus. El îi învăţa pe romani că legământul de credinţă este cel mai de seamă dintre toate jurămintele umane. Terminus era protectorul haturilor şi al fruntariilor.

Numa a reuşit să-i facă pe cetăţenii romani să-şi lucreze loturile de pământ. Pentru aceasta era nevoie de haturi, ca fiecare să ştie unde i se sfârşeşte lotul şi unde începe lotul vecinului. Haturile erau considerate sfinte.

După ce ridicase templul zeului Terminus, Numa a instituit o nouă sărbătoare — aşa-zisele terminalii, care aveau loc anual, în luna mai. In acea zi, la pietrele de hotar dintre ogoare veneau locuitorii din satele vecine, împreună cu familiile lor, împodobeau pietrele cu flori şi se distrau. Toate astea erau legate de muncile pământului — o îndeletnicire la care Numa ţinea mult. El zicea:

— Plugăritul întăreşte pacea. Cel ce lucrează pământul vrea mai puţin decât oricare altul ca roadele muncii sale să fie înghiţite de război. Plugarul îşi va apăra bărbăteşte glia şi cu sporirea plugăritului vitejia ostăşească nu va scădea. Va conteni doar spiritul rebel, injust şi lacom care le face oamenilor atâta rău.

Regele însuşi colinda ogoarele, îi susţinea pe cei harnici şi-i pedepsea pe cei leneşi.

La Roma s-au dezvoltat de timpuriu negoţul şi meseriile. De numele lui Numa sunt legate multe reforme şi pe acest tărâm. Se afirmă că el i-ar fi împărţit pe meşteşugari în bresle: flautişti, aurari, tâmplari, boiangii, cizmari, tăbăcari, arămari, olari. Celelalte meserii le-a unit. Fiecare breaslă avea întrunirile şi sărbătorile ei.

Conform legendei, Numa a reformat calendarul roman. El a calculat că anul are trei sute şaizeci şi cinci de zile şi a împărţit anul în douăsprezece luni; totodată, a schimbat succesiunea lor. Pe timpul lui Romulus prima lună a calendarului roman se considera martie, al cărei nume provine de la zeul războiului, Marte. Regele Numa a stabilit ca prima lună să fie ianuarie, în cinstea zeului italic lanus. Numele altor luni erau legate şi ele de diferiţi zei: primăvăraticul april — de zeiţa dragostei, Venus; luna mai — de zeiţa italică a pământului, Maia; iunie — de Iunona. Celelalte luni se numeau încă din antichitate a cincea, a şasea, a şaptea, a opta ş.a.m.d. Denumirile acestea s-au păstrat până azi. E adevărat că, după ce ianuarie a devenit prima lună, februarie a doua şi martie — a treia, toate celelalte s-au schimbat şi ele şi la Roma antică luna care se numise mai înainte a cincea a devenit acum a şaptea. Iată de ce actuala lună a noua se numeşte septembrie. Acelaşi lucru s-a întâmplat şi cu luna a opta, octombrie, ea devenind a zecea; a noua, noiembrie, a devenit a unsprezecea, iar a zecea, decembrie, e acum a douăsprezecea. Şi toate îşi păstrează şi azi vechile denumiri.

Dar unde au dispărut lunile a cincea şi a şasea? Ele au căpătat, în antichitate încă, nume noi: una a devenit iulie — în onoarea lui Iulius Caesar, şi cealaltă august — în cinstea împăratului roman Octavianus Augustus.

Nu întâmplător închinase Numa prima lună lui lanus: acest străvechi zeu italic era considerat cândva zeul luminii şi al soarelui. lanus deschidea porţile cerului dimineaţa şi lăsa ziua pe pământ, iar spre seară, când ziua se întorcea înapoi, lanus închidea porţile după ea, apoi începea noaptea. Mai târziu lanus a devenit zeul tuturor începuturilor, creatorul a tot ce există pe pământ. Se credea că el l-ar fi creat şi învăţat pe om. În rugăciuni numele lui era rostit înaintea celorlalţi zei. lanus avea două feţe: una privea înapoi, spre trecut, alta înainte, spre viitor. Romanii i se închinau ca unui protector al statului, ca unui zeu care decide când să fie război şi când pace.

Templul zidit la Roma în cinstea lui lanus se deosebea de celelalte. El avea două arce mari, fiecare fiind prevăzut cu porţi. Arcele erau unite între ele prin ziduri laterale.

La Roma exista un obicei: când se începea un război, porţile templului lui Ianus se deschideau, şi oastea care urma să plece la bătălie trecea pe sub bolţile lui. Porţile rămâneau deschise cât durau operaţiile de război; pe timp de pace însă ele erau închise, ceea ce se întâmpla de altfel foarte rar, căci Roma purta mereu războaie. Numai pe timpul domniei lui Numa Pompilius porţile templului lui lanus nu s-au deschis niciodată, — la Roma era linişte şi pace. In timpul acestei îndelungate domnii de 43 de ani nu a avut loc nici un război şi nici o răscoală. Poeţii au cântat acea falnică epocă în versuri de neuitat.

Bineînţeles că orice legendă conţine anumite improvizaţii, dar aceasta avea menirea să arate oamenilor cu cât e mai bună pacea decât războiul, chiar şi atunci când acesta se încheie victorios.

Poveştile despre domnia paşnică a lui Numa le plăceau oamenilor de rând din Roma, care, ca toţi oamenii din lume, urau războiul, ei fiind primii care aveau de pătimit în urma lui.