— Fiul meu, de ce taci? Au numai nedreptăţile trebuie să le ţină minte omul? Oare nu ţi-au făcut nici un bine părinţii tăi, foştii prieteni şi concetăţeni? Dacă pedepseşti atât de crunt nerecunoştinţa, fii tu însuţi un exemplu de om recunoscător. Fii milostiv, drept şi cumpănit.
Şi căzu la picioarele lui.
— Ai învins! strigă Coriolanus, ridicând-o de jos. Ai obţinut o victorie norocoasă pentru patrie, dar ucigătoare pentru mine. Plec, înfrânt numai de tine.
Coriolanus mai stătu un pic de vorbă cu mama sa şi cu soţia. Femeile plecară la Roma, iar el în cursul nopţii se retrase împreună cu volscii.
Când romanii de pe zidurile oraşului au observat că inamicul pleacă, au fost deschise imediat toate templele. Cetăţenii îşi puseră cununi pe frunte şi, drept recunoştinţă, aduseră jertfe zeilor. Senatul declară că femeile au salvat patria. Poporul ceru să li se satisfacă acestora orice dorinţă. Dar ele au zis că nu doresc altceva decât să se zidească un templu închinat fericirii femeilor. Dorinţa le fu împlinită.
Marcius se înapoie cu oastea în oraşul Antius, capitala volscilor. Aici îl întâmpină Tullus, care demult îi pizmuia gloria, iar acum îl ura de moarte pe acel care până nu demult îi fusese prieten. Influenţa şi puterea lui Tullus au scăzut simţitor de când venise la volsci conducătorul roman, şi Tullus se temea ca mai târziu situaţia sa să nu se agraveze. El hotărî să-l omoare pe Coriolanus.
Partizanii lui Tullus le spuneau volscilor că romanul i-a trădat de două ori: o dată, când a încheiat armistiţiul pe treizeci de zile şi a doua oară, când a retras ostile la rugămintea mamei sale. Tullus a cerut ca Marcius să răspundă pentru faptele sale în faţa Adunării Poporului. Coriolanus acceptă.
În ziua fixată, Caius Marcius se prezentă în faţa Adunării Poporului, unde a fost primit îngrozitor: oamenii lui Tullus mişunau prin mulţime, îndemnând poporul să-l răpună pe Coriolanus. Acesta vru să ia cuvântul, dar nu a fost lăsat să vorbească. Cei mai avani dintre duşmanii lui se năpustiră asupra-i, săbiile luciră rece în bătaia soarelui, şi Coriolanus, rănit mortal, căzu la pământ.
Deşi volscii erau nemulţumiţi de Coriolanus, cei mai mulţi dintre ei nu-i doreau moartea. Şi regretau că au rămas fără un conducător atât de iscusit, care le adusese numeroase victorii.
Coriolanus a fost înmormântat ca un erou, iar mormântul lui a fost împodobit cu arme capturate în diverse bătălii.
Romanii, aflând despre moartea lui, n-au dat nici semne de regret, nici de bucurie. Pentru că Marcius trecuse de partea volscilor numai din dorinţa de a se răzbuna, iar Republica nu-i putea ierta trădarea. Femeile romane îl boceau totuşi, mişcate de neobişnuita lui dragoste pentru maică-sa. Ele au purtat doliu timp de zece luni, întocmai cum ar fi procedat după moartea tatălui, a feciorului sau a fratelui lor.
MARCUS FURIUS CAMILLUS
(?-c. 365 î.Hr.)
Om politic român. Considerat al doilea fondator al Romei. Figură legendară, a fost cenzor şi de mai multe ori tribun militar şi dictator.
Marcus Furius Camillus a fost unul dintre eroii Romei antice. Comandant de oşti, el a ieşit învingător din toate luptele pe care le-a purtat şi s-a învrednicit de patru ori de înalte distincţii.
Poporul îl iubea, deoarece Camillus îmbina cumpătarea şi vitejia, ştia să ordone, dar şi să se supună, avea o minte ageră, iscoditoare şi primul lui gând era despre patrie. Romanii au avut multe lupte cu duşmanii. Ei au cucerit o bună parte din Italia de Mijloc. Cei mai puternici adversari ai Romei erau equii şi volscii. Lupta împotriva lor a fost lungă şi grea. Într-un asemenea război s-a evidenţiat şi tânărul Marcus Furius Camillus.
În timpul unei bătălii, pe când călărea în fruntea detaşamentului său, o suliţă a inamicului i se înfipse în coastă. Călăreţul îşi smulse suliţa şi continuă să lupte, până când duşmanul o luă la fugă. La Roma se vorbea încă mult timp după aceasta despre curajul lui Camillus.
Dar o faimă adevărată a cunoscut el după războiul cu Veii, unul din cele mai bogate şi mai frumoase oraşe din Etruria. Puternicul Veii era un duşman permanent al Romei, îndelungata luptă dintre cele două oraşe trebuia terminată ori prin cucerirea, ori prin distrugerea oraşului Veii.
Romanii şi-au consolidat forţele şi au asediat oraşul. Dar acesta era înconjurat de ziduri înalte, iar apărătorii lui, bine înarmaţi, aveau rezerve mari de hrană. De aceea asediul a durat mult timp: anii treceau unul după altul, iar oraşul nu se lăsa cucerit.
După şapte ani, ostaşii şi cetăţenii Romei vorbeau:
— Conducătorii noştri sunt prea şovăitori! Trebuie numiţi alţii în locul lor...
Senatul a numit noi conducători în fruntea armatei. Printre ei era şi Marcus Furius Carnillus. Acesta a atacat mai întâi oraşele care susţineau duşmanul şi a învins. Cu toate că situaţia romanilor care atacau Veii deveni mai bună, asediul nu părea să aibă totuşi sorţi de izbândă.
Dar s-a întâmplat o nenorocire: într-o zi, pe la sfârşitul toamnei, apele unui lac din munţii Albani s-au revărsat peste maluri şi puhoiul porni la vale, potopind păşuni şi ţarini şi nimicind totul în cale...
Despre cele petrecute în munţii Albani aflară şi romanii, şi asediaţii. Vestea îi zgudui pe toţi. Necunoscând adevăratele cauze ale calamităţii, oamenii o luau drept un semn rău. Dar asediaţii se bucurau de năpasta ce s-a abătut pe capul romanilor. Un soldat etrusc le strigă batjocoritor de pe creasta zidului:
— Acum aţi dat de belea!... Nu mai cuceriţi Veii, dacă s-au revărsat apele din Albani!
Peste câteva zile, în timpul unei încăierări în faţa zidurilor oraşului, unul din ostaşii romani îl recunoscu pe cel care-i batjocorise şi îl prinse. Ăsta le spuse romanilor:
— Vă voi dezvălui o taină. Se spune că Veii nu vor cădea decât atunci când duşmanul va şti să întoarcă apele din Albani, împiedicându-le să se reverse în mare...
Romanii, superstiţioşi cum erau, au dat crezare acestei profeţii şi mii de oameni au ieşit cu cazmalele pentru a construi un dig în drumul apelor. Apoi au săpat şi un canal pentru scurgerea lor.
Veii totuşi continuau să reziste. Şi romanii au fost nevoiţi să mai stea trei ani în jurul zidurilor.
Era al zecelea an de la începutul asediului. Nemulţumit din cale afară, poporul Romei cerea acţiuni energice. Atunci Senatul recurse la măsuri extreme: a desfiinţat toate dregăto-riile şi a desemnat un dictator, pe Marcus Furius Camillus. De acum încolo el avea să conducă toate chestiunile de război şi de pace ale statului.
Camillus a început a acţiona energic: pătrunse în ţinutul faliscilor, care au ajutat Veii, şi-i zdrobi. Apoi i-a înfrânt şi pe ceilalţi aliaţi ai oraşului asediat. Acum nu mai exista nici un pericol din spate şi Camillus putea să asedieze Veii.
El cercetă cu atenţie întăriturile oraşului şi înţelese că tentativa de a-l lua cu asalt e primejdioasă pentru romani. Şi atunci îşi aminti cum au lucrat cetăţenii Romei cu miile la stăvilirea lacului din Albani şi cât de repede creştea canalul de scurgere... Camillus a poruncit să se înceteze acţiunile neorganizate împotriva inamicului, precum şi operaţiunile de asediu. Pentru o vreme în jurul cetăţii s-a lăsat liniştea.
Apărătorii din Veii râdeau de romani, strigându-le că, pesemne, se tem de ei şi de aceea se ascund în tabără.
Iar între timp soldaţii lui Camillus săpau pe ascuns un tunel pe sub zidurile oraşului. Solul era moale şi se lucra lesne. Zi şi noapte au săpat romanii, schimbându-se din şase în şase ore. Peste câteva săptămâni tunelul, adânc şi lung până în centrul oraşului asediat, era gata.
Dar iată că veni şi ziua decisivă. O parte din oastea romană, în frunte cu Camillus, se îndreptă spre oraş, pregătindu-se parcă de asalt. Apărătorii îşi ocupară locurile de luptă pe ziduri şi în turnuri, gata de ripostă. Tot atunci ceilalţi soldaţi romani au intrat în tunel şi peste puţin timp erau înăuntrul cetăţii.
Conform legendei, ieşirea din subterană s-a întâmplat să fie chiar sub templul zeiţei Hera, considerat cel mai mare şi mai onorabil din oraş. Romanii stăteau în ascunzişul lor şi aşteptau semnalul, în timp ce în templu se oficia o ceremonie religioasă. Se auzi glasul preotului:
— Va învinge acela care va aduce această jertfă.
În aceeaşi clipă romanii sparseră podeaua şi au apărut în faţa etruscilor. Toată lumea din templu s-a predat.
Aceasta s-a întâmplat tocmai când începuse asaltul general. Oraşul Veii a fost cucerit. Romanii au capturat o pradă enormă şi îşi atinseră scopul: au doborât inamicul de neînvins.
Camillus era în culmea triumfului. Dar celebrarea lui atât de strălucitoare a trezit invidie. Şi mai cu seamă atunci când Marcus Furius Camillus a parcurs Roma într-un car tras de patru cai albi.
