— Zeii îmi sunt martori! Acest roman a încălcat o lege sfântă! El ni s-a înfăţişat ca sol şi a fost întâmpinat cum se cuvine, i s-a permis să intre în oraşul asediat... Iar acum luptă împotriva noastră!

Galii încetară lupta. Au hotărât să se pornească împotriva Romei. În timp ce oastea lor înainta, Brennus trimise o solie la Roma, cerând să-i fie predat acel Fabius, care a încălcat legile războiului. Galii au rămas locului în aşteptarea răspunsului.

Când la Roma s-a aflat despre cele întâmplate, Senatul se întruni imediat. Mulţi senatori au condamnat fapta lui Fabius. Iar feţialii, care respectau tradiţia în relaţiile internaţionale, au declarat:

— Quintus Ambustius Fabius a făcut Roma de ruşine. E datoria Senatului să-l predea galilor. Astfel Fabius va fi pedepsit obiectiv şi, totodată, va fi ştearsă pata de pe Roma.

Senatorii, având diverse păreri, s-au convocat în faţa Adunării Poporului. Oamenilor de rând însă le-a plăcut bărbăţia lui Quintus Fabius şi ei scandau să nu fie pedepsit. Mai mult chiar, l-au ales pe el şi pe fraţii lui tribuni militari.

Aflând aceasta, galii s-au indignat şi mai mult. Şi au pornit spre Roma. Erau atât de grăbiţi, încât nu poposeau nicăieri, nici nu jefuiau ţinuturile prin care treceau. Când miile de gali înarmaţi treceau pe lângă un oraş, ei le strigau locuitorilor care stăteau cu porţile închise, gata de apărare:

— Nu vă fie teamă! Noi mergem la Roma! Numai romanilor le-am declarat război! Cu celelalte popoare suntem prieteni!

Armata romană ieşi în întâmpinarea duşmanului. Ea număra 40 de mii de ostaşi, în fruntea cărora se aflau tribunii militari. Comandanţii şi ostaşii romani priveau de sus la gali. Ei şi-au desfăşurat tabăra nu departe de Roma, pe malul râuleţului Allia, la revărsarea în Tibru.

În curând a apărut avangarda galilor, apoi şi principalele lor forţe. Răsunară mii de cornuri de luptă, văzduhul se umplu de urlete înfiorătoare. Galii s-au năpustit asupra flancului stâng al armatei romane şi l-au zdrobit aproape în întregime. Flancul drept avuse pierderi importante şi o luă la fugă. Groaza era atât de mare încât romanii, fugind, dădeau unul peste altul, călcându-se în picioare. O parte din soldaţi s-au refugiat la Roma, alţii în oraşul Veii, care se afla nu prea departe, deoarece erau siguri că Roma va fi ocupată de duşman din mers, în aceeaşi zi. Romanii încă nu au cunoscut o asemenea înfrângere ca cea din 18 iulie 390 î.Hr.

Dacă galii ar fi pornit imediat pe urmele romanilor, ar fi pătruns împreună cu ei în oraş. Dar ei nu şi-au dat seama cât de mare le era biruinţa. I-a reţinut, de asemenea, împărţirea prăzii şi astfel au pierdut prea mult timp.

Romanii au profitat de acest răgaz. Cetăţenii paşnici au părăsit în pripă oraşul. Credeau că ostaşii nu vor fi în stare să-l salveze. Urma să fie apărat numai Capitoliul — fortăreaţa de pe dealul înalt, cu povârnişuri priporoase. Acolo au fost aduse arme şi rezerve alimentare.

Cei mai bătrâni senatori şi preoţi au hotărât să nu se ascundă între zidurile Capitoliului, ca să nu devină o povară pentru apărători. Ei s-au îmbrăcat în veşminte de sărbătoare, au venit în For şi şi-au ocupat locurile în jilţurile de fildeş, decişi să rămână acolo, orice s-ar întâmpla.

A treia zi după bătălia de lângă Allia, pe înserate, galii apărură în faţa Romei. Porţile erau deschise, pe ziduri nu era nici un ostaş. Duşmanul s-a temut, totuşi, să intre în oraş şi a rămas să aştepte până a doua zi. Galii nu puteau crede că romanii nu opun nici o rezistenţă — bănuiau că la mijloc e vreo cursă. A doua zi dimineaţa cercetaşii galilor au înştiinţat că nu există nici o primejdie, şi atunci galii au intrat în oraş. Străzile erau pustii, uşile caselor erau ferecate, parcă s-a stins orice suflare.

Când au ajuns în For, au văzut câţiva bătrâni care şedeau în jilţuri. Nici unul dintre ei nu se clinti din loc. Năvălitorii s-au oprit uimiţi, crezând că sunt nişte statui, executate cu mare iscusinţă. Un soldat se apropie de senatorul Marcus Papirius şi-l atinse încetişor de bărbie, apoi, prinzând curaj, îl trase o dată de barbă. Bătrânul ridică toiagul şi-l lovi pe cel care a îndrăznit să-l jignească. Galul, la rândul său, scoase sabia şi-l spintecă pe Papirius. Galii săriră la ceilalţi bătrâni şi-i măcelăriră. Apoi se împrăştiară prin oraş, omorând pe toţi cei întâlniţi în cale. Jefuiau, dădeau foc la case şi făceau alte nelegiuiri. Roma ardea ca o lumânare şi în câteva zile nu mai era decât un morman de scrum. Cu durere priveau romanii din Capitoliu cum se mistuie în flăcări aşezările lor. Când li s-a cerut să se predea, au refuzat, hotărâţi să se apere până la ultima suflare.

Dar nici peste câteva luni galii nu reuşiră să pună stăpânire pe această fortăreaţă. Neavând hrană, cete de gali băteau împrejurimile, pustiindu-le şi trezind astfel ura populaţiei.

Pe atunci Camillus se afla în oraşul latin Ardeea, situat cam la 15 kilometri de Roma. Locuia acolo ca un simplu cetăţean, după ce fusese izgonit din Roma. Dar când a aflat despre invazia galilor, apoi despre înfrângerea de la Allia şi despre căderea Romei, s-a hotărât să pedepsească duşmanii patriei sale. Convingea pe ardeeni să nu rămână indiferenţi faţă de ceea ce se întâmplă.

— Trebuie să luptăm cu toţii împotriva galilor, zicea el. Căci Roma nu-i decât începutul. Dacă va cădea Capitoliul, barbarii vor nimici pe rând toate oraşele Italiei. Nu va rezista nici Ardeea...

Tineretul îl asculta cu luare-aminte pe Camillus. Mai-ma-rii oraşului, neliniştiţi şi ei, i-au încredinţat organizarea apărării. Camillus îi înarma pe toţi cei apţi să mânuiască arma. El înjghebă astfel la Ardeea o armată despre a cărei existenţă nu bănuia nimeni.

O mare ceată de gali se întorcea la Roma după o expediţie de jaf. Împovărat de prăzi, duşmanul înainta alene. Poposi apoi peste noapte într-o vale din apropierea Ardeei. Ştiind că n-au de ce se teme, galii au jefuit cât le-a poftit inima, apoi s-au culcat, fără a numi străjeri. Cercetaşii l-au informat despre aceasta pe Camillus. Când se lăsă întunericul, el îşi scoase oastea din Ardeea şi atacă prin surprindere tabăra galilor. Sunetele trâmbiţelor de război şi ţipetele celor care cădeau i-au înspăimântat şi mai mult pe gali. Majoritatea n-au reuşit să pună mâna pe arme, căzând răpuşi.

Vestea victoriei lui Camillus a ajuns şi la romanii refugiaţi la Veii după distrugerea de la Allia. Trimiseră imediat soli la Camillus, rugându-l să accepte conducerea luptei împotriva galilor. Camillus le-a răspuns:

— Nu pot hotărî acest lucru. Eu nu sunt decât o slugă a patriei. Iar patria mea se află în Capitoliu, unde cetăţenii apără cea din urmă palmă de pământ roman. Nu voi întreprinde nimic fără acordul lor. Voinţa lor e pentru mine lege...

Atunci tânărul Pontius Caminius s-a strecurat în Capitoliu şi a transmis spusele lui Marcus. Caminius n-a luat cu el nici o scrisoare, pentru ca, de va fi prins, duşmanul să nu poată intercepta mesajul. Învăţă pe de rost tot ce avea de zis, apoi îmbrăcă straie uşoare, sub care ascunse o bucată de scoarţă de plută. Străbătu într-o singură zi drumul până la Roma. Podul era păzit de soldaţii gali. Pontius se dezbrăcă, înfăşură hainele în jurul capului şi intră în apă. Pluta îl ţinea la suprafaţă. Trecu astfel râul înot şi-şi urmă calea. Focurile din tabără, zgomotele şi larma galilor îi indicau ce locuri anume trebuie să ocolească. Aşa a ajuns, pe întuneric, până la poalele Capitoliului. Înjur — tăcere, nici ţipenie de om. Deoarece povârnişul era deosebit de abrupt, galii aproape că nu păzeau colţul acela.

Cu mare greu se urcă Caminius pe peretele stâncii. Când a atins în sfârşit zidul, chemă soldaţii de pază şi le spuse cine este. A fost condus la comandanţi. Senatul se întruni pe dată şi Pontius îi povesti despre izbânda lui Camillus. Asediaţii nu ştiau nimic despre toate acestea, de aceea mare le-a fost bucuria. Senatul l-a ales pe Marcus Furius Camillus dictator, cu puteri nelimitate în toate problemele militare şi civile.

Pontius Caminius a reuşit să revină cu bine la Veii. Romanii au aflat cu bucurie despre hotărârea Senatului. În curând sosi la Veii şi Camillus cu pâlcul său, la care se alăturară acum încă douăzeci de mii de ostaşi. Camillus începu pregătirile de luptă.

Între timp, s-au întâmplat alte lucruri la Roma. O patrulă de a galilor, făcând ocolul Capitoliului, se opri nu se ştie de ce lângă locul pe unde a urcat, cu o noapte în urmă, Pontius Caminius. Soldaţii au desluşit urmele picioarelor, pietricelele desprinse din stâncă, crenguţele frânte de pe tufarul de care se agăţase el. Dădură deci de ştire comandantului. Brennus cercetă cu luare-aminte povârnişul, chibzui puţin, apoi porunci să se adune oştenii cei mai iscusiţi, care ştiau să urce pe munţi. Brennus le spuse:

— Ostaşi, ne aflăm aici demult şi nu ştim cum să cucerim Capitoliul. Dar iată că duşmanii înşişi ne indică drumul pe care nu-l puteam găsi atâta timp. Pe această stâncă a urcat până sus un roman, înseamnă că poate urca şi un gal. Acolo unde a trecut un om, poate trece şi al doilea, al treilea, pot trece mulţi oameni. Lor le va fi chiar mai uşor, căci se vor ajuta unul pe altul. La noapte vom fi stăpânii Capitoliului.

Pe la miezul nopţii un număr impunător de gali se adunaseră la poalele Capitoliului. Au început să urce în tăcere şi ajutându-se reciproc. Suişul se dovedi mai uşor decât li s-a părut. Fără mari eforturi primii soldaţi au ajuns sus. După ei veneau ceilalţi. Astfel s-au adunat în faţa zidului. Înăuntrul fortăreţei — nici un zgomot, apărătorii dormeau obosiţi. Adormiseră şi străjile, nu-i simţiră pe năvălitori nici câinii de pază. Galii intenţionau să urce pe zid, când deodată în Capitoliu s-au auzit nişte gâgâituri. Erau gâştele sfinte ale templului zeiţei Iunona. Gâgâind şi bătând din aripi, făceau larmă straşnică. Soldaţii romani s-au trezit din somn. Galii, văzând că au fost descoperiţi, se avântară în sus.

Cel dintâi i-a observat fostul consul Manlius — un ostaş viguros şi neînfricat. Doi gali se repeziră la el. Manlius dintr-o lovitură de sabie îi reteză unuia din ei braţul, pe celălalt îl izbi cu scutul, aruncându-l de pe zid. Între timp au sosit în ajutor şi alţi romani. În această încleştare galii au fost răpuşi şi leşurile lor au fost aruncate în jos. Dimineaţa a fost azvârlit de pe stâncă şi comandantul străjerilor, care adormise la post şi astfel era cât pe ce să aducă pieire tuturor. Bravul Manlius se învrednici de cea mai înaltă răsplată pe care i-o puteau acorda nişte asediaţi — fiecare îi dădu porţia sa zilnică de pâine şi de vin.

După această înfrângere galii pierdură curajul. Şi apoi le venea tot mai greu să găsească hrană, căci Camillus ataca mereu cetele trimise să facă rost de bucate. Duşmanul începu să sufere foame.

Apoi şi căldurile din cale afară de mari le răpeau puterile. Miile de leşuri rămase neîngropate infectau aerul. Cea mai mică boare de vânt umplea văzduhul de praf şi de scrumul caselor arse, încât era greu de respirat. În tabăra duşmanului bântuiau boli de tot felul.

Dar nici cei închişi în Capitoliu nu mai puteau rezista. Au trecut mai bine de şase luni de la începerea asediului, rezervele de hrană s-au terminat şi oamenii flămânzeau.

Apărătorii Capitoliului nu aveau nici o veste de la Camillus, deoarece galii păzeau acum cu străşnicie împrejurimile fortăreţei şi nimeni nu putea pătrunde înăuntru. Văzând că nu mai pot ţine piept galilor, romanii au hotărât să înceapă tratativele. Galii voiau şi ei să încheie cât mai curând războiul. Un reprezentant al romanilor se întâlni cu Brennus. Acesta le ceru asediaţilor să plătească o mie de livre de aur, după care galii făgăduiau să părăsească Roma şi împrejurimile ei. Condiţiile tratatului au fost acceptate, după obicei, prin jurământ de ambele părţi.

S-a adus aurul şi începu cântărirea. Galii voiau să-i înşele pe romani. Ei prinseră a apleca balanţa, mai întâi pe furiş, apoi făţiş. Romanii se aprinseră de mânie. Atunci Brennus îşi scoase sabia — o sabie grea — şi o aruncă în cumpănă.

— Ce înseamnă asta? exclamară romanii.

— Aceasta înseamnă: vai şi amar de cei învinşi! răspunse Brennus.

Forţele erau inegale, şi asediaţii se văzură nevoiţi să dea mai mult aur decât era prevăzut.

În timpul acesta au răsunat trâmbiţele — la porţile oraşului se arătă Camillus, cu ostaşii lui. El aflase despre tratativele cu galii şi se grăbi sa vină în ajutorul concetăţenilor săi. Toţi îi făcură drum să treacă. Camillus se apropie de cântar, luă aurul şi-l dădu lictorilor săi, apoi se adresă galilor:

— Luaţi-vă cântarul şi greutăţile şi căraţi-vă de aici. Nu cu aur, ci cu fier îşi salvează romanii patria!

Brennus strigă atunci:

— Romanii încalcă un tratat, aprobat prin jurământ!

Camillus răspunse:

— Acest tratat nu are nici o valoare. După ce am fost ales dictator, toată puterea în stat o deţin eu. Din acea clipa numai dictatorul avea dreptul să încheie un astfel de tratat. Dar eu nu l-am încheiat şi nici nu am de gând s-o fac!

Brennus, înfuriat, dădu semnalul pentru bătălie. Galii şi romanii scoaseră săbiile şi porniră lupta. Dar străzile fiind strâmte şi pline de dărâmături, nu se putea desfăşura o bătălie adevărată. Încăierările au rămas răzleţe până când, o dată cu căderea nopţii, încetară definitiv.

Dându-şi seama că nu-i va putea învinge pe romani, Brennus îşi scoase oştile din oraş şi în toiul nopţii porni spre oraşul Gabinius. Dar în zorii zilei Camillus îi ajunse din urmă pe gali. Se încinse o luptă care a durat o zi întreagă. Galii au suferit o înfrângere totală.

Învingătorii s-au întors în Roma eliberată, în care timp de şapte luni au domnit galii.

S-au întors şi locuitorii refugiaţi la Veii. În întâmpinarea soţiilor şi copiilor ieşiră eroicii apărători ai Capitoliului: palizi, istoviţi, abia ţinându-se pe picioare de atâta foame şi lipsuri. Şi toţi îl preamăreau pe Camillus:

— El e al doilea întemeietor al Romei! El a redat Roma Romei!

Camillus a fost întâmpinat cu triumful meritat de un excepţional salvator al Patriei.

Oraşul, numai ruine, trebuia refăcut din temelie. Dar pentru aceasta existau prea puţine mijloace şi forţe. Mulţi ziceau:

— Pentru ce să zidim din nou Roma? Mai bine părăsim mormanul acesta de cenuşă şi ne mutăm la Veii. A rămas neatins şi viaţa e mai uşoară acolo.