Numa n-a avut duşmani. Pe timpul domniei lui, Roma n-a ştiut de răufăcători, nimeni nu l-a pizmuit pe generosul rege şi n-a pretins să-i ia coroana ori viaţa. Domnirea lui înţeleaptă şi pătrunsă de spiritul paşnic, respectarea legilor şi a obiceiurilor încetăţenite au sporit puterea Romei. Spre deosebire de Romulus, Numa nu se bizuia pe armată, nici pe tiranie. Şi aceasta era puterea lui.
Legenda mai spune că Numa ar fi murit tot aşa de senin cum trăise. A ajuns la adânci bătrâneţi şi s-a stins din viaţă fără a pierde luciditatea. Într-o zi nu se deşteptase, ca de obicei, o dată cu răsăritul soarelui. Când cineva a intrat la el, regele nu mai respira. Avea peste optzeci de ani.
Numa a fost însoţit în ultimul său drum nu numai de romani, dar şi de seminţiile vecine, cu care Roma avusese relaţii de alianţă sau de prietenie.
Vechii romani îşi ardeau morţii. Dar el a poruncit să nu fie incinerat, ci înhumat la poalele dealului Ianiculum.
I s-a îndeplinit şi ultima voinţă. Două coşciuge de piatră au fost coborâte în mormânt: în unul din ele se afla corpul regelui, în celălalt, cărţile religioase şi filozofice scrise de el. Căci, asemenea legiuitorilor greci, Numa îşi scria singur legile.
Doi regi au consolidat statul roman — Romulus şi Numa; dar fiecare din ei a făcut-o în felul său. Romulus a fost un om al războiului, Numa — paşnicul care a cucerit dragostea poporului. Desigur, legile, obiceiurile şi riturile atribuite lui Numa Pompilius s-au constituit pe parcursul mai multor veacuri, o dată cu dezvoltarea societăţii romane. Dar legenda le-a legat pe toate de viaţa şi domnia celui de al doilea rege al Romei, opunându-l parcă lui Romulus şi întregind astfel istoria domniei acestuia. Legenda ar vrea să ne convingă că întemeierea şi consolidarea unui stat este urmarea unor fenomene complexe, diferite şi contradictorii, o îmbinare a diverselor influenţe — ale forţelor războiului şi ale celor paşnice. Istoria legendară a domniei lui Numa dovedeşte că legile paşnice nu sunt mai puţin importante decât ceea ce s-a cucerit prin forţa armelor.
Faima lui Numa a sporit şi mai mult când regii care l-au urmat au reluat războaiele. Această politică de măceluri şi silnicii fără sfârşit avea să extindă influenţa statului roman, dar şi să cauzeze poporului nesfârşite suferinţe.
Povestea despre înţeleptul şi bunul rege Numa a dăinuit mult timp în popor, mai cu seamă când războaiele şi răscoalele îi făcuseră viaţa insuportabilă. Poporului i se părea că aristocraţii ar fi ascuns adevărata voinţă a lui Numa cel drept. Aflăm aceasta dintr-o legendă în care se vorbeşte despre lucruri petrecute, ca şi cum, la patru sute de ani după moartea lui Numa.
La Roma, se spunea, ar fi plouat mai multe zile în şir şi şuvoaiele au răzmuiat mormântul de la poalele dealului Ianiculum, dezvelind două coşciuge de piatră. A fost deschis acel în care trebuiau să fie osemintele regelui, dar sicriul era gol.
În cel de al doilea coşgiug au fost găsite cărţile scrise de Numa. Când Senatul a luat cunoştinţă de ele, a hotărât că poporul nu trebuie să afle conţinutul acestor cărţi. Au fost deci arse ca să piară astfel amintirea bunului rege. Dar Numa n-a fost uitat. Poporul păstra în continuare amintirea celui care a creat legi înţelepte şi care vedea prosperarea statului nu în războaie, ci în politica de pace.
CAIUS MARCIUS
(sec. V î.Hr.)
Comandant militar roman. Supranumit Coriolanus după oraşul Corioli, unde i-a învins pe volsci.
Caius Marcius provenea dintr-o familie de patricieni romani. După moartea tatălui său l-a crescut maică-sa, pentru care avea să păstreze toată viaţa o dragoste rar întâlnită.
Felul lui de a fi se vădi de timpuriu: era trufaş şi foarte iute la mânie şi din această cauză era îndărătnic şi nepoliticos cu oamenii. Dar chiar din tinereţe concetăţenii îi purtau stimă pentru agerime şi îndrăzneală.
Dintre virtuţi, la Roma în acele timpuri îndepărtate se preţuiau mai cu seamă faptele de vitejie. Nu-i de mirare deci că tânărul Caius Marcius punea mai presus ca orice arta războiului. Deprinsese încă din copilărie meşteşugul armelor şi, ştiind că în bătălie răbdarea nu trage mai puţin la cântar decât iscusinţa întru mânuirea săbiei, exersa zi de zi, ca să-şi oţelească trupul. Drept urmare, în lupte era neîntrecut.
Caius Marcius a participat prima oară la o campanie pe când era încă băieţandru. Tarquinius Superbus, regele Romei, nu ţinea cont de părerea Senatului. El scurta zilele multor cetăţeni pentru a se înfrupta din averea lor. De aceea a fost detronat şi Roma a devenit Republică.
Atunci Tarquinius a căutat să-şi recucerească tronul prin forţă cu ajutorul triburilor vecine. După numeroase lupte şi înfrângeri el aruncă pentru ultima dată zarul sorţii, dând bătălia decisivă. Roma trimise împotriva lui o armată în frunte cu Aulus Postumius. Printre ostaşi era şi Caius Marcius. Lupta s-a dat în apropierea lacului Regillus, în anul 499 î.Hr. Caius Marcius se afla în primele rânduri ale oştenilor.
Observând că un roman a căzut, băiatul îi sări în ajutor: veni în faţa rănitului şi reuşi să ucidă pe unul dintre soldaţii duşmanului şi să-i gonească pe ceilalţi.
Romanii învinseră. După bătălie băiatul a fost distins, printre primii, cu o cunună de stejar, care se acorda celui ce salvase un compatriot în timpul luptei. Această cinstire a fost cea dintâi din multele de care a avut parte Caius Marcius în viaţa sa.
Pe vremea aceea romanii au avut de purtat nenumărate războaie şi bătăliile se ţineau lanţ. Caius Marcius a participat la multe din ele şi niciodată nu se întorcea fără cunună sau altă distincţie.
Unii ostaşi săvârşeau fapte glorioase numai pentru a-şi face o faimă. Pentru Marcius însă scopul era bucuria maicii sale. Când ea auzea că el este lăudat, când îl vedea cu cununa pe frunte şi, îmbrăţişându-l, plângea de bucurie, Caius se simţea fericit. Curând mamă-sa îi alese o mireasă. Dar şi după căsătorie, fiind deja tată, el rămâne să locuiască în casa mamei sale, considerând-o capul familiei.
Şi tocmai când Caius Marcius devenea cunoscut prin faptele sale, la Roma se încinsese o luptă aprigă între patricieni şi plebei, adică între bogaţi şi săraci. Situaţia sărăcimii se periclita tot mai mult: unii pierduseră şi puţinul pe care-l aveau, alţii, care nu aveau nimic, îşi pierdeau libertatea, dacă nu-şi plăteau datoriile. Creditorii câinoşi îi urmăreau fără milă chiar şi pe cei schilozi sau cu pieptul plin de urme ale rănilor căpătate în bătăliile pentru patrie. Pâlcuri de plebei oţărâţi se îmbulzeau pe străzile oraşului, îndârjirea sărăcimii creştea.
Astea se petreceau în timp ce triburile vecine intenţionau să cotropească Roma. Pentru a calma întru câtva plebeii şi a încuraja armata, bogătaşii au făgăduit că le vor micşora datoriile. Dar, când primejdia trecu, patricienii au uitat de cele promise.
Atunci o parte din oaste, alcătuită din plebei, se retrase din Roma, stabilindu-şi tabăra pe Muntele Sacru, cel de dincolo de râul Anio.
Oraşul a fost cuprins de spaimă, deoarece Roma era ameninţată să piardă o bună parte din armata sa. Mulţi se temeau că plebeii vor înfiinţa un stat al lor. Intre timp, aflând despre zâzaniile dintre romani, duşmanii lor au pătruns pe teritoriul Republicii, trecând-o prin foc şi sabie. Consulii chemară sub drapel pe toţi bărbaţii apţi să mânuiască arma. Plebeii însă n-au răspuns la chemare.
Unii patricieni propuneau concesii pentru sărăcime. Alţii însă, printre care era şi Caius Marcius, nu erau de acord. Marcius zicea că senatorii trebuie să-i potolească pe plebei nu prin îmbunări, ci cu bâta.
Senatul a hotărât totuşi să înceapă negocierile cu masele populare: patricienii au înţeles că în situaţia creată cel mai înţelept era să cedeze. Au trimis deci la plebei pe cei mai bătrâni şi mai respectaţi senatori.
Solii au sosit la Muntele Sacru. Primul vorbi Menenius Agrippa, încercând să-i convingă pe plebei să se întoarcă în oraş.
El a ţinut un discurs pe care l-a încheiat cu o fabulă:
— Cică, s-au răzvrătit toate mădularele trupului omenesc împotriva stomacului. Ele ziceau că e singurul care mănâncă, deşi trândăveşte, atunci când celelalte părţi ale corpului trebuie să lucreze pentru el. Stomacul însă a râs de prostia lor. Căci mădularele nu înţelegeau că el înghite întreaga hrană, dar tot el le-o întoarce şi o împarte cu chibzuinţă tuturor. La fel e cu Senatul, cetăţeni. Munca lui foloseşte nu numai senatorilor, dar şi fiecăruia dintre voi! a încheiat Menenius Agrippa.
Apoi au început tratativele. Plebeii au obţinut dreptul de a-şi alege reprezentanţi, tribuni ai poporului, care să se bucure de inviolabilitate. Aceştia aveau datoria şi dreptul de a-i apăra pe plebei.
În oraş iarăşi s-a instaurat liniştea. Poporul a luat armele şi a pornit împotriva duşmanilor, care pustiau ţara.
Atunci lui Marcius îi veni un gând năstruşnic: să pătrundă în oraş o dată cu volscii care se retrăgeau. Chemându-i pe soldaţi să-l urmeze, Marcius dădu buzna prin gloata inamică şi de-a valma cu ea pătrunse în cetate. Puţinii romani care îl urmau la început nu întâmpinară nici o împotrivire.
Dar în curând volscii îşi veniră în fire şi s-au năpustit din toate părţile asupra romanilor. In această luptă inegală Marcius făcu minuni de vitejie: pe unii soldaţi duşmani îi doborî, pe alţii îi puse pe fugă sau îi făcu sa depună armele.
În timp ce lupta înăuntrul cetăţii era în toi, ceilalţi romani năvăliră şi ei prin porţile deschise şi atunci volscilor nu le rămase decât să se predea.
Soldaţii romani începură să prade oraşul. Atunci Caius Marcius le strigă:
— Nu vă este ruşine să jefuiţi tocmai acum? Oştenii lui Cominius au intrat în luptă şi poate că suferă înfrângere, şi cad răpuşi compatrioţi de ai noştri... Haideţi mai bine să le dăm o mână de ajutor!
Dar puţini au dat ascultare chemării lui Marcius. Fără a zăbovi, el porni împreună cu câţiva oşteni în direcţia în care plecase armata lui Cominius.
Marcius îi îmbărbăta întruna, dar ostaşii, obosiţi, înaintau cu greu. El se ruga zeilor să-l ajute să sosească înainte de sfârşitul bătăliei, pentru ca să poată împărţi cu concetăţenii săi primejdiile prin care treceau ei.
