Ceata lui Marcius apăru tocmai când romanii ocupau linia de luptă. La început aceştia s-au speriat, văzându-l plin de sânge şi de praf şi însoţit doar de o mână de soldaţi.
Marcius se apropie atunci de Cominius şi-l anunţă că a fost cucerit oraşul Corioli. Cuprins de bucurie, consulul îl îmbrăţişa şi-l sărută. Iar romanii, însufleţiţi de vestea bună, au cerut să fie conduşi cât mai repede la atac.
— Unde stau cei mai buni ostaşi ai volscilor? îl întrebă Marcius pe consul.
— În centru, răspunse acesta.
— Te rog, urmă Marcius, dă-mi voie să-mi încerc puterile. Consulul îi satisfăcu dorinţa.
Marcius se aruncă asupra duşmanilor ca un leu. Primele rânduri ale volscilor prinseră a şovăi, apoi au bătut în retragere.
Intre timp flancurile inamicului au început a-l învălui pe Marcius, intenţionând să-l încercuiască. Văzând că tânărul se află în primejdie, consulul i-a trimis în ajutor pe soldaţii săi cei mai viteji. Marcius fu rănit, în jurul lui lupta era în toi. Ambele părţi suferiseră pierderi considerabile. Dar romanii continuau să-i strâmtoreze pe volsci şi, în cele din urmă, aceştia o luară la fugă.
Marcius era copleşit de oboseală şi de răni. Soldaţii i-au propus să se odihnească. Dar el răspunse:
— Învingătorii nu ştiu de oboseală.
Volscii au pierdut în această bătălie un mare număr de oameni — mulţi dintre ei au fost ucişi, dar şi mai mulţi răniţi sau luaţi prizonieri.
A doua zi în faţa oştenilor Cominius a adus mulţumiri zeilor pentru această strălucită victorie. Apoi se întoarse către Marcius şi, lăudându-i faptele, i-a propus a zecea parte din prada de război, înainte de a fi împărţită tuturor, după lege. Cominius de asemenea i-a dăruit un cal de război, cu armură.
Soldaţii romani au susţinut cu strigăte entuziasmate cuvintele consulului. Marcius însă, ieşind înaintea oştii, a spus că acceptă cu bucurie calul şi-i pare foarte bine de laudele comandantului, dar că nu va lua restul, ci se va mulţumi cu acea parte din prada de război, care i se va cuveni după dreapta împărţire.
Soldaţii au aprobat răspunsul lui Marcius cu strigăte şi mai puternice: indiferenţa lui faţă de bogăţie le-a plăcut chiar mai mult decât nepăsarea faţă de moarte. Când încetă zarva, Cominius cuvântă:
— Nu poţi forţa pe cineva să primească daruri pe care nu le doreşte, spuse el. Să-i oferim deci lui Marcius o răsplată pe care n-o va putea refuza: de azi înainte se va numi Corio-lanus, pentru că numai lui îi datorăm cucerirea oraşului Corioli. De atunci Marcius se numea Coriolanus.
Războiul s-a terminat cu victoria romanilor. Dar situaţia plebeilor nu s-a îmbunătăţit: poporul suferea de foame, din cauza războiului multe ogoare au rămas nesemănate şi o mare parte din recoltă nestrânsă, iar Senatul nu cumpărase pâine din altă parte. Era o cumplită lipsă de pâine.
Tocmai atunci soseşte o solie din Velitrae, care cere ca acest oraş să fie alipit la Roma şi să fie trimişi încolo coloni, fiindcă ciuma a făcut mari ravagii, de a rămas în viaţă un om din zece. Pentru patricienii romani solia era binevenită. Acum ei sperau să capete pâine de la velitreni şi totodată să-i expedieze acolo, drept coloni, pe cei mai întărâtaţi plebei din Roma.
Senatul a încuviinţat decizia. Consulii întocmeau listele cu cei de care voiau să se descotorosească; pe alţii îi luau cu forţa în armata care urma să fie trimisă împotriva volscilor.
Caius Marcius era nemulţumit de biruinţa plebeilor. El afirma că după obţinerea unor asemenea concesii sărăcimea nu se va opri, ci va cere mereu altele noi. Dacă însă ar fi fost executaţi câţiva din capii lor, ceilalţi s-ar fi supus voinţei Senatului. Marcius insista ca plebeii să lupte umăr la umăr cu patricienii împotriva duşmanilor.
Romanii considerau că cei mai periculoşi duşmani ai lor sunt volscii. Anume aceştia trebuiau învinşi în primul rând. Ostile consulului roman Cominius au asediat Corioli — unul dintre oraşele lor.
Volscii au adunat toţi bărbaţii care puteau mânui arma şi au pornit în ajutorul oraşului asediat. Aflând aceasta, Cominius şi-a împărţit armata în două: partea mai mică o lăsă sub zidurile lui Corioli, cealaltă, mai mare, porni în întâmpinarea vrăjmaşului.
Apărătorii oraşului Corioli au observat că romani sunt acum mai puţini. Ei au ieşit din oraş şi i-au atacat pe asediatori. Se încinse o luptă înverşunată. La început volscii s-au dovedit mai tari şi romanii au fost nevoiţi să se retragă. Atunci Caius Marcius, care la început nu participase la luptă, sări din tabără împreună cu câteva zeci de soldaţi şi, doborând primii ostaşi volsci, reuşi să oprească duşmanul. El chemă apoi romanii să treacă la ofensivă. Soldaţii romani au început să se adune în jurul lui. Văzând aceasta, volscii au hotărât să se retragă. Marcius şi oştenii săi se luară după ei şi ajunseră până la porţile oraşului.
Dar tribunii plebei se ridicară cu hotărâre împotrivă. Ei ziceau că patricienii îi fac pe unii cetăţeni să flămânzească şi pe alţii îi aruncă pradă ciumei, iar acum, colac peste pupăză, au provocat un război. Şi totul numai pentru că sărăcimea nu mai vrea să poarte jugul.
Când au auzit acestea din gura tribunilor, plebeii au refuzat să mai lupte. Să părăsească Roma, nici atât.
Senatul nu ştia cum să procedeze. Coriolanus (căci aşa îi ziceau acum lui Marcius) ceru să fie ucişi acei tribuni, iar plebeii săraci care vor refuza strămutarea la Velitrae sa fie pedepsiţi crunt.
— Trebuie să le arătăm plebeilor, spunea el, că putem lupta şi fără ajutorul lor.
Coriolanus adunase un pâlc de patricieni şi, năvălind în ţara volscilor, se întoarse cu o pradă bogată: pâine, vite, robi, arme şi bijuterii.
Unii dintre plebeii săraci îi invidiau pe ostaşii atât de procopsiţi ai lui Marcius şi regretau că nu li s-au alăturat. Alţii însă urmăreau cu spaimă creşterea faimei şi influenţei lui, care nu putea aduce poporului de jos decât rău.
Peste un timp Coriolanus îşi înainta candidatura la postul de consul. Cei mai mulţi dintre romani erau gata să-l voteze, deoarece în ochii lor gloria militară a lui Marcius îi estompa orice neajuns.
În ziua alegerilor Coriolanus apăru în For însoţit de un alai de senatori. Patricienii doreau să arate că el era candidatul lor. Dar anume aceasta i-a determinat pe plebei să ia o altă atitudine. Ei îşi dădură seama că dacă va fi ales consul, aprigul apărător al aristocraţiei ar putea răpi poporului drepturile pe care acesta le-a cucerit atât de greu. De aceea la alegeri plebeii au votat împotrivă şi el a suferit înfrângere. Coriolanus părăsi Adunarea Poporului urându-i pe plebei. Patricienii căutau să-l provoace şi mai mult. Caius Marcius le părea un veritabil model de aristocrat şi ei vedeau în înfrângerea lui o ofensa personală.
Peste un timp la Roma s-a adus pâine. O parte fusese cumpărată în Italia, o parte era trimisă în dar din partea Siracuzei. Cei mai mulţi cetăţeni credeau că, de vreme ce s-a adus pâine, vor înceta şi certurile care măcinau Republica. Senatul se întruni în şedinţă, iar sărăcimea înconjură sediul Senatului, aşteptând hotărârea. Plebeii credeau că pâinea cumpărată va fi vândută la un preţ mic, iar cea primită în dar li se va da pe gratis. Aşa socoteau şi unii senatori. Părea că Senatul va veni în ajutorul poporului. Dar iată că se ridică Coriolanus şi rosteşte un discurs pătimaş împotriva celor care propuneau să se facă înlesniri poporului. Îi învinuia că trădează interesele aristocraţiei, că-i determină pe plebei să fie obraznici şi că le cedează puterea.
— Dacă Senatul va hotărî să împartă pâine celor săraci, adăugă Coriolanus, el va recunoaşte astfel incapacitatea sa şi va dovedi o dată în plus că nu-i în stare să-i pedepsească pe cei răzvrătiţi. Ei vor crede că Senatul se teme şi le face hatârul. Atunci ei vor deveni şi mai turbulenţi.
În încheiere Coriolanus ceru desfiinţarea tribunilor plebei.
Patricienii l-au ascultat cu încântare. Ei scandau că Marcius este singurul om onest şi incoruptibil din Republică. Numai câţiva senatori bătrâni erau împotriva lui Coriolanus, deoarece se temeau de mânia poporului. Atunci tribunii prezenţi, văzând că propunerea lui ar putea fi aprobată de Senat, au părăsit sala şi au dat alarma.
Se întruni Adunarea Poporului. Tribunii au povestit plebeilor ce vorbise Marcius. Înfuriat, poporul era cât pe ce să năvălească în Senat. Tribunii intrară în sala de şedinţe, însoţiţi de edili, pentru a-l forţa pe Coriolanus să răspundă în faţa poporului. Dar patricienii au făcut zid în jurul lui, i-au gonit pe tribuni şi i-au atacat pe edili. Între timp înserase şi tulburările încetară. Dar a doua zi în zori izbucniră din nou. Plebei întărâtaţi cutreierau Roma. Consulii au decis ca Senatul să găsească de urgenţă o soluţie optimă. Ei încercau să-i convingă pe senatori să nu irite poporul.
Majoritatea din Senat au acceptat. Consulii, luând cuvântul în faţa Adunării Poporului, au încercat să-i calmeze pe plebei, făgăduindu-le că Senatul se va sfătui cu poporul în privinţa preţului pâinii.
Plebeii erau tentaţi să cedeze. Dar acum tribunii cerură judecarea lui Coriolanus. Ei îl învinuiau că prin cuvântările şi faptele sale el tulburase liniştea şi ordinea.
Coriolanus se prezentă în faţa Adunării Poporului. Se făcu linişte. Lumea aştepta să audă dezvinovăţirea lui. Dar Coriolanus începu a-i condamna pe plebei. Poporul fierbea de mânie. Unul dintre tribuni, după ce se sfătuise cu ceilalţi, anunţă că Coriolanus a fost condamnat la moarte. Apoi porunci edililor să pună mâna pe el şi să-l ducă în vârful stâncii tarpeiene şi de acolo să fie aruncat în prăpastie.
Dar patricienii au sărit în ajutorul lui Coriolanus: unii nu-i lăsau pe edili să se apropie, alţii strigau că el are merite militare deosebite şi cereau să fie iertat. Cuvântările şi chemările se pierdeau în tumultul mulţimii. Atunci un tribun se ridică şi-i întrebă pe patricieni:
— De ce nu lăsaţi poporul să-l pedepsească pe Coriolanus?
— Pentru că nimeni nu poate fi pedepsit fără judecată, răspunseră patricienii.
