Dintre conducătorii volscilor, cel mai mult îi ura pe romani bogatul şi viteazul Tullus Attius, care prin faptele sale îşi câştigase glorie ca şi Coriolanus la romani.

Într-o seară, pe când Tullus stătea la masă, intră la el un drumeţ străin şi, fără a scoate un cuvânt, se aşeză lângă vatră. Stăpânul se ridică şi, apropiindu-se, îl întrebă:

— Cine eşti, străine? De unde vii şi ce doreşti?

Necunoscutul îşi ridică fruntea şi spuse:

— Sunt cetăţeanul roman Caius Marcius, zis Coriolanus. Vei fi auzit de mine, sunt cel mai crunt duşman al volscilor. Află însă că am fost exilat pe nedrept din Roma şi acum vreau să mă răzbun pe compatrioţi. N-aveţi decât să profitaţi de aceasta. Sunt gata să conduc ostile voastre împotriva romanilor. Sper să fie o victorie uşoară, pentru că eu cunosc bine care sunt virtuţile şi care metehnele armatei romane.

— E o mare surpriză că ai trecut de partea noastră, strigă bucuros Tullus şi-i întinse mâna.

A doua zi ambii s-au sfătuit cu volscii cei mai iniţiaţi, îndemnându-i să înceapă războiul cu romanii, Coriolanus susţinea că datorită contradicţiilor dintre partide momentul era cât se poate de indicat. La care căpeteniile volscilor au răspuns că au încheiat un tratat de pace cu Roma pentru doi ani şi că nu-l pot încălca.

Şi atunci Coriolanus recurse la un şiretlic. El trimise un mesaj romanilor, în care afirma că volscii ar avea de gând, în timpul întrecerilor anuale care se organizau la Roma, să-şi aducă în oraş soldaţii în calitate de spectatori şi să-i atace prin surprindere pe romani. Senatorii l-au crezut şi au poruncit ca în ziua întrecerilor să fie scoşi din oraş toţi volscii înainte de asfinţitul soarelui.

Acest ordin ofensator i-a înfuriat pe volsci. Tullus aţâţa focul, insistând să fie pedepsiţi vinovaţii. El a convins căpeteniile volscilor să trimită la Roma soli care să ceară ca despăgubire pentru lezare înapoierea pământurilor şi oraşelor cucerite de la volsci în ultimul război. Era, de fapt, o declaraţie de război.

Romanii s-au indignat cumplit.

— Dacă volscii vor fi primii care vor pune mâna pe arme, ziceau ei, romanii vor fi ultimii care le vor lăsa din mână.

Solii s-au întors fără izbândă. Tullus întrunise Adunarea Poporului, care a hotărât să declare război Romei. Tot el propuse să fie numit Coriolanus în fruntea armatei. Poporul încuviinţă, şi Marcius deveni comandant suprem.

Temându-se ca nu cumva volscii să tărăgăneze pregătirile de război, pierzând astfel momentul oportun, Coriolanus hotărî să acţioneze fără întârziere. El porunci cetăţenilor de frunte şi mai-marilor oraşului să adune cele necesare oştii. Totodată, fără a mai aştepta până se va sfârşi mobilizarea, formă o ceată de ostaşi şi năvăli pe teritoriile din preajma Romei, alegându-se cu o pradă atât de bogată încât soldaţii nu o puteau duce. Totuşi, nu acesta era scopul loviturii.

Coriolanus voia ca romanii să-i suspecteze pe patricieni de trădare. De aceea îi opri pe volsci să calce moşiile. Faptul acesta a stârnit tot soiul de suspiciuni. Poporul presupunea că patricienii uneltesc ceva împreună cu Coriolanus. La rândul lor, patricienii credeau că Marcius se răzbună pentru că a fost izgonit din Roma. Izbucniră certuri între patricieni şi plebei.

Astfel Coriolanus obţinu ceea ce dorea şi pentru un timp atacurile încetară. Apoi se adună toată oastea volscilor. Oamenii se înrolau benevol în armata lui Marcius, fiind siguri că vor fi remuneraţi în mod deosebit. Erau atâţia doritori, încât o parte din armata condusă de Tullus a fost lăsată pentru paza oraşelor. Tot ea avea grijă de hrana oştii. Cealaltă parte avea să pornească împotriva romanilor.

Îndată ce primi întăriri, Coriolanus porni împotriva romanilor. In scurt timp el cuceri oraşele Circeii, Tolerinum, Labicii, Pedum şi Baiae. Coriolanus se răfuia crunt cu cei care se opuneau: oraşele erau date pradă soldaţilor, iar locuitorii erau vânduţi în robie sau măcelăriţi. Dar dacă oraşul se preda, nu i se pricinuia nici un rău şi Coriolanus îşi stabilea tabăra departe de zidurile lui.

Volscii care au luat parte la această campanie s-au îmbogăţit nespus de mult. Soldaţii lui Tullus îi invidiau pe cei ai lui Coriolanus. Odată, auzind că a fost cucerit încă un oraş, ei au refuzat să se mai supună comandantului lor şi au pornit spre locul unde se afla oastea lui Coriolanus. Strigau că numai pe el îl consideră comandant suprem şi conducător al statului. Faptul acesta l-a indignat la culme pe ambiţiosul Tullus. La Roma continua dezbinarea — disputele dintre patricieni şi plebei nu mai conteneau. Nimeni nu se încumeta să preia comanda armatei. Între timp sosi vestea că volscii au asediat oraşul Lavinius. Romanii preţuiau acest oraş, deoarece credeau că strămoşii lor ar fi trăit acolo pe timpul lui Aeneas. Aflând despre întâmplarea din Lavinius, plebeii au hotărât să anuleze sentinţa de condamnare a lui Coriolanus şi să-l recheme la Roma. Dar Senatul s-a declarat împotrivă sub pretextul că aceasta ar putea diminua prestigiul romanilor în ochii vecinilor.

Aflând despre hotărârea Senatului, Coriolanus se înfurie şi mai mult. Ridică asediul oraşului Lavinius şi purcese spre Roma, situându-şi tabăra în apropierea gropilor Cleliei. Apariţia lui neaşteptată a înspăimântat oraşul, dar totodată curmă zâzania dintre cele două partide beligerante. Nici un senator nu se mai opuse propunerii plebeilor de a-l rechema pe Coriolanus din exil. S-a hotărât să i se trimită soli, care să-l roage să revină în patrie. Ca soli intenţionat au fost alese rude de ale lui Coriolanus, în speranţa că el va fi mai îngăduitor cu ele. Dar romanii s-au înşelat: Coriolanus îi întâmpină pe soli cu ură.

Când solii au isprăvit vorba, Caius Marcius le-a răspuns tăios că n-a uitat nedreptatea ce i se făcuse şi că nu intenţionează să revină la Roma. El a cerut ca romanii să înapoieze oraşele şi pământurile răpite de la volsci, dându-le un termen de treizeci de zile.

După plecarea soliei Coriolanus îşi retrase ostile de pe teritoriile stăpânite de romani. Nu de alta, dar ştia prea bine că i-ar fi greu sau chiar cu neputinţă să cucerească Roma. Destinul războiului putea să se schimbe şi de aceea Marcius a hotărât că e măi înţelept să încheie pacea atunci când situaţia era în favoarea volscilor.

Coriolanus a folosit răstimpul de treizeci de zile în felul său: cotropi pământurile aliaţilor Romei, le jefui şi le pustii, apoi cotropi încă şapte oraşe mari. După ce a expirat termenul pentru primirea răspunsului, Coriolanus răsări iar cu toată armata sub zidurile Romei. Romanii îi trimiseră din nou solie, cerându-i ca mai întâi să se îndepărteze de oraş, apoi să reia tratativele. Solii mai adăugară că nici un fel de ameninţări nu-i vor face pe romani să cedeze: numai după ce volscii îşi vor retrage ostile se va putea negocia.

Coriolanus răspunse că în calitate de conducător al volscilor el nu va consimţi niciodată să-şi dezarmeze oastea, iar ca roman îi sfătuieşte pe conaţionali să nu se opună. Le mai dădu romanilor un scurt răgaz pentru chibzuire şi preîntâmpină solii că de vor veni din nou cu acelaşi mesaj nu vor fi lăsaţi să intre în tabără. Solii s-au întors la Roma şi au transmis totul Senatului. Atunci s-au hotărât preoţii să meargă la Coriolanus. Dar şi lor li s-a răspuns: ori acceptă condiţiile lui Coriolanus, ori războiul continuă. Preoţii făcură cale întoarsă.

După această ultimă încercare zadarnică romanii au hotărât să se închidă între zidurile oraşului şi să se apere prin toate mijloacele. Acum ei îşi puneau toată speranţa în timp. In oraş domneau panica şi teama. Templele erau pline de femei venite să se roage zeilor. Pe una din ele o ispiti gândul să plece împreună cu alte femei la mama lui Coriolanus. Când intrară în casă, o găsiră pe Volumnia şezând împreună cu nora sa şi cu nepoţii. Femeile s-au apropiat de ele şi le-au spus:

— Am venit la dumneavoastră ca nişte neveste la alte neveste. Nu ne-au trimis nici Senatul, nici consulii. Am venit cu rugămintea să faceţi ceea ce îi mai poate salva pe romani. Să mergem la Coriolanus să-l rugăm să retragă ostile volscilor.

Volumnia le-a răspuns:

— Nu ştiu dacă mă va asculta Coriolanus şi dacă va porunci oştii să se retragă. Pentru că în orbirea sa nu a ţinut cont nici măcar de datoria faţă de patrie, care pentru oricare roman e mai presus decât dragostea pentru mamă, soţie şi copii! Cu toate acestea, suntem gata să vă susţinem. Mergem la el. Poate, i se va înmuia inima.

Femeile se îndreptară spre tabăra duşmanului. Volscii au fost atât de surprinşi de sosirea lor, încât le-au permis să intre la Coriolanus, fără să le întrebe de ce au venit şi fără a le pricinui vreun rău.

Când Marcius văzu grupul de femei, încremeni pentru o clipă. Apoi, recunoscând-o pe mamă-sa în fruntea soliei, pricepu totul şi-şi spuse că va fi neînduplecat. Dar prea mult o iubea pe mamă-sa, — îi ieşi în întâmpinare şi o îmbrăţişa, îşi sărută soţia şi copiii. Atunci Volumnia rosti:

— Fătul meu, uită-te la mine şi la nevastă-ta. Suntem cele mai nefericite femei din lume. Căci am ajuns să te vedem cu tabăra sub zidurile oraşului. Pentru alţii, ruga e o alinare a suferinţelor. Pentru noi însă este un chin cumplit. Căci nu putem ruga cerul să ne facă şi patria învingătoare, şi tu să scapi teafăr. Nu vreau să văd ziua în care ori vei fi învins de concetăţeni, ori îţi vei sărbători victoria asupra patriei. Numai păşind peste cadavrul meu vei asedia oraşul care-ţi este baştină. Eu nu-ţi cer să salvezi patria cu preţul pieirii volscilor. Nici n-ar fi cu dreptate. Pentru că e o ticăloşie să-i trădezi pe acei care ţi-au arătat încredere. Te rog să chibzuieşti bine. Că nu se ştie care va fi finalul războiului. Se ştie doar atât că, dacă vei învinge tu, patria te va blestema. Dacă însă vei fi învins, te vor ucide volscii.

Coriolanus n-a întrerupt-o. Când Volumnia a încheiat, el a ezitat o clipă fără a scoate un cuvânt. Atunci maică-sa spuse:

— Fiul meu, de ce taci? Au numai nedreptăţile trebuie să le ţină minte omul? Oare nu ţi-au făcut nici un bine părinţii tăi, foştii prieteni şi concetăţeni? Dacă pedepseşti atât de crunt nerecunoştinţa, fii tu însuţi un exemplu de om recunoscător. Fii milostiv, drept şi cumpănit.

Şi căzu la picioarele lui.

— Ai învins! strigă Coriolanus, ridicând-o de jos. Ai obţinut o victorie norocoasă pentru patrie, dar ucigătoare pentru mine. Plec, înfrânt numai de tine.

Coriolanus mai stătu un pic de vorbă cu mama sa şi cu soţia. Femeile plecară la Roma, iar el în cursul nopţii se retrase împreună cu volscii.

Când romanii de pe zidurile oraşului au observat că inamicul pleacă, au fost deschise imediat toate templele. Cetăţenii îşi puseră cununi pe frunte şi, drept recunoştinţă, aduseră jertfe zeilor. Senatul declară că femeile au salvat patria. Poporul ceru să li se satisfacă acestora orice dorinţă. Dar ele au zis că nu doresc altceva decât să se zidească un templu închinat fericirii femeilor. Dorinţa le fu împlinită.

Marcius se înapoie cu oastea în oraşul Antius, capitala volscilor. Aici îl întâmpină Tullus, care demult îi pizmuia gloria, iar acum îl ura de moarte pe acel care până nu demult îi fusese prieten. Influenţa şi puterea lui Tullus au scăzut simţitor de când venise la volsci conducătorul roman, şi Tullus se temea ca mai târziu situaţia sa să nu se agraveze. El hotărî să-l omoare pe Coriolanus.

Partizanii lui Tullus le spuneau volscilor că romanul i-a trădat de două ori: o dată, când a încheiat armistiţiul pe treizeci de zile şi a doua oară, când a retras ostile la rugămintea mamei sale. Tullus a cerut ca Marcius să răspundă pentru faptele sale în faţa Adunării Poporului. Coriolanus acceptă.

În ziua fixată, Caius Marcius se prezentă în faţa Adunării Poporului, unde a fost primit îngrozitor: oamenii lui Tullus mişunau prin mulţime, îndemnând poporul să-l răpună pe Coriolanus. Acesta vru să ia cuvântul, dar nu a fost lăsat să vorbească. Cei mai avani dintre duşmanii lui se năpustiră asupra-i, săbiile luciră rece în bătaia soarelui, şi Coriolanus, rănit mortal, căzu la pământ.

Deşi volscii erau nemulţumiţi de Coriolanus, cei mai mulţi dintre ei nu-i doreau moartea. Şi regretau că au rămas fără un conducător atât de iscusit, care le adusese numeroase victorii.

Coriolanus a fost înmormântat ca un erou, iar mormântul lui a fost împodobit cu arme capturate în diverse bătălii.

Romanii, aflând despre moartea lui, n-au dat nici semne de regret, nici de bucurie. Pentru că Marcius trecuse de partea volscilor numai din dorinţa de a se răzbuna, iar Republica nu-i putea ierta trădarea. Femeile romane îl boceau totuşi, mişcate de neobişnuita lui dragoste pentru maică-sa. Ele au purtat doliu timp de zece luni, întocmai cum ar fi procedat după moartea tatălui, a feciorului sau a fratelui lor.

MARCUS FURIUS CAMILLUS

(?-c. 365 î.Hr.)

Om politic român. Considerat al doilea fondator al Romei. Figură legendară, a fost cenzor şi de mai multe ori tribun militar şi dictator.

Marcus Furius Camillus a fost unul dintre eroii Romei antice. Comandant de oşti, el a ieşit învingător din toate luptele pe care le-a purtat şi s-a învrednicit de patru ori de înalte distincţii.

Poporul îl iubea, deoarece Camillus îmbina cumpătarea şi vitejia, ştia să ordone, dar şi să se supună, avea o minte ageră, iscoditoare şi primul lui gând era despre patrie. Romanii au avut multe lupte cu duşmanii. Ei au cucerit o bună parte din Italia de Mijloc. Cei mai puternici adversari ai Romei erau equii şi volscii. Lupta împotriva lor a fost lungă şi grea. Într-un asemenea război s-a evidenţiat şi tânărul Marcus Furius Camillus.

În timpul unei bătălii, pe când călărea în fruntea detaşamentului său, o suliţă a inamicului i se înfipse în coastă. Călăreţul îşi smulse suliţa şi continuă să lupte, până când duşmanul o luă la fugă. La Roma se vorbea încă mult timp după aceasta despre curajul lui Camillus.

Dar o faimă adevărată a cunoscut el după războiul cu Veii, unul din cele mai bogate şi mai frumoase oraşe din Etruria. Puternicul Veii era un duşman permanent al Romei, îndelungata luptă dintre cele două oraşe trebuia terminată ori prin cucerirea, ori prin distrugerea oraşului Veii.

Romanii şi-au consolidat forţele şi au asediat oraşul. Dar acesta era înconjurat de ziduri înalte, iar apărătorii lui, bine înarmaţi, aveau rezerve mari de hrană. De aceea asediul a durat mult timp: anii treceau unul după altul, iar oraşul nu se lăsa cucerit.

După şapte ani, ostaşii şi cetăţenii Romei vorbeau: