Triumfătorul aduse ca jertfă lui Iupiter taurii, iar pentru templu, o parte din prada de război şi o cunună de aur. Apoi le dădu soldaţilor daruri. Serbarea s-a încheiat cu un mare ospăţ.
Prada pe care Aemilius Paulus a predat-o statului a fost cu adevărat uriaşă: la Roma au fost desfiinţate pe un timp îndelungat impozitele, pe care le plăteau locuitorii.
Faţă de duşmanul care nu mai prezenta nici un pericol Aemilius Paulus a dat dovadă de mărinimie, păstrându-i lui Perseus viaţa (de obicei, după triumf romanii îi omorau pe regii şi comandanţii prizonieri). Perseus a fost întemniţat, dar tratat cu blândeţe. Se spune că el a murit peste câţiva ani, după ce îşi istovise organismul prin foame.
In ultimii ani ai vieţii sale Aemilius Paulus a deţinut postul de cenzor. În Roma antică cenzorul supraveghea recensământul populaţiei, alcătuia listele senatorilor, evalua averea.
Părea că Aemilius Paulus avea noroc. Dar soarta întotdeauna diminuează norocul, dacă e prea mare, şi le trimite oamenilor necazuri.
Aemilius Paulus avea patru fii. Doi dintre ei, Publius şi Quintus, au purtat mai târziu alte nume (Scipio şi Fabius Maximus), iar ceilalţi doi au murit: unul, la cincisprezece ani, cu cinci zile înainte de triumf, şi altul la doisprezece ani — peste trei zile după triumf. Aemilius Paulus a suportat bărbăteşte aceste lovituri ale sorţii.
Restul vieţii Paulus a trăit la moşia sa de pe malul mării. Până când într-o zi s-a întors la Roma spre a aduce jertfă de mulţumire zeilor pentru bunăstarea sa. Dar în aceeaşi zi (169 î.Hr.) i s-a făcut rău, a pierdut cunoştinţa şi s-a stins din viaţă.
TIBERIUS GRACCHUS
(cea 162-133 Î.Hr.)
Tribun al poporului. A încercat să realizeze o reformă agrară, dar a fost ucis de aristocraţia senatorială. Ideile lui au demonstrat că se impunea transformarea structurilor sociale şi democratizarea instituţiilor.
Tiberius Gracchus aparţinea unei familii aristocratice din Roma. Tatăl său, Tiberius Sempronius Gracchus cel Bătrîn, a fost de două ori consul, apoi cenzor, iar după victoria din Spania şi după cucerirea insulei Sardinia a fost înalt apreciat de către Senat.
Tiberius n-avea decât doi ani, când îi murise tatăl. Educaţia i-o dădu maică-sa, Cornelia, fiica vestitului Scipio, cel care-l învinsese pe Hannibal. Cornelia dorea ca fiii ei — Tiberius şi Caius — să fie demni de numele tatălui şi bunicului lor. Străduinţele ei n-au fost zadarnice: după cum mărturisesc contemporanii lor, fraţii Gracchi au fost cei mai culţi şi mai talentaţi dintre toţi tinerii de vârsta lor, iar meritele lor faţă de poporul roman au făcut ca numele Gracchus să rămână veşnic în amintirea urmaşilor.
Tiberius a plecat în Africa, la vârsta de 15 ani, ca ostaş în armata care avea să lupte sub zidurile Cartaginei. Lucrurile se petreceau în timpul celui de Al Treilea Război Punic. Romanii au hotărât să-l zdrobească pe inamicul lor cel mai primejdios din bazinul Mării Mediterane. În acest război tânărul Gracchus a săvârşit prima sa faptă eroică.
Consulul Scipio Aemilianus, care conducea armata romană, a hotărât să ia cu asalt Megara, o suburbie a Cartaginei. Noaptea, păşind fără zgomot, romanii s-au apropiat de ziduri ca să-l ia pe inamic prin surprindere. Dar paza cartagineză i-a observat şi a dat alarma. Atunci romanii au pornit la asalt. Cartaginezii se apărau cu îndârjire. În cele din urmă un grup de soldaţi romani a izbutit să ocupe un turn izolat. Iar din acest turn soldaţii au trecut peste o punte de scândură, la o înălţime ameţitoare, şi cei mai curajoşi au ajuns pe creasta zidului cetăţii. Primul care a pus acolo piciorul a fost Tiberius. Numele eroului a devenit cunoscut întregii armate.
În timpul acestui război Tiberius se obişnuise cu viaţa de militar, plină de primejdii şi lipsuri. Mai târziu el se va deosebi de cei de seama lui prin cumpătare, bărbăţie şi exigenţă faţă de sine.
După zdrobirea Cartaginei, Tiberius se întoarce la Roma atât de vestit încât, deşi tânăr, este ales în colegiul augurilor, care avea o însemnătate nu numai religioasă, dar şi politică, deoarece reunea pe cei mai onorabili cetăţeni ai Romei. Senatorul Appius Claudius, unul din cei mai importanţi politicieni ai vremii, după o convorbire cu Tiberius la ospăţul augurilor, i-a propus mâna fiicei sale. Venind acasă, Appius i-a strigat soţiei sale încă din prag:
— Antistia, am logodit-o pe fiica noastră! Soţia l-a întrebat mirată:
— De ce te-ai grăbit aşa? Nu cumva i-o fi cerut mâna Tiberius Gracchus? Numai atunci m-ar bucura norocul ei.
Atât de mult era preţuit tânărul Gracchus.
În curând Tiberius este ales vistier şi trimis împreună cu consulul Mancinus în Spania, unde era în toi războiul cu cetatea Numantia, ai cărei locuitori s-au răsculat împotriva dominaţiei romane. Oastea romană a suferit înfrângere. Niciodată încă Republica n-a avut un comandant atât de perfid ca Mancinus. Dar şi în acele condiţii Tiberius Gracchus a ştiut să fie în serviciul poporului său.
Odată consulul primise vestea falsă precum că cealaltă armată romană, care lupta în Spania, ar fi fost învinsă. Îngrozit, Mancinus a ordonat retragerea imediată, în aceeaşi noapte, a oştilor sale. Când numantinii au văzut că romanii se retrag, s-au luat după ei, strâmtorându-i spre nişte defileuri de netrecut. Părea că armata romană este condamnată şi cei douăzeci de mii de oameni sunt sortiţi pieirii. Solii trimişi de Mancinus se rugau cu umilinţă numantinilor să înceapă tratativele de pace.
— Fie, a fost răspunsul, dar la tratative să vină Tiberius Gracchus. Am auzit despre el că nu e doar viteaz, ci şi un om de onoare.
Astfel Tiberius a fost trimis la numantini. El a cedat în unele chestiuni, dar a stăruit în altele. Până la urmă, pacea a fost încheiată şi armata romană s-a întors acasă. Dar printre obiectele căzute ca pradă în mâinile numantinilor, după ce ocupaseră tabăra romană, se aflau şi tablele pe care Tiberius îşi făcea calculele notând cheltuielile armatei romane. Dacă se întorcea la Roma fără aceste documente, Tiberius putea fi învinuit de irosirea banilor. De aceea, însoţit de câţiva prieteni, el a plecat iarăşi la numantini şi, adresându-se mai-marelui lor, i-a rugat să i se restituie tablele. Duşmanii de ieri îl stimau atât, încât i-au îndeplinit rugămintea, mai mult chiar, l-au invitat să participe la ospăţul lor în cinstea biruinţei.
La Roma însă pe Tiberius îl aşteptau mari necazuri. O bună parte din popor şi senatori erau nemulţumiţi de pacea încheiată şi erau indignaţi că o armată romană s-a predat. Ei ziceau:
— Cine i-a permis lui Tiberius să vorbească cu duşmanul în numele poporului roman?! Acest tratat este o ruşine pentru armata romană. Nu trebuie să-l recunoaştem!
Unii îşi aminteau cum au procedat strămoşii lor cu două sute de ani în urmă, într-un caz similar: nişte comandanţi romani, înfrânţi în timpul unui război cu samniţii, au încheiat pace cu învingătorii. Senatul însă n-a recunoscut acordul, şi comandanţii, vistierii, tribunii militari, toţi cei care au participat la ruşinoasele tratative de pace au fost predaţi inamicului. La Roma se cerea să se procedeze la fel cu Man-cinus şi Tiberius. Gracchus s-a salvat numai datorită legăturilor sale cu aristocraţia şi sprijinului acelei părţi dintre romani care vedeau în el un salvator al rudelor lor, soldaţi în armata lui Mancinus. De dragul lui Gracchus, au fost iertaţi şi ceilalţi comandanţi. Numai Mancinus, desculţ, într-o cămaşă şi înfierat, a fost predat numantinilor. Aceştia, totuşi, nu l-au omorât, ci l-au eliberat.
Tiberius Gracchus a meditat mult asupra situaţiei poporului roman. Încă în drum spre Spania el a observat că pe ogoare nu se văd ţărani liberi. Pretutindeni întâlnea lucrând numai robi înfieraţi şi supraveghetori cu bice. Ba ici, ba colo se auzea şuieratul biciului din vână de bou şi ţipătul jalnic al sclavului lovit. Unde să fi dispărut oare ţăranii liberi, care abia nu demult munceau pe aceste ogoare? Situaţia grea a poporului, soarta statului roman îl îngrijorau pe Tiberius. In curând el avea să înţeleagă cauza acestei stări de lucruri: în timp ce ţăranii, care constituiau esenţa armatei romane, luptau undeva în Africa sau în Asia Mică, în Spania sau în Grecia, gospodăriile lor se ruinau, iar pământurile treceau în mâinile moşierilor. Ţăranii ruinaţi fie deveneau argaţi, fie plecau la oraş şi locuiau acolo din mila bogătaşilor. Cu cât mai mult se reducea numărul ţăranilor liberi, cu atât mai slab devenea şi statul roman, pentru că argatul sau cerşetorul nu mai aveau dreptul să facă serviciul militar. Iar armata apăra ţara de duşmani şi ţinea sub control miile de robi din interiorul Italiei. Când şi-a dat seama cum stau lucrurile, Tiberius Gracchus a început lupta pentru reforme. După obiceiurile vremii, la Roma nu putea propune proiecte de legi decât cel ce ocupa o funcţie de stat. De aceea Tiberius îşi înaintase candidatura la postul de tribun al poporului, făgăduind că, dacă va fi ales, va obţine o reîmpărţire a pământurilor. Şi într-adevăr, devenind tribun al poporului, Tiberius a cerut să se dea pământ poporului. El le spunea romanilor:
— În Italia şi jivinele sălbatice au vizuini sau găuri sub pământ în care se pot ascunde, în timp ce oamenii care luptă şi mor pentru Italia nu stăpânesc decât aerul şi lumina. Fără acoperiş deasupra capului, ei rătăcesc ca nişte nomazi cu nevestele şi copiii lor. Comandanţii îi amăgesc pe soldaţi, când îi cheamă pe timp de război să apere de duşman mormintele taţilor şi templele, căci foarte mulţi romani nu au nici casă părintească, nici morminte de ale strămoşilor, ei luptă şi mor pentru îmbogăţirea altora, sunt supranumiţi stăpânii lumii, dar de fapt nu au nici un petic de pământ.
Potrivit proiectului de lege propus de Tiberius Gracchus, pământurile publice, pe care şi le-au însuşit fără nici un drept optimaţii, urmau să fie înapoiate statului. Iar statul să le împartă cetăţenilor care aveau puţin pământ sau nu aveau deloc. Viitorilor proprietari li se interzicea să-şi vândă loturile, acestea urmând să fie transmise prin moştenire.
Proiectul de lege propus de Tiberius Gracchus a fost primit cu entuziasm de popor, dar a trezit nemulţumiri printre oprimaţi. Aceştia s-au decis să împiedice adoptarea legii care punea în primejdie bogăţia şi influenţa lor. Optimaţii au început calomniile împotriva lui Tiberius care, spuneau ei, prin reîmpărţirea pământurilor, doreşte să provoace o răscoală în ţară, pentru ca toată puterea s-o deţină el. Tiberius însă se bucura de o autoritate prea mare, poporul avea toată încrederea în tribunul său, şi minciuna n-a dezorientat masele.
Dar nici duşmanii lui Tiberius nu pierdeau timpul în zadar. Ei găsiră alte metode de luptă împotriva acestei legi. Optimaţii l-au convins pe cel de-al doilea tribun, bogatul proprietar de pământ Marcus Octavius, să interpună vetoul său proiectului de lege al lui Tiberius. Când a aflat aceasta, Tiberius s-a simţit adânc ofensat. Fostul lui prieten, Octavius, să fie împotriva unei legi pe care o doreşte cu atâta ardoare poporul şi care este atât de necesară Republicii? Crezând că Octavius se teme pentru moşiile lui, Tiberius îi propuse să-l despăgubească din contul averii sale, în cazul în care legea îi va pricinui daune. Octavius a refuzat. Atunci Tiberius, folosind şi el dreptul de veto, porunci să înceteze activitatea tuturor instituţiilor de stat până în ziua când proiectul de lege va fi pus la vot în Adunarea Poporului. Astfel a fost întreruptă activitatea magistraţilor, a fost sigilat templul lui Saturn, în care se găsea vistieria statului şi, în felul acesta, au încetat toate plăţile.
In semn de protest împotriva acţiunilor lui Tiberius, optimaţii apăreau pe străzile Romei în haine de doliu pentru a-şi exprima regretul. Cei mai înverşunaţi duşmani ai reformei începură să pregătească un atentat împotriva lui Tiberius. Dar nici un fel de ameninţări nu l-au determinat să cedeze. Gracchus cerea ca poporul să discute situaţia.
In ziua când se întruni Adunarea Poporului în piaţa centrală a Romei, lângă tribune s-au adunat mii de oameni. Mulţimea îl aclama pe Tiberius, îmbărbătîndu-l. Dar deodată un vuiet de indignare şi mânie se rostogoli prin piaţă. Poporul a aflat că oprimaţii au furat urnele de vot, ca să împiedice votarea. Înfuriat, poporul era gata să-i răpună pe vinovaţi. Atunci pe tribuna unde se afla Tiberius au urcat foştii consuli Manlius şi Fulvius. Ei l-au rugat pe Gracchus să împiedice vărsarea de sânge şi să se adreseze Senatului. Doar acolo, susţineau ei, sunt cei mai înţelepţi oameni de stat. Să hotărască dânşii cum să se procedeze. Tiberius a acceptat. Dar senatorii nu i-au susţinut propunerile şi Tiberius a convocat din nou Adunarea Poporului.
— Cetăţeni! se adresă el romanilor. Tribunii, cărora voi le-aţi acordat împuterniciri atât de mari, încât e suficient ca unul din ei să rostească un cuvânt, pentru ca să fie anihilată viaţa statului, nu pot ajunge la un consens. De aceea propun ca însuşi poporul să hotărască cine din noi doi are dreptate.
Apoi, întorcându-se către oponentul său, rosti:
— Octavius! Să ascultăm poporul. Dacă el mă va rechema din postul de tribun, mă voi înapoia acasă şi nu voi fi de acum încolo decât un simplu cetăţean. Îţi jur, Octavius, că, dacă poporul îţi va arăta încredere ţie, n-ai să mă vezi în rândul duşmanilor tăi.
Înţelegând că poporul nicidecum nu-l va rechema pe Tiberius din postul de tribun, deoarece toţi ştiau că acesta luptă pentru binele poporului, Octavius tăcea.
— Tribunul poporului, a continuat Tiberius, adresân-du-se mulţimii, este o persoană sacră şi inviolabilă, deoarece activitatea lui este consacrată poporului şi el e obligat să-i apere interesele. Dar dacă tribunul, întorcând spatele poporului, îi dăunează mereu, îi ştirbeşte puterea sau libertatea, un astfel de tribun îşi părăseşte postul pentru simplul motiv că nu-şi onorează atribuţiile. Dacă tribunul ar dărâma Capitoliul sau ar da foc arsenalului, continua Tiberius, el ar fi, nu-i aşa, un prost tribun. Dar acela care sugrumă democraţia nu mai poate fi tribun. Eu propun să hotărâţi dacă Marcus Octavius mai poate deţine această funcţie, de vreme ce împiedică adoptarea unei legi.
La votare şaptesprezece voturi din treizeci şi cinci au fost pentru revocarea lui Octavius. Atunci Tiberius a oprit votarea. Luându-l prieteneşte de mână pe Octavius, el încercă să-l convingă că împotrivirea lui nu avea nici un rost.
— Dragul meu! Renunţă la veto. Aceasta o vrea poporul, toţi cei nevoiţi să îndure lipsuri. Uite, cu câtă speranţă te privesc cetăţenii, şi imaginează-ţi cu cât dispreţ te vor privi dacă vei spulbera încrederea celor ce te-au ales.
