Dar aristocraţia, nemulţumită de ataşamentul lui Marius faţă de partida popularilor, l-a întristat. Senatul susţinea că biruinţa în război se datora nu atât lui Marius, cât viteazului Sylla, care l-a neutralizat pe Iugurtha. Caius Marius prinse ură faţă de neînfricatul său subaltern. Dar îşi camufla sentimentele, prefăcându-se binevoitor. În curând li s-a oferit amândurora posibilitatea să se dedice salvării Republicii.

Abia s-a aflat la Roma despre arestarea lui Iugurtha, că a şi sosit o altă veste, precum că la hotarele de nord au apărut cimbrii, nişte triburi germanice. Era o hoardă uriaşă, care se pornise de la Marea Baltică spre sud, în căutare de noi pământuri. Cimbrii locuiau în harabale cu coviltir de piele, în care îşi ţineau calabalâcul şi familia, folosindu-le în timpul luptelor ca adăpost. Locuitorii din sud se uitau cu uimire la aceşti bărbaţi înalţi şi chipeşi, cu părul blond şi ochii albaştri, la femeile lor voinice şi bine făcute. În bătălie cimbrii purtau coifuri de aramă şi erau înarmaţi cu săbii lungi, suliţe şi scuturi. Una din metodele lor preferate de luptă era falanga strânsă, alcătuită dintr-un număr egal de şiruri în lăţimea şi adâncimea frontului.

Oştenii din primele rânduri erau legaţi unul de altul cu lănţişoare sau funii, trecute prin cingătorile lor metalice. Dintr-un asemenea şir, legat cu un singur lanţ, era imposibil să evadezi ori să te retragi. Aveau şi cavalerie, dar mai slabă decât a romanilor, atât prin capacitatea de luptă, cât şi ca număr.

Cimbrii erau un popor de oameni severi, sălbatici şi foarte curajoşi. De obicei, conveneau cu duşmanul la ce dată şi în ce loc să lupte, iar înainte de a începe, chemau la luptă în doi pe cei mai voinici ostaşi din ambele părţi. Tot înainte de bătălie ei îşi demonstrau în diverse moduri dispreţul faţă de vrăjmaş şi făceau un zgomot straşnic: bărbaţii umpleau cuprinsul cu strigăte de lupta, iar femeile şi copiii loveau în coviltirele de piele întinsă ale carelor. Cimbrii luptau vitejeşte, deoarece credeau că moartea pe câmpul de bătălie este fapta cea mai demnă a unui om liber. În schimb, după victorie se răfuiau îngrozitor cu cei învinşi. Uneori dădeau zeilor întreaga pradă de război şi, în asemenea cazuri, nimiceau după luptă tot ce aparţinea duşmanului, până şi caii; pe duşmanii prinşi îi spânzurau pe loc sau îi lăsau în viaţă numai pentru a-i jertfi zeilor. Cimbrii îşi alegeau căpeteniile dintre ostaşii cei mai viteji. Acum cumplitele lor hoarde înaintau spre miază-zi, pustiind totul în calea lor.

Primele ciocniri cu cimbrii s-au terminat cu înfrângeri pentru romani: câteva armate, care au încercat să oprească puhoiul de năvălitori, au fost vânturate. Deosebit de groaznică a fost zdrobirea armatei conduse de guvernatorul Galiei, Quintus Servilius Caepio. Din 120 de mii de oameni n-a scăpat decât o mână de fugari. Republica se afla la marginea prăpastiei, şi lucrul acesta îl recunoşteau aproape toţi. Acum privirile întregului popor roman erau îndreptate spre Marius. Contrar legii, Caius Marius, care se mai afla în Africa, a fost reales consul în lipsa lui. I se încredinţa apoi comanda în războiul împotriva cimbrilor. Senatul, deşi aristocratic, n-a cutezat să se opună. În schimb, partida popularilor triumfa: candidatul democraţilor, un fiu de ţăran, avea acum puteri aproape dictatoriale în Republică.

În noul război s-au evidenţiat şi măreţia, şi neajunsurile lui Marius. El a ştiut, ca nimeni altul, să organizeze apărarea patriei. Totodată, denigrându-l pe Sylla, a făcut totul pentru ca tânărul şi talentatul comandant să nu avanseze în grad şi să nu poată rivaliza cu el.

În acele vremuri grele Roma nu avea destui oameni pentru armată, şi nici nu era uşor de recrutat soldaţi noi. După lege, puteau fi înrolaţi în armată numai oamenii care dispuneau de avere. Conducerea statului roman nu se putea bizui pe sărăcime. De aceea, din timpurile cele mai vechi, legiunile erau alcătuite în cea mai mare parte din ţărani care se înarmau din cont propriu. Dar în secolul II î.Hr. ţărănimea romană începe să se ruineze şi să se mute la oraş, unde sporeşte rândurile proletarilor. În legătură cu aceasta efectivul armatei romane a scăzut.

Pentru a mări numărul soldaţilor armatei din Africa, în 104 î.Hr. Marius propune Senatului şi obţine o reformă militară: de acum înainte ostaşii aveau să fie înarmaţi din contul statului, li se mărea simbria, în sfârşit, puteau fi recrutaţi chiar şi cei neînstăriţi. Aceste măsuri au atras în armată foarte mulţi proletari fără slujbe, pe care concurenţa muncii robilor îi lipsea de mijloace de existenţă. Milităria devenea singurul mod de existenţă pentru nevoiaşul roman, căci îi oferea un anumit câştig şi asigurare la bătrâneţe.

În anul 104 î.Hr. Marius sosi în teritoriile romane de dincolo de Alpi, în fruntea unor numeroase oşti italiene aliate. Era însoţit de câţiva ofiţeri abili, printre care se distingea Cornelius Sylla.

La început comandantul suprem nu-l putea găsi pe duşmanul împotriva căruia a fost trimis: cimbrii, după ce au zdrobit armata lui Caepio, s-au îndreptat spre Spania, jefuind şi pustiind toată regiunea de la vest de râul Ron. Ei luptau acum cu popoarele din Peninsula Iberică. Marius a avut astfel suficient răgaz pentru a organiza apărarea patriei. El a întărit disciplina în armată, a sporit capacitatea de luptă, i-a obişnuit pe soldaţi cu marşurile şi cu tot felul de munci grele: bunăoară, ei au săpat un canal, care înlesnea aducerea proviziilor din Italia.

În cele din urmă, în 103 î.Hr., cimbrii, văzând că nu pot înfrânge rezistenţa ibericilor, s-au retras în Galia, unde li s-a alăturat o altă hoardă, la fel de numeroasă, a teutonilor. Căpeteniile lor au hotărât să pornească împreună spre Italia — ei dispuneau acum de forţe cu adevărat colosale. Ca să aprovizioneze uriaşa armată, cele două seminţii înaintau separat, pe căi diferite. Cimbrii au pornit spre trecătorile de vest ale Alpilor, care duc spre Italia, iar teutonii, spre cele de est, unde-i aştepta Marius.

Armata romană i-a întâmpinat pe teutoni lângă confluenţa Ronului cu râul Izar. A ocupat poziţii foarte avantajoase, în preajma drumului pe unde năvălitorii puteau pătrunde în Italia. Teutonii s-au năpustit asupra taberei romane.

Asaltul împotriva întăriturilor romane a durat trei zile, dar fără succes. Suferind pierderi grele, teutonii au hotărât să înceteze atacurile şi să pornească direct spre Italia.

Timp de şase zile a tot curs acest năprasnic puhoi pe lângă tabăra lui Marius. Nu orice comandant şi-ar fi îngăduit riscul de a lăsa în spatele său o armată puternică şi a-şi tăia astfel calea de retragere. Dar teutonii erau prea siguri şi prea mult îşi dispreţuiau duşmanii pentru a aprecia corect situaţia. Curând aveau să regrete.

Îndată ce inamicul s-a îndepărtat de tabăra romană, Marius îşi scoase de acolo oastea şi se luă pe urmele lui. Peste câteva zile, lângă Aquae Sextae, romanii au ocupat poziţii avantajoase pe un deal înalt şi au atacat. A fost o încleştare crâncenă. Până la amiază, teutonii s-au ţinut ca un zid de neclintit, dar arşiţa cu care nu erau obişnuiţi i-a obosit repede, iar lovitura neaşteptată a romanilor din spate i-a făcut să şovăie. Teutonii au fost zdrobiţi şi o parte din ei au fost ucişi, iar alţii, luaţi în captivitate. Căpetenia lor, Teutobod, a devenit prizonier.

Cam în acelaşi timp, în vara anului 102 î.Hr., cimbrii au trecut Alpii, pătrunzând în Italia. Aici, la ieşirea din defileu, îi aştepta în tabăra sa o altă armată romană, condusă de cel de al doilea consul — Quintus Lugatius Catullus. În spate curgea un râu, peste care soldaţii au durat un pod trainic, ce asigura la nevoie retragerea.

Când cimbrii au năvălit din defileu, mulţi câtă frunză şi iarbă, romanii au fost cuprinşi de spaimă; cavaleria o rupse de fugă peste râu, iar pedestrimea se aruncă spre o înălţime din apropiere, în speranţa să se poată apăra acolo. Catullus reuşi cu mare greu să adune o parte din legiuni şi sa ocupe poziţii în defensivă.

Cimbrii au încercat să distrugă podul, pe unde romanii puteau să se retragă pe celălalt mal; tăind copacii cei mai mari, ei aruncau trunchiurile în şuvoiul apei, pentru ca, venind cu putere, acestea să izbească şi să distrugă pilonii.

Catullus a reuşit, totuşi, să treacă dincolo o bună parte din oaste. O singură legiune a rămas izolată de forţele principale. Comandantul ei intenţiona să se predea învingătorilor. Atunci unul dintre ofiţeri, Cnaeus Petreius, l-a ucis şi, în fruntea soldaţilor, îşi croi drum prin rândurile duşmanului şi se reuni cu restul armatei.

Văzând că nu reuşise să oprească ofensiva cimbrilor, Catullus se retrase, lăsându-le astfel pradă întreaga câmpie dintre Alpi şi fluviul Po. În ajutorul lui Catullus a fost chemat de urgenţă Caius Marius, care se afla cu ostile sale la Ron.

Cimbrii n-au îndrăznit să traverseze fluviul şi au rămas să petreacă iarna în această bogată regiune, unde puteau găsi hrană din belşug. Primăvara, forţele unite conduse de Marius şi Catullus au pornit împotriva duşmanului. Cele două armate s-au întâlnit în apropierea localităţii Vercellae. Cimbrii erau dispuşi să lupte şi, potrivit obiceiului lor, au propus romanilor să stabilească prin bună înţelegere data şi locul luptei. Marius a fixat bătălia pentru a doua zi — 30 iunie 101 î.Hr., alegând în acest scop câmpiile Raudiene, unde putea folosi cavaleria romană. Când romanii au atacat duşmanul, acesta, deşi prevăzuse lovitura, nu s-a pregătit cum se cuvine. Din cauza pâclei din zorii zilei, cavaleria cimbrilor s-a ciocnit pe neaşteptate cu cea romană, mult mai numeroasă. A bătut în retragere, dând peste pedestrimea care abia se rânduia pentru luptă. Romanii au câştigat lupta cu pierderi mici.

Aşa şi-a găsit pieirea seminţia cimbrilor. Cei mai mulţi dintre ei au căzut pe câmpul de luptă, iar ceilalţi au fost vânduţi ca sclavi. Statul roman a scăpat de o mare primejdie, şi un merit deosebit în privinţa aceasta a avut Marius.

După victorie el a fost sărbătorit ca nimeni până şi după el. Senatul l-a declarat salvator al patriei. Poporul şi armata îl venerau ca pe nimeni altul.

Aristocraţia Romei era acum neputincioasă în faţa lui, iar Marius profita de orice prilej pentru a sfida nobilimea. Totuşi, chiar şi în culmea gloriei, el rămânea acelaşi ţăran italian, superstiţios şi temător, care în adâncul sufletului păstra un respect inconştient, instinctiv aproape, pentru aristocraţie.

După serbări Marius a apărut în Senat în ţinută de triumfător, ceea ce se considera o încălcare gravă a obiceiurilor. El voia să demonstreze că este mai presus de legi. Dar văzând indignarea senatorilor, Marius, care era neînfricat pe câmpul de luptă, s-a zăpăcit şi şi-a schimbat imediat veşmintele.

După ce a lăsat soldaţii la vatră, Marius îşi propune din nou candidatura pentru funcţia de consul (în timpul războiului el a fost ales de cinci ori). Faimosul comandant caută să le intre în voie alegătorilor, să pară blajin şi îngăduitor, însuşiri care îi erau proprii cel mai puţin. Calmul de care dădea dovadă în timpul luptelor l-a părăsit când se afla în Adunarea Poporului. În timp ce îl lăuda sau îl dojenea cineva, fie şi întâmplător, el se pierdea cu firea. Pentru a obţine puterea supremă în stat, Marius a aderat iarăşi la partida popularilor. În fruntea democraţilor romani din acea perioadă se aflau Lucius Appuleus Saturninus şi Caius Servilius Glaucia. La alegerile din anul 100 î.Hr. partida popularilor din Roma obţine o triplă izbândă: Marius este ales consul, Glaucia — pretor şi Saturninus — tribun al plebei. După ce ajung la putere, democraţii, cu ajutorul lui Marius, încep realizarea unor reforme sociale. Ei încearcă să reducă influenţa Senatului aristocratic — stăpânul defncto al statului roman, să le acorde italienilor drepturi egale cu ale cetăţenilor romani, să-i împroprietărească pe ţăranii care aveau puţin pământ, precum şi pe proletarii care nu aveau nici un fel de avere. Noul proiect de lege era, de fapt, o continuare a legislaţiei agrare a fraţilor Gracchi. Democraţii au propus în acest scop trimiterea de colonişti romani în Africa, Galia Narbonensis, Sicilia şi Macedonia. Pe teritoriile care aparţinuseră cândva Cartaginei, romanii şi italienii nevoiaşi urmau să primească loturi a câte 25 de hectare pentru o familie. Li se acordau ajutoare pentru a-şi cumpăra vite şi unelte de muncă. Democraţii intenţionau să-i încredinţeze lui Marius traducerea în viaţă a grandiosului program. Ei insistau să fie aprobat acest proiect de lege, care-l făcea pe Marius stăpân absolut al Romei, deoarece şi armata, şi banii necesari pentru cucerirea Galiei şi colonizarea pământurilor ocupate ar fi fost atunci în mâinile lui, iar influenţa aristocraţilor s-ar fi redus la zero. Nobilimea căuta, se înţelege, să-i împiedice pe Marius şi partida popularilor, însă în zadar.

Quintus Caecilius Metellus, conducător al aristocraţilor şi fost şef al lui Marius, îndrăznind să se opună reformelor, fu izgonit în mod ruşinos din Roma. Se părea că democraţii au obţinut o victorie definitivă. Dar tocmai atunci când se aşteptau cel mai puţin, Marius îi trădează.

Ambiţiile acestuia erau ale unui ţăran care vrea cu orice preţ să ajungă deopotrivă cu aristocraţii — în titluri, onoruri şi influenţă. Saturninus şi Glaucia se străduiau să pună capăt dominaţiei aristocraţiei şi să stabilească la Roma un regim democratic. Ei se pregăteau ca prin forţa armelor să anihileze pentru totdeauna regimul aristocratic.

Marius însă nu dorea izbânda partidei democraţilor, el se folosea de aceasta numai pentru a fi îndrăgit de popor. Ca orice parvenit, el îi dispreţuia, în adâncul sufletului, pe oamenii de aceeaşi obârşie. Cu toate atacurile sale înverşunate împotriva aristocraţiei romane, Marius o respecta şi ţinea seama de părerea ei. Scopul întregii lui vieţi era de a cuceri stima şi admiraţia nobilimii. Dacă însă se prăbuşea regimul aristocratic, evident că se spulbera şi visul lui. Iată de ce tocmai în momentul când partida popularilor îşi sărbătorea victoria, falnicul comandant trecu în tabăra duşmanului. În perfidia sa Marius face lucruri de necrezut. Se spunea, bunăoară, ca el ducea tratative secrete concomitent, în diferite săli ale palatului său, şi cu aristocraţii, şi cu democraţii. Marele comandant de oşti, salvatorul patriei, pretextând că suferă de stomac, trecea repede dintr-o sală în alta, provocându-i pe aristocraţi şi democraţi unii împotriva altora şi făgăduindu-le susţinere ambelor partide.

Şiretlicurile lui Marius ieşiră curând la iveală. Atunci s-a produs scindarea definitivă între el şi partida popularilor, ceea ce avea să conducă la năruirea tuturor planurilor lui şi ale democraţilor. Marius nu putea deveni, fără ajutorul lor, prima persoană în stat, iar ei, la rândul lor, n-au fost capabili, fără prestigiul şi influenţa lui, să lichideze dominaţia aristocraţiei.

Când a expirat mandatul magistraţilor aleşi în anul 100 î.Hr., Glaucia şi Saturninus s-au pomenit în aceeaşi situaţie ca şi Tiberius Gracchus: trebuiau ori să renunţe la reforme, ori cu orice preţ să obţină realegerea pentru încă un an de zile. Ei au decis în favoarea răscoalei.

Dar îndată ce democraţii au trecut la violenţă, Senatul aristocratic i-a încredinţat lui Marius, în calitate de consul, restabilirea ordinii în stat cu ajutorul armatei. In ziua de 10 decembrie 100 î.Hr. s-a încins o luptă de stradă între adepţii partidei popularilor şi trupele guvernamentale, conduse de Marius. Rezultatul acestei lupte nu putea fi decât unul: democraţii înfrânţi s-au retras în Capitoliu. Din ordinul lui Marius, soldaţii tăiară conductele de apă care alimentau acest cartier, şi atunci asediaţii, constrânşi de sete, au trebuit să se predea. Ei au fost închişi în sediul Senatului. Marius făcu încercarea de a salva de la moarte pe foştii săi tovarăşi. Dar el nu mai stăpânea situaţia. Tinerii aristocraţi care au luat parte la înăbuşirea răscoalei s-au urcat pe acoperişul clădirii unde erau închişi prizonierii şi, desfăcând olanele, au început să-i bombardeze, până i-au omorât. Printre decedaţi era şi Appuleus Saturninus. Glaucia a încercat să se ascundă, dar a fost şi el prins şi ucis.

Nobilimea romană jubila. S-a luat hotărârea de a-l readuce din surghiun pe Metellus. Iar Marius nu numai că n-a fost răsplătit pentru trădare, ci dimpotrivă, a trebuit să plece, alungat din Roma şi înconjurat de dispreţul general. Omul care până nu demult era supranumit salvatorul patriei şi de şase ori fusese ales consul părăsea, pe furiş, ca un răufăcător, oraşul în ajunul sosirii lui Metellus. Lua drumul Răsăritului, zicând că se duce să se închine unor zeităţi orientale. De fapt, mai spera că în lipsa lui oamenii vor uita răul.

Peste un timp Marius s-a întors şi şi-a zidit o casă în apropierea pieţei centrale din Roma. Voia în felul acesta să atragă atenţia poporului. Dar aşteptările lui rămâneau zadarnice.

Acum visa un război în Orient. Dar şi această speranţă s-a risipit. Pretutindeni domnea pacea şi nimeni nu avea nevoie de talentul lui militar. Lumea uitase de vestitul comandant. Iar acei care-l ţineau minte îl considerau un om ciudat, de nimic şi care nu prezenta nici o primejdie.

Îndeosebi îl indignau pe Marius succesele tânărului aristocrat Sylla. Văzându-şi ruinate toate năzuinţele, Marius se retrase la Băii, localitate balneară situată pe malul Mării Mediterane. Îşi construi acolo o vilă de toată frumuseţea, unde se deda, se zice, unui desfrâu ce îi revolta până şi pe bogătaşii romani, care nu erau chiar uşă de biserică.

Şi totuşi fostul ţăran nutrea, în adâncul inimii, speranţa că va fi ales consul pentru a şaptea oară, aşa cum i-a prezis cineva şi că va duce iar, ca şi altădată, legiunile romane spre biruinţă.

Au mai trecut câţiva ani. În 91 î.Hr. supuşii italieni ai Romei, refuzând să mai suporte asuprirea aristocraţiei, se răzvrătesc. Pericolul era foarte mare, căci romanii trebuiau să lupte acum cu oameni tot atât de bine instruiţi şi înarmaţi ca şi ei. În timpul acestei răscoale, care a intrat în istorie sub numele de Război al Aliaţilor, Senatul şi-a amintit de Marius. I s-a încredinţat comanda unui corp de armată. Dar de data aceasta norocul i-a întors spatele — Lucius Cornelius Sylla îl eclipsa cu succesele sale. Astfel învingătorul cimbrilor şi teutonilor a fost demis pentru lipsă de iniţiativă. Mulţi afirmau că s-a zis cu Caius Marius, că e neputincios nu numai în politică, dar şi la război, unde era considerat drept maestru fără seamăn. Tânărul şi talentatul său rival Cornelius Sylla l-a învins.

Dar iată că o întâmplare îl readuce pe Marius în vâltoarea politică din Roma.

În anul 89 î.Hr. regele Pontului, Mitradate VI Eupator, declară război romanilor. Ostile lui zdrobesc pâlcurile romane, convocate în pripă, şi ocupă în scurt timp toată Bitinia şi chiar provincia romană Asia. Flota pontică condusă de Arhelaios blochează strâmtorile şi insulele Mării Egee (în afară de Rhodos), în timp ce o mare armată, străbătând Tracia şi Macedonia, pătrunde în Grecia.

Populaţia îi întâmpina pe soldaţii Pontului ca pe nişte eliberatori. Atenienii luară armele chiar cu mult înainte de sosirea oştilor lui Mitradate. Ca să atragă de partea sa masele, acesta făgăduia în manifestele sale să înfăptuiască în regiunile care vor adera la el un şir de reforme sociale, şi anume: să-i scutească de datorii, să redistribuie pământul, să-i elibereze pe sclavi. Din ordinul lui Mitradate au fost măcelăriţi pretutindeni funcţionarii, cămătarii şi negustorii romani. Îşi găsiră astfel moartea aproape 80 de mii de oameni. Averea lor a fost împărţită, iar robii au fost declaraţi liberi. Regele Pontului a stabilit contacte cu italienii răsculaţi şi le făgădui ajutor.

Pe romani îi aştepta, aşadar, un mare război. Dar fiind siguri că vor învinge, ei visau numai pradă.

Apăru problema: cine să fie comandant suprem? Vreunul din oamenii conducerii aristocratice sau un comandant al democraţilor? Partida în ale cărei mâini ar fi încăput acele bogăţii avea să-şi consolideze pentru multă vreme dominaţia în stat.

La Roma a reînceput lupta dintre aristocraţi şi democraţi, pentru postul de comandant în războiul împotriva lui Mitradate. Nobilimea îl susţinea pe Lucius Cornelius Sylla. Democraţilor nu le rămânea decât să se apropie iarăşi de Marius, singurul comandant care putea rivaliza cu Sylla. Partida popularilor i-a iertat deci perfidia de altădată şi toţi şi-au amintit de vechile lui merite.

Democraţii au obţinut o hotărâre a Adunării Poporului prin care i se încredinţa lui Marius conducerea supremă în războiul cu Mitradate. Cu alte cuvinte, Sylla, deşi era consul, urma să predea conducerea armatei bătrânului învingător al teutonilor şi cimbrilor. Partida popularilor a grăbit apoi conducerea aristocratică să adopte această decizie.

Dar Sylla nu era omul care ceda uşor. Şi de bună seamă el avea dreptul mai mult ca oricine să fie comandant suprem în Orient: câţiva ani în urmă reprezentase cu mult succes interesele Romei în Asia; contribuise de asemenea la înfrângerea italienilor răsculaţi; era consul în anul când începură ciocnirile între Mitradate şi romani (după legile romane, Sylla, în calitate de consul, avea dreptul inalienabil de a conduce armata în acest război). Unde mai pui că era un aristocrat şi deci nu voia ca partida democraţilor să câştige victoria. În sfârşit, nu dorea nicidecum ca laurii viitoarei campanii să-i revină vechiului său duşman şi rival Caius Marius. Sylla a hotărât deci să acţioneze.

Armata romana condusă de el răzbi în capitală şi zdrobi forţele democraţilor, conduse de Marius, într-o luptă de stradă. Conducerea aristocratică a revenit, iar Marius şi alţi doi conducători ai partidei popularilor au fost declaraţi în afara legii. Sylla putea pleca în fruntea legiunilor în Orient.

În acest timp Marius, urmărit de duşmani, se refugiază în Africa. De câte ori a văzut el şi însoţitorii lui moartea! Soarta totuşi îl cruţa pe ambiţiosul bătrân. În timp ce el rătăcea pe meleaguri străine, iar Sylla se războia cu Mitradate în Asia, democraţii din Roma s-au încleştat iarăşi cu conducerea aristocratică. Cum a aflat aceasta, Marius a plecat fără zăbavă în Italia. A reuşit să adune o mică oaste, alcătuită din robi fugiţi şi din italieni, participanţi la răscoala împotriva Romei, cu care a venit să sprijine armata democratică, ce se pregătea să cucerească Roma.

În 87 î.Hr. această armată, condusă de Marius, pune stăpânire pe capitală. Reîntors la Roma, bătrânul comandant de oşti avea un singur scop: să se răzbune pe rivalii săi pentru toate necazurile, insuccesele şi umilinţele lui. Şi a hotărât să-i omoare pe toţi membrii de seamă ai partidei aristocratice şi să le confişte averile.

Cinci zile şi cinci nopţi a durat măcelul. Dar şi după aceea, în fiecare zi erau omorâţi la Roma oameni, din ordinul lui Marius: el însuşi poruncea cine să fie executat şi cine să-i fie călăul. Adesea, o privire a lui Marius sau tăcerea lui însemnau o sentinţă de moarte.