După ce i-a pedepsit pe Scipioni, Cato s-a năpustit asupra familiei Quintius. Unul din membrii acesteia, Titus Quintius Flamininus, învingătorul regelui Filip al Macedoniei, a încercat să se comporte şi el ca şi Scipio cel Bătrân. În urma străduinţelor lui Cato, fratele lui Titus Flamininus, anume Lucius, a fost şters de pe lista senatorilor pentru imoralitate. Marcus Porcius a ştiut să dovedească romanilor că nici originea nobilă, nici bogăţia, nici faima nu-i pot salva de pedeapsă pe cei care, în trufia lor, au cutezat să încalce legile şi obiceiurile strămoşeşti.
Dar însuşi Cato a început, treptat, să se abată de la concepţiile şi idealurile sale. Spusele sale se deosebeau tot mai mult de faptele sale. Puterea şi bogăţia l-au modelat mult pe acest adorator al vechilor obiceiuri. Cândva, Cato luptase cu înverşunare împotriva negustorilor şi cămătarilor, care îi distrugeau pe ţăranii romani. La bătrâneţe însă, din setea pentru bogăţie, el însuşi a început a face speculă prin intermediari.
În tinereţe vecinii şi cunoscuţii lui se mirau cum lucra el alături de robii săi în câmp şi mânca aceeaşi hrană ca şi ei. În timpul campaniilor Cato împărţea cu sclavul care-l însoţea greutăţile de război, având faţă de el o obligaţie de frate. La bătrâneţe însă Cato a devenit crud şi hapsân. În cartea sa Despre agricultură el dă sfaturi cum să se stoarcă un câştig cât mai mare din munca sclavilor, cu minime cheltuieli pentru întreţinerea lor. De robii îmbătrâniţi de pe moşia lui, care nu mai puteau munci, Cato se descotorosea fără jenă. El, care altădată ţinuse atât de mult la moravurile simple strămoşeşti şi care îi uimea pe toţi prin modestia hranei şi îmbrăcămintei sale, acum îi pedepsea cu asprime pe sclavii care nu au servit corespunzător masa ori au tuşit, au strănutat în prezenţa musafirilor la recepţiile pe care le dădea frecvent. Robii bătrânului Cato aveau o teamă oribilă de el. Odată unul din ei şi-a curmat zilele spre a nu da socoteală în faţa lui Cato pentru o anumită vină.
În tinereţe Cato învăţase la filozoful grec Nearchos din Amfipolis şi îşi cultivase talentul scriitoricesc şi oratoric studiind cărţi greceşti, iar acum, la bătrâneţe, devine un duşman a tot ce era străin. La sfârşitul vieţii sale îi ura atât de mult pe greci încât afirma că studierea literaturii greceşti va duce la pieirea Republicii Romane. Într-o scrisoare către fiul său, Cato afirmă: — Ceea ce spun despre greci se bazează pe cele văzute şi auzite de mine la Atena. Scrierile lor merită cel mult să fie frunzărite, dar nicidecum studiate. Crede-mă, grecii sunt un popor stricat până în măduva oaselor şi care nu-i în stare să se conducă singur. Dacă trece la noi cultura lor, suntem pierduţi.
Pe măsură ce se îndepărta de vechile obiceiuri, îi persecuta tot mai mult pe alţii pentru acelaşi păcat. Şi denigra neîncetat noua generaţie, în timp ce el însuşi devenea tot mai perfid.
După şapte ani de la biruinţa asupra sirienilor la Termopile, în 184 î.Hr., Cato şi prietenul său Flaccus devin cenzori. Această funcţie reprezenta la romani încununarea carierei de politician. Cenzorii supravegheau moravurile şi comportamentul cetăţenilor, controlau activitatea Senatului, patrimoniul statului. Numai ei puteau modifica lista senatorilor şi exclude din ea pe cei nedemni.
Funcţia de cenzor i-a revenit lui Cato în urma unei lupte grele. Majoritatea aristocraţilor romani îl considerau un parvenit şi nu voiau ca un om care nu era de viţă nobilă să deţină o funcţie atât de importantă. Mulţi aveau teamă de acest bătrân cicălitor şi cârcotaş, deoarece ştiau că va fi necruţător cu oricine are să încalce câtuşi de puţin legea.
Devenind cenzor, Cato se arătă ca şi mai înainte un apărător inveterat al vechilor şi severelor obiceiuri strămoşeşti, al bugetului statului. Deoarece aprovizionarea cu apă la Romă se făcea gratis, iar întreţinerea conductelor era costisitoare, Cato porunci să fie scoase ţevile prin care venea apa în casele şi grădinile particulare. Acum oamenii puteau să ia apă numai de la cişmele. Economiile realizate de stat de pe urma acestei măsuri erau cu totul neînsemnate, dar locuitorilor ea le făcea mare supărare. Totuşi, sărăcimea din Roma era mulţumită, fiindcă aristocraţii erau nevoiţi să se folosească de havuzurile comune, ca şi ei.
O altă stratagemă, cu ajutorul căreia Cato a cucerit simpatia poporului, a fost lupta cu particularii care şi-au construit case pe terenurile statului. La porunca cenzorului au fost dărâmate cele mai frumoase şi mai luxoase vile ale aristocraţiei. Plebea romană nu mai putea de bucurie, cu toate că ea nu a obţinut nimic din strădania cenzorului.
În timpul cenzurii lui Cato negoţul a fost supus unor taxe mari. Această măsură însă nu împiedica femeile bogate să poarte cele mai scumpe rochii.
La sfârşitul vieţii sale Cato şi-a stricat relaţiile cu marii negustori şi cămătari din Roma. In interesul acestora el, care devenise vestit prin dreptatea pe care o arăta faţă de popoarele de sub dominaţia Romei, începu să ceară distrugerea Cartaginei. Acest oraş demult nu mai ameninţa dominarea Romei în Mediterană, şi nici din punct de vedere militar nu mai prezenta vreo primejdie. Dar negustorii şi speculanţii romani se temeau de concurenţa abililor negustori cartaginezi. Cato încheia discursurile rostite în Senat, oricare le-ar fi fost tema, cu cuvintele: „Cartagina trebuie distrusă". Şi el a obţinut aceasta. În paşnicul, bogatul şi înfloritorul oraş viaţa s-a stins pentru totdeauna.
Cu puţin timp înainte de moarte Cato s-a plâns că noua generaţie nu-l aprecia. A murit, totuşi, onorabil. În unul din templele Romei a fost înălţată o statuie omului care-şi trădase la bătrâneţe concepţiile şi idealurile. Inscripţia de pe ea îl venera pe bătrânul perfid ca pe un cenzor onest, apărător al bunelor moravuri.
AEMILIUS PAULUS
(230-160 Î.Hr.)
General roman, consul în 182 şi în 168. L-a învins la Pydna pe Perseus, ultimul rege al Macedoniei.
Renumitul comandant de oşti roman Lucius Aemilius Paulus provenea dintr-o familie aristocratică. Tatăl său fusese consul şi în această funcţie a decedat în bătălia de la Cannae (216 Î.Hr.).
Aemilius Paulus a crescut în vremuri tulburi. Copilăria lui a coincis cu anii invaziei lui Hannibal în Italia, când după un război îndelungat Roma avea să învingă în sfârşit Cartagina.
Viitorul comandant s-a bucurat de o educaţie aleasă. Se deosebea printr-o neobişnuită sinceritate, era exigent faţă de sine însuşi şi nu putea suporta linguşirea, lăudăroşenia, minciuna, vorbele fără rost.
Încă tânăr fiind, Aemilius Paulus devine edil, dându-i-se prioritate faţă de alţi doisprezece pretendenţi la această funcţie. Curând după aceea este ales în calitate de augur. În această funcţie el denotă punctualitate, conştiinciozitate în toate, chiar şi în detalii. „Din lipsa de atenţie pentru cele mărunte dispare adesea şi grija pentru cele mari", spunea el.
Peste câţiva ani Aemilius Paulus devine pretor (191 î.Hr.). În timpul campaniei împotriva sirienilor el este trimis, printr-o hotărâre a Senatului, să calmeze spiritele în Spania răsculată contra Romei (190 î.Hr.). Pentru a accentua importanţa funcţiei sale, i s-au acordat grad militar şi împuternicirile unui consul. În loc de şase lictori, care-l însoţeau de obicei pe pretor, lui i s-au dat doisprezece, ca şi consulilor.
Regele sirian Antioh III (223-182 î.Hr.) îl adăpostise ca sfetnic militar pe Hannibal, după ce acesta fugise din Cartagina. Marele comandant cartaginez îi dădu ideea să organizeze o coaliţie antiromană, în care urmau să intre Siria, Macedonia, Cartagina şi un şir de oraşe greceşti. Hannibal nutrea speranţa să năvălească iarăşi în Italia şi să zdrobească Roma, duşmanul său de moarte. Dar din cauza tergiversărilor lui Antioh şi a acţiunilor energice ale Republicii, acest plan nu s-a mai realizat. Regele Siriei a rămas aproape fără aliaţi şi, zdrobit în 190 î.Hr. de către romani, s-a oferit să-l predea pe Hannibal Romei. Comandantul de oşti cartaginez fugi atunci în Bitinia (un stătuleţ din Asia Mică), unde peste câţiva ani s-a sinucis.
În timp ce armatele romane luptau în Răsărit, Aemilius Paulus a înăbuşit răscoală din Spania. El a reuşit într-un timp scurt să-i înfrângă pe răsculaţi şi să se întoarcă învingător la Roma. Spre deosebire de majoritatea conducătorilor de oşti romani, Aemilius Paulus nu s-a îmbogăţit în timpul campaniei din Spania, deoarece nu-i plăcea pricopseala.
După ce a devenit consul (182 î.Hr.), el a condus expediţia împotriva ligurilor, un popor viteaz, care locuia în Italia de Nord-Vest. Aceştia se îndeletniceau cu pirateria şi corăbiile lor, care brăzdau mările Tireniană şi Mediterană, ajungeau uneori până la Columnele lui Hercule (strâmtoarea Gibral-tar). Armata ligurilor era de cinci ori mai mare decât cea a lui Aemilius Paulus, dar el i-a învins, silindu-i să se refugieze în oraşele întărite şi propunându-le pace în condiţii onorabile şi cât se poate de moderate. Ligurii acceptară. Romanii le-au restituit oraşele cucerite, dar le-au luat toate corăbiile. Aceste condiţii favorabile se explică prin faptul că Roma era interesată să-i aibă pe liguri ca aliaţi, care-i serveau ca un fel de scut menit să apere Italia de atacurile galilor.
Nefiind ales consul a doua oară, Aemilius Paulus şi-a dat demisia şi s-a dedicat educaţiei copiilor săi, dându-le o cultură greacă, şi nu romană. Îi înconjurase cu greci — profesori de gramatică, filozofie, retorică, precum şi sculptori, pictori, maeştri de călărie şi de vânătoare cu câini.
În timpul acesta Roma ducea război cu Perseus, regele Macedoniei. Era cel de-al treilea război cu Macedonia (171-168 î.Hr.).
Primul război cu Macedonia a avut loc între anii 215-205 î.Hr. Regele Filip V era pe atunci aliat cu Hannibal. Roma învinse, dar tratatul de pace a fost destul de îngăduitor — Macedonia îşi păstra dominaţia. Roma încă nu terminase pe atunci războiul cu Hannibal.
Cel de-al doilea război cu Macedonia (200-179 î.Hr.) s-a încheiat iar cu înfrângerea lui Filip. Acesta a fost nevoit să renunţe la cuceririle sale, să plătească o contribuţie, să cedeze Romei întreaga flotă şi să se oblige că nu va ţine o armată mai mare de 5 mii de ostaşi. Oraşele greceşti, cucerite de Macedonia, căpătară independenţă, ceea ce însemna că în curând ele urmau să cadă sub dominaţia Romei.
Regele Filip începu atunci să se pregătească intens de un nou război. El izbuti să depăşească nefavorabilele condiţii ale ruşinosului tratat de pace. Cum? Chema la oaste în fiecare an patru mii de soldaţi, pe care-i instruia, apoi îi lăsa la vatră, recrutând în locul lor alţii. Filip construia în munţi şi în păduri tabere militare şi depozite clandestine de arme. În modul acesta a adunat rezerve enorme de alimente. Vistieria regelui avea atâţia bani, că putea întreţine zece mii de mercenari timp de zece ani.
Filip îl desemnase ca moştenitor al tronului pe fiul său, Demetrius, un tânăr înzestrat şi viteaz. Dar cel de-al doilea fiu al regelui, Perseus, un ticălos şi jumătate, îl pârî pe frate-său înaintea regelui şi acesta, mânios, porunci ca Demetrius să fie ucis. Când află apoi că Demetrius, pe care-l iubea foarte mult, e nevinovat şi e victimă a unei năpaste, nu a suportat şi a murit. Aşa devine Perseus rege al Macedoniei.
Perseus a moştenit de la tatăl său ura împotriva Romei, dar nu şi vrednicia lui. Noul rege avea o fire răzbunătoare şi fricoasă. Tată-său însă se pregătise atât de bine de război, încât Perseus la început a avut un şir de biruinţe strălucite.
Romanii năvăliră în Macedonia pe uscat şi dinspre mare. Dar Perseus a zdrobit o armată pe uscat, care pierdu 2500 de soldaţi dintre cei mai buni şi alţi 600 au fost luaţi prizonieri. Oştenii regelui macedonean au atacat apoi una din bazele flotei romane de război şi au capturat douăzeci de corăbii cu arme şi provizii, patru mari vase de război şi au scufundat alte corăbii romane, încărcate cu pâine. Încercările romanilor de a debarca în Macedonia alte oşti au fost respinse.
Totodată, Perseus provoca triburile de la Dunăre împotriva Romei. Multe popoare erau gata să lupte pentru independenţa lor, ameninţată de romani, însă lăcomia aristocraţiei macedonene şi, îndeosebi, a regelui Perseus era o piedică în calea acestei lupte a popoarelor.
La Roma Senatul se frământa, comandanţii erau învinuiţi de laşitate, incapacitate şi nedorinţă de a conduce războiul. Indignarea poporului nu avea margini. Parcă nu demult romanii l-au învins pe Antioh III, l-au zdrobit pe Filip V şi au eliberat Grecia de sub dominaţia Macedoniei. În sfârşit, Roma învinsese pe marele Hannibal şi acum Perseus să ameninţe Republica?
Dar capriciile lui Perseus le-au prins bine romanilor. Dacă nu ar fi fost atât de zgârcit, regele macedonean ar fi putut foarte uşor să ridice împotriva duşmanului său toate oraşele Greciei. Perseus făgădui regelui Iliriei, Genthios, o sumă mare de bani în cazul în care acesta va rupe relaţiile diplomatice cu Roma. Dar când aceasta s-a întâmplat şi el i-a aruncat pe solii romani în închisoare, regele Macedoniei a considerat că e de prisos să-i mai plătească banii făgăduiţi. Romanii, în cele din urmă, îl bătură pe Genthios şi-l alungară din Iliria, iar Perseus nu i-a acordat nici un ajutor.
Senatul a luat hotărârea să trimită în Macedonia un nou comandant suprem, Aemilius Paulus, care avea deja vreo 60 de ani. Astfel a devenit el consul pentru a doua oară.
Aemilius Paulus a ţinut un discurs în faţa romanilor, mulţumindu-le pentru încrederea acordată. El declară că primeşte a doua oară consulatul numai de aceea că la Roma nu s-a găsit pentru aceasta un alt comandant militar capabil. Dacă romanii consideră că există un altul mai experimentat, el, adică Aemilius Paulus, este gata să cedeze postul cu dragă inimă acelei persoane. Dacă însă poporul are încredere în el, atunci toate poruncile lui să fie îndeplinite întocmai, şi toate forţele statului să fie folosite pentru o cât mai bună pregătire a războiului. Prin acest discurs, el le-a insuflat tuturor încredere în biruinţă. Toţi se bucurau că în sfârşit în fruntea armatei a fost desemnat un conducător demn de această funcţie.
Poporul l-a condus în mod solemn pe Aemilius Paulus acasă, unde, după cum se spune, el şi-a găsit fetiţa, Terţia, în lacrimi. Ea i se plânse:
— Tăticule, a murit Perseus! Copilul vorbea despre căţeluşul care se numea Perseus.
— Într-un ceas bun, fiica tatei! strigă Aemilius Paulus înveselit. Să fie cuvintele tale de bun augur.
Aemilius Paulus sosi în tabăra romană, dislocată la poalele Olimpului. Din cauza multor înfrângeri armata pierduse curajul, slăbise şi disciplina.
