— Ar fi mai mare ruşinea, dacă tu, fiu al lui Gracchus, nepot al lui Scipio Africanul şi conducător al poporului roman, te-ai speria de un corb şi n-ai răspunde chemării concetăţenilor! Ce vor spune atunci duşmanii? Că tribunul ţine seama mai mult de nişte semne decât de voinţa poporului!

Şi Tiberius şi-a urmat drumul.

La început totul decurgea bine. Poporul l-a întâmpinat cu aclamaţii. Dar în timpul acesta senatorul Fulvius Flaccus, unul din partizanii lui Tiberius, făcându-şi drum prin mulţime ca să ajungă la tribună, a anunţat că senatorii urzesc ceva împotriva lui Gracchus şi a celor ce-l susţin şi că au adunat în acest scop o haită de inşi înarmaţi. Auzind acestea, prietenii lui Tiberius, rupând prăjinile cu care lictorii ţineau la distanţă poporul, s-au înarmat cu ele. Cei din spatele pieţei n-au auzit cuvintele lui Fulvius şi nu puteau înţelege ce s-a întâmplat. Atunci Tiberius, ştiind că nu va putea fi auzit, îşi duse mâna la cap, vrând să arate că viaţa lui este în primejdie. Duşmanii însă s-au grăbit să interpreteze acest gest în felul lor. Au pornit fuga spre templul zeiţei Credinţei, unde tocmai atunci se desfăşurau lucrările Senatului.

— Tiberius vrea să se facă rege, vrea să-şi pună coroana pe cap, strigau ei.

Scipio Nasica, capul duşmanilor lui Gracchus, ceru consulului să ordone executarea imediată a lui Tiberius. Consulul însă răspunse:

— Nu e cazul să purced la acte de violenţă şi nu am de gând să încalc legile justiţiei. Numai dacă poporul, dând ascultare lui Tiberius, va neglija legile Republicii, voi face uz de puterea de care dispun, pentru a o apăra.

Tonul liniştit al consulului i-a supărat şi mai mult pe oamenii lui Nasica. Acesta strigă:

— Ce-mi aud urechile? Un consul să trădeze Republica? Cine vrea să mă ajute, să mă urmeze! Cu aceste cuvinte el se grăbi spre ieşire, urmat de alţi senatori. Ceata de oameni înarmaţi cu ciomege, pietre, picioare de la scaunele fărâmate dădu buzna în piaţa unde avea loc Adunarea Poporului. Adepţi de-ai lui Tiberius aici erau puţini. Ţăranii care fuseseră împroprietăriţi datorită lui Gracchus lipseau, deoarece începuse perioada lucrărilor de câmp. Iar în sânul sărăcimii de la oraş erau mulţi care depindeau de aristocraţie, fiindcă existau din pomenile bogătaşilor. Ei nu au opus nici o împotrivire, lăsând senatorii să treacă. Unii dintre prietenii lui Tiberius au fost asasinaţi, alţii au fugit. În timpul încăierării a fost omorât şi Tiberius.

Represaliile împotriva partizanilor lui Gracchus au durat câteva zile: mulţi dintre ei au fost executaţi fără judecată, alţii au fost deportaţi. Chiar şi cadavrele lor erau batjocorite. Caius Gracchus, fratele lui Tiberius, a cerut permisiunea să-l îngroape pe nefericitul tribun, dar i s-a refuzat, şi corpul lui Tiberius a fost aruncat în Tibru.

Complotul împotriva lui Gracchus a avut drept cauză opoziţia bogătaşilor faţă de reformele care îmbunătăţeau situaţia poporului şi-i constrângeau pe optimaţi. Învinuirea că el ar fi vrut să se facă rege nu era decât un pretext pentru a-l răpune. Totuşi, temându-se de mânia poporului, Senatul n-a îndrăznit să dizolve comisia în care în locul lui Tiberius a fost ales unul din adepţii săi.

Poporul păstra cu sfinţenie amintirea eroicului tribun şi nu-i putea suporta pe duşmanii lui. Nasica, cel care pusese la cale omorârea lui Tiberius, cu toate că ocupa înaltul post de pontifex maximus, a fost nevoit să părăsească Roma, unde oamenii îi strigau în faţă: — Ucigaşule! El a murit în exil. Chiar şi Scipio Aemilianus, un bărbat foarte respectat la Roma, pierdu stima şi dragostea poporului, îndată ce s-a aflat că, auzind de moartea lui Tiberius, el ar fi spus, citând versurile poetului grec Homer: — Aşa să piară oricine făptuieşte asemenea lucruri!

Acesta a fost sfârşitul scurtei, dar generoasei vieţi a lui Tiberius Gracchus, fiu glorios al poporului roman.

CAIUS GRACCHUS

(cea 153-121 Î.Hr.)

Patrician roman. Tribun al poporului. A încercat să înfăptuiască o reformă agrară prin care să reconstituie clasa micilor proprietari. A fost ucis în urma revoltelor armate ale aristocraţiei senatoriale nemulţumite.

Caius Sempronius Gracchus abia împlinise douăzeci de ani, când nobilii i-au luat zilele fratelui său mai mare, Tiberius. Ca şi acela, Caius era şi el mai inteligent decât semenii săi. Avea o cultură vastă şi un minunat dar al vorbirii. E adevărat că stilul oratoric al lui Caius se deosebea de cel al lui Tiberius. Dacă Tiberius stătea liniştit pe loc, când vorbea poporului, Caius se plimba încolo şi încoace şi câteodată chiar îşi arunca toga de pe umăr. Dacă discursurile lui Tiberius trezeau compătimire, cele ale lui Caius, înflăcărate şi pătimaşe, puteau chiar să sperie. După ce începea a cuvânta, Caius se înflăcăra tot mai mult, ridica vocea şi uneori îşi permitea grosolănii. Tocmai de aceea, ştiindu-şi cusurul, el îl punea pe un sclav, Licinius, să stea în spatele lui şi să-i urmărească discursul. Când stăpânul întrecea măsura, Licinius, cu ajutorul unui instrument special, emitea un sunet melodios. Caius îşi modera atunci ritmul şi vorbea mai calm. Dar aceste deosebiri de caracter nu-i împiedicau pe cei doi fraţi să-şi iubească la fel poporul şi să lupte cu aceeaşi uitare de sine pentru drepturile lui.

După moartea fratelui său Caius nu venea la adunările poporului şi părea că nu are de gând să participe la disputele politice. Dar se spune că în acei ani el ar fi lucrat mult pentru a-şi desăvârşi talentul oratoric, pregătindu-se de viitoarele sale acţiuni.

Şi într-adevăr, chiar de la primul său discurs, rostit în susţinerea prietenului său, Vettius, Caius cuceri auditoriul şi-şi câştigă faima de cel mai bun orator la Roma.

Bogătaşii romani au înţeles atunci că, dacă tânărul Gracchus va păşi pe urmele fratelui său şi va purcede la luptă pentru drepturile poporului, situaţia lor va fi iarăşi periclitată. Hotărâţi cu orice preţ să-l împiedice să devină tribun, ei s-au bucurat când au aflat că tânărul Gracchus este trimis în calitate de vistier în Sardinia. Caius a acceptat cu satisfacţie, pentru că gloria militară nu-l ispitea mai puţin decât cea de orator.

Faptul că în tinereţe Caius s-a detaşat de frământările politice, pentru ca mai apoi să apară pe neaşteptate pe arenă ca bărbat politic iscusit şi conducător de seamă al poporului roman i-a uimit pe mulţi. Cicero, de exemplu, povesteşte că Tiberius i s-ar fi arătat fratelui său în vis şi i-ar fi spus:

— Ce mai aştepţi, Caius? Noi nu avem drum de retragere... Ne-a fost ursită aceeaşi soartă şi aceeaşi moarte în lupta pentru binele poporului!

Această chemare se zice că l-ar fi adus pe Caius pe calea luptei politice.

Caius Gracchus a plecat aşadar în Sardinia cu speranţe frumoase care, la început, nu i-au fost înşelate. Într-un timp scurt el s-a distins printre tinerii aristocraţi romani, căci era viteaz în luptă, corect cu supuşii săi, disciplinat şi respectuos faţă de cei mari. În afară de aceasta, după cum mărturisesc contemporanii lui, Caius nu avea pereche în hărnicie şi cumpătare. De curând aceste calităţi ale tânărului vistier aveau să aducă izbânzi poporului roman.

Când au dat gerurile, consulul a cerut locuitorilor să asigure armata cu haine călduroase. Dar oraşele din Sardinia trimiseră o solie la Roma, rugând să fie scutite de această îndatorire. Senatul a acceptat. Consulul care conducea oştirile romane din Sardinia se pomeni astfel într-o situaţie dificilă, — soldaţii pătimeau de pe urma frigului. Atunci Caius făcu o călătorie prin oraşele din insulă şi le vorbi locuitorilor atât de inspirat despre suferinţele soldaţilor romani, încât ei au consimţit de bună voie să aprovizioneze armata cu îmbrăcăminte. Creşterea faimei lui Caius îngrijora Senatul. De aceea, când au sosit la Roma soli din Libia, cu vestea că regele lor e gata să trimită pâine consulului roman din Sardinia numai din respect faţă de Caius Gracchus, neliniştea senatorilor trecu într-o nemulţumire camuflată: solii libieni au fost izgoniţi, pur şi simplu, iar legiunile din Sardinia au fost rechemate la Roma spre a fi înlocuite cu altele. Numai consulul şi vistierul Caius Gracchus urmau să rămână acolo pentru încă un mandat.

Caius s-a supărat grozav şi, părăsindu-şi postul fără permisiune, plecă direct la Roma. Gestul lui trezi nemulţumiri în capitală, fiindcă poporul considera că un vistier nu avea dreptul să procedeze astfel. Caius a fost trimis în judecată. La proces el rosti un strălucit şi convingător discurs.

— Dumneavoastră, s-a adresat el cenzorului, mă judecaţi pentru că aş fi încălcat legea? Dar de ce oare n-am fost trimis în judecată mai înainte? Doar ştiaţi că am participat nu la 10 expediţii, cât prevede legea, ci la 12! Că am fost vistier timp de trei ani în şir, deşi termenul e de un singur an. Dar poate că am profitat de acest serviciu atât de îndelungat? O, nu! Dintre toţi participanţii la acest război numai eu am plecat de acasă cu punga plină şi m-am întors cu una goală, pe când alţii, după ce au deşertat amforele de vin luat de acasă, le-au adus înapoi pline cu aur şi argint.

Tentativa de a obţine condamnarea lui Caius n-a reuşit. Aristocraţii l-au mai dat în judecată de câteva ori în baza unor învinuiri false, dar de fiecare dată iscusinţa oratorică a lui Caius şi cinstea lui fără prihană îl ajutau să-şi dovedească nevinovăţia. Uneltirile duşmanilor care căutau să-l împiedice a ocupa o funcţie importantă de stat s-au dovedit zadarnice: Caius şi-a propus candidatura la postul de tribun al poporului în anul 123 î.Hr. Bogătaşii au fost toţi ca unul împotriva lui. În schimb, din toate colţurile ţării s-a adunat la Roma atâta lume care dorea să-l susţină pe tânărul Gracchus, încât Forul nu-i putea găzdui pe toţi cei veniţi şi vocile alegătorilor se auzeau până şi de pe acoperişurile clădirilor din jurul pieţei. Deşi aristocraţii au încercat să influenţeze poporul şi îi forţau pe mulţi să voteze împotrivă, Caius a fost ales tribun al poporului.

Devenind tribun, el în scurt timp s-a situat pe primul loc pe arena politică datorită înţelepciunii şi talentului său oratoric. Cuvântând cu diverse ocazii, el deseori pomenea despre moartea tragică a fratelui său, care a căzut ca jertfă în lupta pentru cauza poporului şi despre perfidia oprimaţilor, care l-au ucis. Iată, bunăoară, ce a spus el într-o zi:

— Strămoşii noştri l-au osândit la moarte pe Caius Veturius numai de aceea că el a fost singurul dintre trecători care şi-a îngăduit să nu facă loc tribunului ce străbătea tocmai atunci piaţa. Or, Tiberius a fost omorât în chip monstruos în văzul întregului popor. Duşmanii i-au târât corpul neînsufleţit prin oraş, n-au lăsat să fie îngropat omeneşte şi, în cele din urmă, l-au aruncat în apă, ca pe un câine. Dar câţi prieteni de-ai lui Tiberius au fost sugrumaţi fără judecată! Oare aşa procedau strămoşii noştri? Odinioară, venea un aprod la casa vinovatului şi-l chema la judecată prin sunet de trâmbiţă. Şi pretorul nu începea judecata până când nu se înfăţişa învinuitul.

Influenţat de cuvintele lui Caius, poporul îşi amintea viaţa eroică a fratelui său şi nelegiuirile aristocraţilor. Iar Adunarea Poporului încuviinţa proiectele de legi pe care le propunea el, văzând în Caius un urmaş al lui Tiberius.

Mai întâi de toate, Caius a făcut să fie adoptată o lege prin care se stabileau preţuri fixe la pâine. Şi-a reluat activitatea comisia agrară, împroprietărind din nou un număr de oameni care nu aveau pământ. Pentru a realiza reformele, Caius a hotărât să conlucreze cu cei din clasa cavalerilor. El a obţinut în favoarea lor o reformă judiciară. Până atunci toate procesele erau doar de competenţa senatorilor. Cavalerii însă nu puteau deveni senatori, deoarece aceştia nu erau aleşi, ci desemnaţi. De obicei, locul tatălui decedat îl ocupa fiul său; astfel, statul roman a fost condus timp de veacuri de aceleaşi familii aristocratice. Dar cavalerii, clasă îmbogăţită prin comerţ (senatorii nu aveau dreptul să facă negoţ), aveau nevoie de o justiţie care să le apere interesele. Caius le-a satisfăcut dorinţa, cerând să fie înscrişi pe listele judecătorilor trei sute de cavaleri. El se îngrijea nu numai de populaţia Romei, dar şi de locuitorii provinciilor (regiunile cucerite de Roma), scutindu-i de impozite insuportabile. Un alt merit al lui Caius a fost pledarea sa pentru construirea şi buna întreţinere a drumurilor. Datorită insistenţelor lui au apărut în Italia şosele drepte ca săgeata, din piatră cioplită. Sârguinţa şi spiritul lui organizatoric îi uimeau pe toţi. Era respectat şi discuta prieteneşte cu fiecare — meseriaş sau diplomat, oştean sau cărturar, ţăran sau senator.

A devenit atât de venerat de popor, încât a fost ales a doua oară tribun. Caius Gracchus era acum cel mai cunoscut om la Roma.

Duşmanii unelteau împotriva lui pentru a-i slăbi influenţa. Planul mişelesc avea să fie realizat de unul din tribuni, Livius Drusus. El provenea dintr-o familie nobilă şi bogată, era un politician viclean şi un orator de forţă. Anume pe el l-a ales Senatul pentru a-l folosi împotriva lui Caius Gracchus. Drusus, a cărui funcţie de tribun al plebei îl obliga să apere interesele poporului de acţiunile necontrolate ale Senatului, deveni de fapt o coadă de topor în mâinile aristocraţilor. El veni cu nişte proiecte de lege care nu puteau fi realizate, dar care la prima vedere erau mai promiţătoare decât cele ale lui Caius. Acesta, de exemplu, propuse să fie înfiinţate două colonii în care doritorii să poată căpăta loturi de pământ. Drusus însă, dându-se drept prieten al poporului, propuse să se organizeze în Italia 12 colonii, cu toate că de fapt nu exista atâta pământ. Caius obţinu cu mare dificultate micşorarea arenzilor, plătite de sărăcime. Atunci Drusus, convenind cu Senatul, a propus ca ţăranii să fie în general scutiţi de plată. Aristocraţii erau gata să facă orice concesii ca să sporească popularitatea lui Drusus şi să-l compromită pe Caius. Drusus afirma mereu că proiectele lui de lege sunt susţinute de Senat. Astfel el inducea în eroare poporul, spre a-l face să creadă că Senatul care, precum se ştie, apăra întotdeauna interesele celor bogaţi, ar avea grijă de popor. Perfidia lui Drusus nu cunoştea margini: el îşi îngăduia să-i facă pe oameni să creadă că Gracchus activează în funcţie de stat numai pentru a se îmbogăţi.

Caius a plecat în Africa, unde în locul Cartaginei distruse se punea temelia unei colonii — Iunonia. Peste puţin timp din Africa au început a sosi veşti proaste.

— Cetăţeni! povestea cineva sosit de acolo. Un mare pericol se abate peste colonia noastră. O fi greşit Caius, când a zis să fie arat locul acela blestemat. Doar acesta e tocmai locul unde a fost cândva Cartagina, din cauza căreia a suferit atâta Roma. De aceea şi s-au supărat zeii pe noi. Şi când voiam să înălţăm steagul roman pe locul noii colonii, s-a pornit un vânt năprasnic, care a făcut steagul ferfeniţă, iar măruntaiele vitelor jertfite le-a smuls de pe altare şi le-a împrăştiat peste tot locul acela afurisit.

Lumea era uimită de cele auzite, iar povestitorul continua:

— Numai noi ştim cât am muncit până am pus stâlpii de hotar ai coloniei. Iar a doua zi — nici urmă de stâlpi! Cine să-i fi scos? În toiul nopţii s-a ivit deodată o haită de lupi. Am văzut cum le sticleau ochii prin întuneric. Au stat cât au stat, apoi au dispărut. Probabil, ei au fost trimişi de zei să facă minunăţia.

Cu toată frica superstiţioasă a romanilor, Caius a continuat lucrările de înfiinţare a coloniei cu aceeaşi ardoare şi cu acelaşi simţ practic de care a dat dovadă întotdeauna.

Între timp, la Roma situaţia partizanilor săi s-a înrăutăţit. Unul dintre prietenii lui cei mai buni, senatorul Fulvius Flaccus, care era iute la mânie, l-a ofensat în public pe Scipio Africanus şi în seara aceleiaşi zile Scipio a murit. Prietenii decedatului susţineau că el ar fi avut leziuni corporale. Se vorbea că Fulvius era vinovat de moartea lui Scipio Africanus. Afară de aceasta, aristocratul Lucius Opimius, duşman înverşunat al lui Gracchus şi adversar al reformelor acestuia, şi-a propus candidatura la postul de consul. Toate acestea l-au determinat pe Caius să părăsească Africa şi să revină în capitală, unde intenţiona să ia apărarea lui Fulvius şi să împiedice alegerea lui Opimius.

Reîntors la Roma, Caius se mută de pe colina Palatinului, cartierul aristocratic al oraşului, într-un cartier situat mai jos de For şi populat de sărăcime. El dorea să fie mai aproape de popor, care continua să-l iubească şi să-l stimeze. Caius se pregătea să propună un nou proiect de lege, care prevedea dreptul de cetăţenie pentru italici. Aflând despre aceasta, locuitorii diferitelor regiuni din Italia au început să sosească la Roma, în susţinerea lui. În temeiul drepturilor pe care le cerea pentru ei Caius, ei ar fi putut să primească de la stat loturi de pământ ca şi proletarii din Roma.

Duşmanii au ştiut să folosească acest proiect împotriva lui Gracchus. Consulul Caius Fannius rosti în faţa poporului un discurs în care îi ameninţa pe romani că noii cetăţeni, italienii, le vor lua toate privilegiile.

— Credeţi oare, le-a spus el, că acordându-le italienilor drepturi cetăţeneşti, veţi mai sta în Adunarea Poporului aşa cum staţi acum în faţa mea? Credeţi oare că şi după aceea veţi mai ocupa la circ sau amfiteatru, în timpul luptelor de gladiatori, aceleaşi locuri? Aceşti oameni vor împânzi tot oraşul, şi vouă nu vă va rămâne nimic.

Romanii au început a se frământa. Atunci Fannius a propus să nu fie lăsaţi italienii să intre în oraş, iar cei care au intrat deja să fie izgoniţi. Planurile lui Caius au suferit înfrângere, căci tocmai italienii ar fi putut să-i acorde o susţinere mai mare. De aceea, el a declarat că protestează împotriva acţiunilor consulului şi făgăduia ajutor italienilor care urmau să fie izgoniţi.

Într-o zi, mergând pe stradă, Caius a auzit ţipetele unui italian, pe care-l cunoştea şi pe care l-au înhăţat lictorii consulului. După comportamentul lictorilor Caius a înţeles că orice intervenţie din partea lui ar fi fost zadarnică. Pe de altă parte, dacă i-ar fi forţat, asta ar fi dus la o ciocnire pretimpurie. Atunci a înţeles că nu are suficientă putere pentru a-şi îndeplini promisiunea dată italienilor. Caius a intuit că poporul nu doreşte să împartă cu nimeni privilegiile şi drepturile sale. Şi într-adevăr, propunerile lui Gracchus nu au făcut decât să îndepărteze de el o parte din sărăcimea romană. Duşmanul lui cel mai mare, Opimius, conducătorul oprimaţilor, a fost ales în calitate de consul.

Dar Caius nu şi-a pierdut curajul. El şi-a propus pentru a treia oară candidatura la postul de tribun. De data aceasta însă n-a mai fost ales. Se spunea că el ar fi avut majoritatea voturilor, dacă tribunii n-ar fi falsificat rezultatele alegerilor.

Acum bogaţii au trecut la ofensivă: la cererea lor au fost adoptate un şir de legi prin care poporului i-au fost răpite multe drepturi şi privilegii, obţinute datorită lui Caius.

Totodată, Senatul trimise o comisie în Iunonia, colonia înfiinţată de Gracchus, comisie care a început să cerceteze cu minuţiozitate activitatea lui Caius, căutându-i greşeli pentru a-l putea acuza pe fostul tribun. Optimaţii îl persecutau astfel, pentru că poporul era nemulţumit că apărătorul lui n-a fost reales. Mulţi dintre adepţii lui Caius Gracchus îl îndemnau să continue lupta mai energic. Se spune că şi Cornelia, maică-sa, era de aceeaşi părere: la chemarea ei sosi la Roma un grup de ostaşi, îmbrăcaţi ca nişte secerători.

Aceştia urmau să acţioneze în favoarea lui Cracchus în momentul decisiv. Relaţiile dintre partizanii lui Caius şi aristocraţi deveniră cât se poate de încordate: era limpede că în orice moment se poate produce o ciocnire.

Într-o zi, pe când consulul aducea jertfă zeilor, unul din lictori, anume Quintus Antillius, strigă obraznic la nişte prieteni de-ai lui Caius:

— Netrebnicilor! Faceţi loc unor oameni de treabă!