Flota romană era mai puternică decât cea cartagineză, ceea ce făcea ca Italia să nu poată fi atacată dinspre mare. Iată de ce Hannibal întocmi planul unei invazii în Italia din nord, prin Alpi. El spera că apropierea unor oşti duşmane pe teritoriul Italiei va stârni o răscoală a popoarelor subjugate de Roma. În primăvara anului 218 î.Hr. Hannibal porni în fruntea unei numeroase armate din oraşul Cartagina Nouă spre Italia. În luna septembrie a aceluiaşi an armata sa, după ce a pierdut aproape jumătate din oameni, sleită de puteri, coborî povârnişurile priporoase ale Alpilor în câmpia Galiei Cisalpine.
Apariţia lui Hannibal a fost absolut neaşteptată pentru romani. Trebuiau schimbate din mers planurile de război. Senatul dădu ordin să nu se mai trimită nici o oaste în Africa. Două armate romane, conduse de consulii Tiberius Sempronius şi Cornelius Scipio, egale ca număr cu armata lui Hannibal, porniră în grabă în întâmpinarea lui. Părea că ele sunt suficiente pentru a apăra Italia de oastea cartagineză, atât de istovită în urma anevoiosului marş. Roma aştepta deci liniştită vestea înfrângerii lui Hannibal.
Dar, contrar aşteptărilor, sosi vestea că romanii au fost zdrobiţi lângă râul Trebia (decembrie, 218 î.Hr.). Roma o primi cu nedumerire: cum aşa? Se ştia, ce-i drept, că Hannibal avea o cavalerie mult superioară celei romane; în schimb, pedestrimea cartagineză, alcătuită din diferite triburi, era inferioară legionarilor romani prin capacităţile ei de luptă.
Înfrângerea trezi la Roma puternice frământări. Lupta dintre partidele de conducere se înteţi.
Partida popularilor învinuia Senatul şi nobilimea de incapacitate şi de nepăsare faţă de interesele celor de jos. Comandanţii nou-numiţi în fruntea unor oşti porniră împotriva lui Hannibal. Unul din ei, Caius Flaminius, conducător al partidei popularilor, ardea de dorinţă să lupte cu Hannibal şi să dea astfel exemplu oamenilor Senatului. I se încredinţa comanda armatei care-i aştepta pe cartaginezi lângă Arretium, barând calea spre Roma.
Hannibal însă reuşi să ocolească poziţiile ocupate de romani în munţi. Timp de patru zile a înaintat armata lui prin mlaştinile toscane, pentru ca în cele din urmă să ajungă în spatele duşmanului. Flaminius se grăbi să-i ajungă pe cartaginezi, dar pică în cursa pe care i-o întinsese Hannibal în apropierea lacului Trasimene. Bătălia din 21 iunie 217 î.Hr. dură trei ore. Flaminius fu zdrobit şi-şi găsi moartea, Hannibal ocupă întreaga Etrurie. Drumul spre Roma era deschis. Această luptă nu însemna doar înfrângerea romanilor, dar şi a partidei popularilor.
Dezastrul de la Trasimene provocă la Roma o adevărată panică. Au fost desfăcute de urgenţă podurile peste Tibru, întărite zidurile, organizată o armată de rezervă. Apăru întrebarea: cine să fie numit în fruntea oştii? Era limpede: comandanţii romani, care erau aleşi pentru un singur an şi deci nu aveau suficientă experienţă de luptă, nu puteau ţine piept geniului militar al lui Hannibal.
Roma avea nevoie de un comandant dibaci, dar şi prudent, în sfârşit, Senatul a hotărât să-i încredinţeze armata lui Quintus Fabius şi să-i acorde totodată puteri dictatoriale, deoarece Republica se afla în mare cumpănă.
Numirea lui Fabius îi uimi pe mulţi. El era un om calm, discret şi tăcut, în copilărie era sfios la joacă. De aceea fusese poreclit „mieluţ". Era cam greoi la învăţătură şi mulţi îl considerau incapabil. De fapt, în el coexistau şi dârzenia, şi hărnicia, şi cuminţenia, şi tăria de caracter. Provenea dintr-o familie de viţă nobilă şi era sigur că mai devreme sau mai târziu va fi chemat să comande armata şi să ocupe funcţii importante în stat. Studia arta militară şi căuta să suporte greutăţile unor marşuri istovitoare. De asemenea, făcea exerciţii de elocvenţă, pregătindu-se pentru discursurile publice. Şi într-adevăr, discursurile lui se deosebeau prin concizie şi logică, deşi el nu a devenit un mare orator.
Către începutul celui de Al Doilea Război Punic, Quintus Fabius era deja senator şi făcuse parte din solia trimisă în Cartagina. Tot el fusese acela care declarase război punilor.
Numindu-l dictator, Senatul îşi punea speranţele în firea lui chibzuită şi totodată tare, — însuşiri pe care mulţi le luau drept îndărătnicie. Noul dictator nu mai era un tânăr. El a obţinut acordul Senatului să participe la marş călare. (Conform obiceiului, dictatorul trebuia să fie în rândurile pedestrimii.)
Sosit în mijlocul oştenilor, el îşi dădu seama că înfrângerile romanilor s-au răsfrânt asupra stării de spirit a armatei. Soldaţii au pierdut curajul; ei credeau că Hannibal nu poate fi învins. Noul comandant căuta, în primul rând, să-i convingă pe toţi că înfrângerile nu erau din cauza soldaţilor, ci a dispreţului comandanţilor faţă de zei. Fabius spunea pretutindeni că salvarea statului depinde, în primul rând, de felul cum se vor aduce jertfe zeilor şi se vor înălţa rugăciunile (el însuşi jura să sacrifice zeilor multe capre, porci şi oi).
Fabius îşi propuse să evite cu orice preţ să lupte cu Hannibal, întrucât nu spera să învingă. În zadar se străduia comandantul cartaginez să-i provoace pe romani la o bătălie hotărâtoare. Ostile romane îl urmăreau pas cu pas pe Hannibal, dar nu părăseau povârnişurile, înţelegând că aici neîntrecuta cavalerie a duşmanului său putea acţiona. În schimb, Fabius îi hărţuia pe cartaginezi, împiedicându-le aprovizionarea.
Între timp Hannibal străbătuse cu oştirile sale toată Italia, din Umbria până în Lucania în sud, apoi prin Samnium a trecut în Campania, dându-se drept eliberator al popoarelor italice de sub jugul roman. Soldaţii cartaginezi distrugeau fără milă coloniile romane şi latine din calea lor. Soldaţii romani care îl urmăreau pe inamic priveau neputincioşi cum ardeau gospodăriile coloniştilor. În sânul armatei creşteau nemulţumirile, soldaţii râdeau de Fabius. Ei l-au poreclit „lacheul lui Hannibal". Deosebit de insistent îi cerea dictatorului să treacă la acţiuni energice comandantul cavaleriei, Marcus Minucius, care era de partea partidei popularilor.
El zicea că orice comandant suprem îşi situează întotdeauna tabăra pe locuri înalte, pentru ca soldaţii să poată vedea cum arde şi este pustiită Italia lor. Senatorii se temeau ca nu cumva, în urma pasivităţii lui Fabius, Roma să fie părăsită de aliaţii ale căror teritorii erau jefuite de Hannibal în văzul armatei romane.
Fabius însă rămânea indiferent la glumele ce se făceau pe seama lui, şi supranumele Cunctator nu-l tulbura. Prietenii dictatorului îi povesteau despre aceste zeflemele şi-i cereau să spele dezonoarea printr-o bătălie decisivă cu duşmanul. Dar el le răspundea:
— Aş fi mult mai fricos decât par, dacă teama de insulte m-ar face să-mi schimb hotărârea. Nu-i ruşine să te deranjeze soarta patriei, dar e un nevrednic acel care, având un titlu important, se teme de vorbe şi bârfeli.
Totuşi, nemulţumirea Senatului l-a determinat să acţioneze.
Hannibal, după ce pustiise Campania, se întorcea în sud, unde avea de gând să petreacă iarna. Fabius, care cunoştea foarte bine locurile, reuşi să-l ocolească pe duşman şi să ocupe o trecătoare îngustă din calea lui Hannibal în munţii care despart Campania de Samnium. Cealaltă parte a armatei romane se găsea în spatele oştirilor inamicului. Pe înnoptate, cartaginezii se pomeniră închişi din toate părţile într-o vale îngustă.
Romanii, care ocupaseră poziţii foarte avantajoase pe povârnişuri, îi atacară pe cartaginezi din spate, pricinuindu-le pierderi mari. Părea că nu există nici o ieşire din această situaţie nemaipomenit de grea şi că în zorii zilei cartaginezii vor fi pur şi simplu zdrobiţi. Atunci Hannibal porunci să fie adunaţi vreo două mii de tauri luaţi ca pradă de la romani şi fiecăruia să i se lege de coarne câte un mănunchi de vreascuri uscate. Soldaţii cartaginezi dădură foc vreascurilor şi taurii porniră spre soldaţii romani, care păzeau ieşirea din vale. În întuneric romanilor li s-a părut că sunt înconjuraţi de duşman. Ei s-au retras în dezordine. Pedestrimea uşoară a lui Hannibal, care venea din urma taurilor, ocupă imediat povârnişurile din gura trecătorii. Apoi întreaga armată cartagineză părăsi valea, luând cu sine bogatele prăzi aduse din Campania.
Lui Fabius i se dădu de ştire: cartaginezii pleacă, însă dictatorul, temându-se de o cursă, nu întreprinse nici o acţiune până la revărsatul zorilor. Iar când încercă în cursul zilei să atace duşmanul din spate, Hannibal îndrumă unităţile iberice să lovească flancul roman. Romanii, care nu se aşteptau la o asemenea manevră, bătură în retragere, suferind pierderi grele.
După ce Roma află cu câtă iscusinţă l-a păcălit Hannibal pe Fabius, indignarea generală împotriva Zăbovitorului crescu şi mai mult. Lipsa de hotărâre a dictatorului era condamnată de toată lumea.
Totuşi, mulţumită tacticii lui Fabius, romanii n-au mai suferit înfrângeri, uitând spaima trasă din cauza lui Hannibal. În legătură cu aceasta, la Roma au reapărut partizanii acţiunilor energice. La cererea lor i s-au acordat puteri dictatoriale şi lui Minucius, comandantul cavaleriei lui Fabius. Astfel, pentru prima dată în istoria Romei, existau în acelaşi timp doi dictatori, care comandau fiecare câte o armată.
E adevărat că primele acţiuni ale lui Minucius s-au sfârşit jalnic: numai datorită lui Fabius, care îi veni la timp în ajutor, armata lui scăpă de o înfrângere ruşinoasă. Dar acest fapt nu-i descurajă pe cei care socoteau că lupta împotriva lui Hannibal trebuie dusă prin acţiuni ferme. În curând a expirat mandatul lui Quintus Fabius.
În 216 î.Hr. au fost aleşi doi consuli, care aveau să comande armata. Unul din ei — Terentius Varro, care fusese candidat al partidei popularilor, ţinea morţiş să se recurgă la acţiuni energice. Cel de al doilea, Aemilius Paulus, a fost ales la propunerea Senatului. El considera, ca şi Fabius, că romanii trebuie să fie precauţi. După un vechi obicei, consulii trebuiau să comande armata pe rând, fiecare câte o zi, ca să nu se iste neînţelegeri între ei. Consulii au preluat noile legiuni. Armata romană număra acum 80 de mii de soldaţi. Roma nu avusese niciodată atâţia ostaşi. Fabius nu-şi ascundea temerea că dacă şi această uriaşă armată va fi înfrântă, Republica n-o să-şi mai vină niciodată în fire. Nimeni însă nu era de acord cu el. Toţi aşteptau de la noii consuli vestea că Hannibal a fost învins.
Romanii se întâlniră cu cartaginezii în valea râului Aufidus, lângă oraşul Cannae din regiunea Apulia. Aemilius Paulus era de părere că armata romană trebuia să ocupe poziţii mai la sud, deoarece vremea senină convenea de minune acţiunilor cavaleriei cartagineze. Dar Terentius, care deţinea în ziua de 2 august 216 î.Hr. comanda, a hotărât să atace.
Oastea lui Hannibal, care număra de două ori mai puţini pedestraşi — vreo patruzeci de mii, avea în schimb o cavalerie mai puternică (10 mii faţă de 6000 de călăreţi romani). Dar comandantul cartaginez şi-a dislocat cu o neîntrecută iscusinţă armata relativ puţin numeroasă. În centru el a situat unităţile mai slabe. Acestea ocupară poziţii în formă de semilună, cu partea ieşită înainte spre romani, în timp ce flancurile erau alcătuite din soldaţii cei mai viteji.
Planul lui Hannibal era cât se poate de bun, şi romanii, siguri de superioritatea forţelor lor, căzură în cursă. Trecând prin centrul armatei cartagineze şi urmărind pe soldaţii acesteia, care băteau în retragere, ei s-au înfipt în mijlocul oştii duşmane. Atunci unităţile de elită ale lui Hannibal i-au atacat din dreapta şi din stânga. În acelaşi timp cavaleria cartagineză porni spre ei din spate. Astfel, armata romană a fost înconjurată şi aproape în întregime zdrobită. Nu reuşiră să se salveze decât o mână de oameni în frunte cu Terentius Varro. Aemilius Paulus a fost omorât.
Toată lumea se aştepta ca Hannibal să-i urmărească pe romanii fugari şi să pătrundă în cetate. În acele clipe atât de grele pentru Roma crescu din nou prestigiul fostului dictator. Quintus Fabius continua să-şi menţină calmul, se plimba liniştit prin oraş, îi saluta vesel şi prieteneşte pe toţi, sfătuia pe cei decepţionaţi de cele întâmplate să nu-şi piardă cumpătul. În faţa primejdiei unei invazii duşmane la Roma încetară zâzaniile. Pentru a demonstra ca toţi cetăţenii sunt acum uniţi, Fabius, împreună cu alţi senatori, ieşi în întâmpinarea lui Terentius Varro, care se întorcea acasă după înfrângere. Ei i-au mulţumit că a venit să participe la apărarea oraşului. In curând sosi vestea că Hannibal a pornit din nou prin provinciile Italiei. În urma biruinţelor armatei cartagineze de partea lui au trecut mulţi aliaţi italici ai romanilor, precum şi câteva oraşe mari, printre care şi Capua — primul oraş ca importanţă după Roma. Faptul acesta înlesnea aprovizionarea oştilor lui Hannibal.
Situaţia romanilor s-a agravat şi pe alte teritorii aflate în război. În Sicilia debarcase o armată de 25 de mii de cartaginezi, care ocupă oraşul Acragantum şi sprijini răscoala din Siracuza. Acest oraş se alătură şi el cartaginezilor în anul 214 î.Hr. Regele Macedoniei, Filip V, a încheiat o alianţă cu Hannibal şi a atacat stăpânirile romane din Iliria. În Spania Hasdrubal, fratele lui Hannibal, zdrobi două armate romane, conduse de Cnaeus şi Publius Cornelius Scipio. Se părea că Republica e la un pas de pieire. Preoţii înălţau zi de zi rugăciuni ca zeii să hărăzească Romei biruinţa. O rudă de a lui Fabius, Pictor, fu trimis special în Grecia, ca să afle de la faimosul profet din Delfi soarta Romei.
S-au luat măsuri extraordinare pentru salvarea statului. Au fost chemaţi sub drapel toţi cetăţenii romani şi aliaţii rămaşi fideli Romei începând cu 17 ani şi, întrucât nu aveau arme suficiente, li s-au dat până şi vechile trofee de pe zidurile templelor. Fabius a fost reales în calitate de consul. Acum toţi generalii romani care conduceau oşti împotriva lui Hannibal în Italia aveau să-i folosească tactica. Deşi cartaginezii continuau să pustiască Italia, comandanţii romani erau ferm hotărâţi sa nu dea bătălii mari. Dar Roma nu-i putea opune nimic geniului militar al lui Hannibal. Ea se străduia doar să nu-l lase să-şi înfăptuiască planul principal — de a destrăma alianţa italică şi a uni toate forţele duşmane Romei. În felul acesta, armata lui Hannibal rămânea izolată: nu avea de unde lua rezerve şi mijloace pentru continuarea luptei. Roma urmărea cu luare-aminte slăbirea treptată a oştilor cartagineze şi se pregătea să le zdrobească în urma unui război.
Timp de cinci ani (din 215 până în 210 î.Hr.) romanii îşi consolidau forţele, ocupând cetate după cetate şi strâmtorându-l astfel puţin câte puţin pe Hannibal din Italia Centrală spre sud. Ei luară toate măsurile pentru a menţine alianţa cu cei care nu-i părăsiseră pe romani şi a-i recâştiga pe cei care trecuseră de partea cartaginezilor. Romanii erau preocupaţi ca armata lui Hannibal să nu primească întăriri. Forţe proaspete ale Republicii au fost trimise în Sicilia, Spania şi împotriva regelui Macedoniei, Filip, aliatul lui Hannibal.
Astfel începeau să se adeverească spusele lui Fabius că războiul poate fi câştigat şi fără mari bătălii. Oricât s-a străduit comandantul armatei cartagineze să dea piept cu inamicul pe care, fără îndoială, l-ar fi învins într-o luptă deschisă, el n-a reuşit. Acum Hannibal vedea cu disperare cum i se năruie planurile.
Majoritatea aliaţilor italici au rămas devotaţi Romei. Iar acei care au trecut de partea cartaginezilor nu le acordau mare ajutor. În afară de aceasta, armata inamicului era prea puţin numeroasă ca să poată apăra toate teritoriile de sub stăpânirea ei, — deci, de îndată ce părăsea un teritoriu, el era ocupat de către romani. Aceştia îi pedepseau cu asprime pe trădători pentru a-i înspăimânta pe simpatizanţii duşmanului. Înţelegând că nu are forţe suficiente pentru a învinge, Hannibal îşi punea toată speranţa în întăririle pe care le aştepta din patrie. Dar Senatul cartaginez nu-l agrea pe marele conducător de oşti. De aceea iscusitele lui planuri referitoare la războiul din Italia nu şi-au aflat realizarea şi nu i se trimiteau rezerve. Guvernul cartaginez se interesa mai mult de modul în care se derulau evenimentele în Sicilia şi în Spania.
Curând după bătălia de la Cannae romanii l-au trimis în Sicilia pe unul din cei mai buni comandanţi ai lor — Marcus Claudius Marcellus. Acesta era un comandant cu o voinţă deosebită, curajos şi talentat. El izbuti să influenţeze evenimentele războiului în favoarea romanilor. Treptat, au fost ocupate toate oraşele mari din această insulă. Siracuza, cucerită după un greu asediu (apărarea oraşului a fost condusă de vestitul matematician grec Arhimede), a fost jefuită groaznic. Armata cartagineză din Sicilia nu a reuşit să opună rezistenţă romanilor şi peste puţin timp întreaga insulă a trecut în mâinile acestora.
Romanii au reuşit de asemenea să dea o grea lovitură în Grecia, lui Filip al Macedoniei, care din această cauză nu a mai putut porni spre Italia în ajutorul lui Hannibal. Filip a fost nevoit să înceapă tratativele cu romanii şi în 205 î.Hr. să încheie pacea. Ultima speranţă a lui Hannibal erau ostile cartagineze din Spania, conduse de fraţii săi, Hasdrubal şi Mahon, care au zdrobit o armată romană împreună cu comandanţii ei. Romanii au reuşit totuşi să ocupe poziţii importante pe malul râului Ebru şi să le bareze cartaginezilor calea spre Italia.
Situaţia în Spania s-a schimbat brusc după ce în fruntea armatei romane de acolo fu trimis Publius Cornelius Scipio. El îi zdrobi pe cartaginezi în câteva bătălii şi eliberă întreaga Spanie de ostile lor. Hasdrubal şi Mahon au încercat, fiecare în parte, să răzbată în Italia pentru a-şi ajuta fratele mai mare. Dar zadarnic. Hasdrubal a fost ucis în lupta cu romanii. Recunoscându-l, romanii l-au decapitat şi l-au aruncat în faţa taberei lui Hannibal. A eşuat şi tentativa lui Mahon de a debarca în Liguria. Blocat lângă golful Tarentului şi lipsit de rezerve, Hannibal nu mai constituia acum o primejdie pentru Roma.
Acum pentru cartaginezi nu mai avea rost să rămână în Italia. Totuşi, Hannibal nu se grăbea să plece. Ştia că în Cartagina după insuccesul lui nu-l aştepta nimic bun. Îi mergea din ce în ce mai prost. Comandanţii romani Fabius şi Marcellus, care a sosit din Sicilia, îl goneau tot mai spre sud. Fabius a devenit un fel de scut al patriei. Iar pe energicul Marcellus, care-l irita mereu pe Hannibal, romanii l-au supranumit spada Republicii. Unul după altul li s-au înapoiat romanilor oraşele. A fost cucerit Capua, iar locuitorii au fost pedepsiţi fără îndurare. La recâştigarea Tarentului fiecare din cei doi comandanţi romani acţionase potrivit firii sale. Marcellus intra în luptă cu ostile lui Hannibal şi ba suferea înfrângere, ba le învingea. Pe când prevăzătorul Fabius izbuti să facă garnizoana din Tarent, alcătuită în majoritate din italici, să treacă de partea lui.
Ultima victorie a lui Hannibal a fost zdrobirea lui Marcellus. În această luptă bravul comandant roman îşi găsi moartea.
Fabius însă continua cu aceeaşi prudenţă să-i intimideze pe cartaginezi: bătrânul consul atinsese la acea dată culmea gloriei. I s-au acordat onoruri deosebite şi fu supranumit Maximus, adică cel mare.
