În timpul interogărilor s-a aflat că Caesar şi Crassus mai bine de doi ani au întreţinut contacte secrete cu Catilina, sperând să obţină cu ajutorul lui puterea în Republică, însă bogatul Crassus s-a speriat de planurile îndrăzneţe ale lui Catilina, care promisese adepţilor săi anularea datoriilor şi împărţirea averii celor bogaţi, a rupt legăturile cu complotiştii şi i-a transmis consulului Cicero documente demascatoare.
Caesar, fiind considerat în popor drept ocrotitorul său şi ocupând pe lângă aceasta şi postul de mare pontific, era prea venerat pentru ca Cicero să se hotărască să-l învinuiască de participare la complot. Senatul era încredinţat că Caesar, în interesul propriei sale securităţi, nu va interveni când se va decide soarta complotiştilor, însă Caesar era suficient de inteligent şi de curajos ca să nu tacă atunci când senatorii îi condamnau la moarte pe foştii săi tovarăşi. Poporul nu l-ar fi iertat, dacă el n-ar fi luat apărarea oamenilor care au îndrăznit să atenteze la puterea bogătaşilor şi aristocraţilor.
Caesar a rostit un discurs extraordinar. El se prefăcea că e îngrijorat nu de acţiunile complotiştilor, ci de cele ale senatorilor, care prin măsurile prea severe puteau provoca izbucnirea nemulţumirii poporului. Caesar spera să-i sperie pe senatori şi să-i convingă să-i lase pe complotişti în viaţă. El spunea că, conform legii, condamnaţii au dreptul să se adreseze Adunării Poporului, însă nici unul dintre senatori n-ar fi vrut ca această chestiune să fie rezolvată de sărăcime pe străzile şi pieţele Romei. Caesar propunea Senatului să se limiteze la confiscarea averii complotiştilor şi să-i întemniţeze în diferite oraşe ale Italiei. Cuvântarea lui Caesar i-a convins pe mulţi, însă Senatul i-a condamnat totuşi pe adepţii lui Catilina la moarte.
La ieşirea din Senat o gloată de aristocraţi tineri s-a aruncat cu săbiile asupra lui Caesar, care cu greu a reuşit să scape. În schimb, el a păstrat încrederea oamenilor din popor, ceea ce era mai important în acea clipă. Peste câteva zile în legătură cu faptul că anume Caius se reţinuse la şedinţa Senatului mai mult ca de obicei, sărăcimea a bănuit că Senatul l-a arestat. O mulţime de oameni s-a adunat lângă clădire şi cerea eliberarea lui Caesar.
În anul următor Caesar ocupa la Roma postul de pretor-judecător suprem şi de viceconsul. Dându-i în judecată pe conducătorii partidei aristocratice, Caius Iulius i-a înfuriat pe senatori, şi ei l-au destituit din post. Însă aceasta a trezit nemulţumirea poporului şi hotărârea Senatului a fost anulată. Mai mult decât atât, centrul a atras de partea sa sărăcimea şi a slăbit dragostea ei faţă de Caesar. Bunicul ocrotitor, senatorul Cato, unul dintre conducătorii aristocraţilor, a obţinut votarea în Senat a unei legi cu privire la mărirea numărului săracilor care primesc ajutor de la stat.
După abandonarea funcţiei de pretor Caesar a fost desemnat guvernator general al provinciei Spania, unde spera să se îmbogăţească şi să-şi achite datoriile urgente, însă duşmanii lui Caesar au hotărât să-i împiedice plecarea. Din îndemnul lor o gloată de creditori, înconjurându-l, îl ameninţa să nu-i dea drumul din Roma, până când nu le va restitui banii. Caius Iulius Caesar a trebuit să recurgă din nou la ajutorul lui Crassus, care l-a eliberat, dându-i posibilitatea să plece în provincie.
Se spune că atunci când Caesar, descurajat de aceste evenimente, trecea cu slugile sale printr-un orăşel sărac din Galia, careva din însoţitori, voind să-l înveselească, l-a întrebat râzând:
— Oare aici, în această fundătură, oamenii la fel luptă pentru putere, stârnesc intrigi şi se invidiază?
— Desigur, a răspuns Caesar. Însă eu aş prefera să fiu primul aici, decât al doilea la Roma!
Aceasta nu a fost unica dovadă care vorbea despre infatuarea şi ambiţia lui Caesar.
Odată, în Spania, citind o carte despre Alexandru Macedon, pe neaşteptate el a început a plânge.
— Ce s-a întâmplat? l-au întrebat prietenii.
— Alexandru la vârsta mea supusese multe ţări, a spus Caesar, iar eu n-am săvârşit încă nici o faptă măreaţă.
În Spania Caesar pentru prima oară a înţeles că puterea nelimitată, spre care tindea el atât de mult, poate fi obţinută mai uşor cu ajutorul armatei sale, decât cu sprijinul sărăcimii orăşeneşti din Roma. El socotea că scopul venirii sale în provincie este în primul rând îmbogăţirea şi crearea unei armate devotate. Pe lângă douăzeci de cohorte, care erau deja în Spania, Caius a mai adunat zece, mărind astfel efectivul armatei sale până la trei legiuni. Apoi Caesar a început cucerirea regiunilor de asfinţit ale Spaniei până la Atlantica. Triburile lusitanilor care locuiau aici îşi păstrau încă independenţa. Ţinând seama de forţele militare ale romanilor, ei se străduiau să-l îmbuneze pe Caesar prin executarea zeloasă a tuturor dispoziţiilor lui. La apropierea armatelor romane unele oraşe singure îşi deschideau porţile, însă Caesar căuta nu umilinţă, ci bani. Ocupând un oraş, comandantul de oşti îl supunea jafului. Erau salvate de distrugere numai oraşele care plăteau drept răscumpărare sume mari de bani. Într-un an de şedere în Spania Caesar şi-a adunat o avere mare. Soldaţii, mulţumiţi de generozitatea comandantului de oşti, l-au proclamat pe Caesar împărat.
Însă de data aceasta Caesar a trebuit să renunţe la triumf. El se grăbea la Roma ca să-şi propună candidatura la postul de consul pentru anul viitor. Deoarece cei ce doreau să li acorde triumf trebuiau să aştepte dincolo de barierele oraşului, Caesar a hotărât sa renunţe la triumf, dar să nu piardă dreptul de a obţine postul de consul.
Cu toată împotrivirea partidei senatoriale, Caesar a devenit consul. Al doilea consul a fost ales înverşunatul aristocrat Marcus Bibulus. Nobilimea s-a străduit să diminueze importanţa biruinţei lui Caesar. Senatul a adoptat o hotărâre potrivit căreia consulii nu puteau fi desemnaţi guvernatori generali în provincie, ci obţineau numai funcţii neînsemnate şi neavantajoase — administrarea pădurilor de stat şi a păşunilor.
Caesar înţelegea că de unul singur nu o va putea scoate la capăt cu Senatul. Reînnoind relaţiile cu Crassus, Caesar l-a atras de partea sa şi pe faimosul comandant de oşti Pompeius. Deşi Pompeius şi Crassus de zece ani erau adversari, Caesar a ştiut să-i împace. El i-a convins că fiecare în parte este neputincios, iar unindu-şi forţele, ei vor putea impune atât Senatului, cât şi Adunării Poporului, orice hotărâre. Pompeius spera că alianţa cu Crassus şi Caesar îl va ajuta să capete aprobarea tuturor dispoziţiilor în Răsărit şi gratificarea soldaţilor săi veterani. De aceea el a acceptat cu bucurie alianţa cu Caesar şi chiar s-a înrudit cu el, căsătorindu-se cu fiica lui, Iulia.
Alianţa-triumvirat la început era secretă. Insă în condiţiile când Senatul continua să se împotrivească tuturor propunerilor lui Caesar — împărţirea pâinii, întemeierea coloniilor ş.a., el a ieşit pe piaţa orăşenească împreună cu Crassus şi cu Pompeius şi i-a rugat pe prieteni să-i ajute în răfuiala cu acei care cu arma în mână împiedică aprobarea legilor necesare poporului. Amândoi i-au promis ajutor, iar Pompeius a adăugat că împotriva acelor ce vor ridica sabia el de asemenea va merge cu scut şi sabie.
Curând după aceasta Pompeius, cu oamenii săi înarmaţi, a ocupat Forul şi astfel s-au adoptat legi convenabile lui personal şi lui Caesar. Dispoziţiile date de el în timpul campaniei răsăritene au fost acceptate, veteranii au primit pământul promis. Lui Caesar, în urma schimbării primei hotărâri, i se dădea după consulat provincia Galia şi comanda a patru legiuni ce se aflau acolo.
Al doilea consul, Marcus Bibulus, referindu-se la semnele rele, a încercat să împiedice adoptarea noilor legi, însă Caesar l-a îndepărtat din For. În ziua următoare Bibulus a protestat în Senat, însă nimeni n-a îndrăznit să-l susţină, temându-se de furia triumvirilor. Bibulus, disperat, s-a închis în casă şi n-a ieşit până la sfârşitul consulatului său. Din clipa aceasta Caesar rezolva toate problemele după cum considera necesar. Unii oameni glumeţi, indicând data, au început să scrie nu „anul consulatului lui Caesar şi Bibulus", ci „anul consulatului lui Iulius şi Caesar". Când a luat sfârşit acest cumplit an al consulatului lui Caesar, el a plecat în provincia Galia. Posibilităţile mari de acolo i se păreau chezăşia viitoarelor triumfuri. Adunarea Poporului i-a încredinţat conducerea Galiei Cisalpine de pe ambele maluri ale râului Po. Această regiune era atât de aproape de Roma, încât Caesar, aflându-se acolo, exercita influenţă asupra desfăşurării evenimentelor din capitală ca şi mai înainte. La propunerea lui Pompeius Caesar a obţinut de asemenea conducerea Galiei Narbonensis, care era numită simplu provincie. Această fâşie roditoare, întinsă de-a lungul ţărmului Mării Mediterane, din Italia până în Spania, cu centrul în oraşul Narbonne, se găsea mai la sud de „Galia păroasă", nesupusă încă de Roma. Aşa numeau romanii Galia liberă, fiindcă locuitorii ei nu-şi tundeau părul şi umblau păroşi ca animalele sălbatice. „Galia păroasă" era populată de numeroase triburi, care se duşmăneau. Aceste triburi se deosebeau mult unele de altele. Cei mai sălbatici, belgii, locuiau în nord, între râurile Sena şi Rin. Ei nu făceau comerţ cu negustorii romani, la ei nu existau bogătaşi de prestigiu, iar conducătorii triburilor se supuneau Adunării Poporului, care se compunea din bărbaţi apţi de a purta arma.
Cu totul altfel trăiau cei mai apropiaţi vecini ai provinciei, eduii şi aruernii. Negustorii romani colaborau comercial intens cu aceste triburi, cumpărând la un preţ de nimic aramă, aur, gali săraci, transformaţi în robi pentru datorii. Bogătaşii locali i-au privat de putere pe conducătorii triburilor de odinioară. Nici adunările ostaşilor nu mai aveau la aceste popoare importanţa de altădată. Toate astea provocau nemulţumire şi revoltă printre săraci. Poporul lupta pentru anularea robiei de pe urma datoriilor, pentru împărţirea corectă a pământurilor şi restabilirea legilor democratice. Mişcarea poporului a fost susţinută şi de unii conducători de triburi. Ei constatau cu amărăciune cum galii, care încă nu demult înspăimântau vecinii, sunt nevoiţi acum să plătească bir veneticilor de dincolo de Rin, germanilor. Ariovist, conducătorul unuia din triburile germanice, a reuşit să se stabilească pe malul de asfinţit al Rinului şi acum întreaga Galie era ameninţată de invazia germană. În faţa pericolului trebuiau unite triburile răzleţe ale galilor şi făcute reforme interne pentru a ameliora situaţia sărăcimii şi a uni populaţia în scopul apărării patriei. Conducătorii partidei popularilor au încheiat o alianţă cu helveţii, un trib puternic şi rebel din Galia de Răsărit, care popula regiunile alpine din jurul lacului Geneva. Ei au fost înduplecaţi să se mute pe pământurile roditoare din Apus, unde trebuiau să intre în luptă cu Ariovist şi să oprească năvălirea germană. Helveţii au dat foc oraşelor şi satelor, al căror număr, după cum se spune, depăşea patru sute, şi au pornit la drum cu nevestele şi copiii, însă nobilimea din Galia era nemulţumită de strămutarea ce se pregătea, deoarece se temea că venirea helveţilor va consolida partida popularilor şi va conduce la instaurarea legilor democratice de pe vremuri, care încă existau în trib.
Când Caesar (în primăvara lui 58 î.Hr.) a sosit în Galia Narbonensis, i s-a prezentat o delegaţie de edui bogaţi, care l-au rugat să împiedice strămutarea helveţilor. Aflându-se încă în Italia, Caesar a analizat situaţia din Galia şi îşi dădea seama că în lupta pentru ea romanii vor avea doi rivali — helveţii şi germanii. Solii eduilor au venit la timp: invazia militară în Galia putea fi acum motivată şi, ceea ce era mai important, a apărut posibilitatea de a distruge duşmanii unul câte unul. Strămutarea a început ca răspuns la ofensiva germanilor, prin urmare, Ariovist nu-i va ajuta pe helveţi, când Caesar va încerca să profite de moment pentru a zdrobi unul dintre rivalii principali.
Potrivit zvonurilor, helveţii numărau peste 300 de mii şi aproximativ un sfert din acest număr erau ostaşi. Caesar avea tot temeiul să-şi mărească armata. Afară de cele patru legiuni ale sale, el a mai recrutat în Galia Cisalpină încă două.
Helveţii, temându-se să lupte cu Roma, au cerut permisiunea lui Caesar de a termina strămutarea începută. Însă guvernatorul general a refuzat: el avea nevoie de un pretext pentru a-şi mări armata şi rezultatul paşnic al tratativelor nu-i convenea. În curând, convingându-se că mutarea helveţilor spre Apus continuă, Caesar a început să-i urmărească. Helveţii evitau bătălia decisivă, iar o parte dintre gali, care-i simpatizau, amânau asigurarea lui Caesar cu proviziile făgăduite. Situaţia romanilor a devenit critică, deoarece ei aveau alimente numai pentru două zile. Încetând urmărirea, Caesar şi-a condus armatele spre Apus, unde, în oraşul tribului eduilor, după cum ştia el, fuseseră aduse multe produse alimentare. Văzând că Caesar se retrage, helveţii au prins curaj şi, pornind în goană după romani, i-au atacat în împrejurimile oraşului Bibracte, capitala eduilor. S-a încins o luptă în care superioritatea tacticii şi a armamentului roman le-a asigurat romanilor biruinţa. Helveţii semisălbatici s-au retras, suferind pierderi mari. Caesar a ordonat helveţilor să se întoarcă în regiunile părăsite de ei, având teamă ca nu cumva germanii să ocupe pământurile rămase pustii.
După victoria asupra helveţilor aproape toate popoarele din Galia răsăriteană şi-au trimis delegaţiile la Caesar cu rugămintea insistentă de a le ajuta să respingă invazia germanilor. Acum, când nu era nici o speranţă că helveţii îi vor ajuta, frica de germanii sălbatici şi cruzi a unit întreaga populaţie din Galia. Caesar a înţeles că pentru a-şi menţine în Galia poziţia câştigată cu atâta greu, el nu poate evita ciocnirea cu conducătorul germanilor, Ariovist.
Pretextul pentru războiul cu Ariovist a fost găsit uşor. Caesar i-a propus căpeteniei germanilor să-i scutească de biruri pe edui, aliaţii Romei, şi să se prezinte la el pentru tratative.
— Dacă voi avea nevoie de Caesar, a răspuns germanul mândru, eu mă voi duce la el. Dacă însă Caesar vrea să mă vadă, să vină el la mine. În loc de grija pentru eduii cotropiţi de germani, n-ar fi oare mai bine ca Caesar să-i elibereze de biruri pe acei gali pe care i-au subjugat romanii?
Acest răspuns l-a făcut pe Caesar să grăbească pregătirile de război. Mai întâi trebuia rezolvată problema aprovizionării armatei. Ariovist a pătruns în spatele romanilor şi le-a tăiat drumul pe care ei transportau proviziile. Tabăra lui Caesar a fost cuprinsă de nelinişte. Tinerii din familii bogate, care aveau în armata romană funcţii importante şi au plecat cu Caesar în Galia în scopul îmbogăţirii, erau foarte nemulţumiţi. Caesar le-a propus să se întoarcă acasă.
— Nu cred, a spus el, că germanii lui Ariovist sunt mai puternici decât cimbrii şi teutonii, iar eu nu mă consider un conducător de oşti mai rău decât Marius.
Fricoşii au fost alungaţi şi spiritul combativ al armatei a fost restabilit.
Caesar a hotărât să acţioneze energic: el şi-a împărţit armata în două şi a trimis în spatele duşmanului două legiuni, care le-a tăiat germanilor calea spre pământurile de unde primeau ei produse alimentare. Ariovist a atacat legiunile din spate, însă romanii, care au organizat bine apărarea, au rezistat. Când însă au sosit forţele principale ale lui Caesar, germanii au fost zdrobiţi. Caesar a urmărit duşmanul până la Rin. Ariovist s-a salvat, însă o bună parte din armata sa a pierit în timpul retragerii.
Lăsând comanda armatei pe seama ajutorului său, Labienus, Caesar a plecat iarna (58-57 î.Hr.) în Galia Cisal-pină, unde s-au adunat multe personalităţi politice din Roma. Caesar dădea bucuros ori promitea fiecăruia tot ce i s-ar fi cerut. El socotea că bunurile capturate de la duşman e cel mai bine să le folosească în scopul mituirii concetăţenilor influenţi. În curând însă, primind veşti alarmante, Caesar a fost nevoit să se întoarcă din nou dincolo de Alpi.
Printre căpeteniile galilor erau oameni care visau la unificarea ţării şi la crearea statului gal independent. Acum, când helveţii au fost distruşi, iar germanii alungaţi peste Rin, Roma ameninţa independenţa Ţării. Ultima speranţă a galilor erau triburile numeroase ale belgilor, care locuiau la nord de râul Sena. Înţelegând că nu pot evita invazia romanilor în ţara lor, aceste popoare primitive iubitoare de libertate s-au unit şi au creat o armată numeroasă pentru vremea aceea. Caesar şi-a completat armata cu încă două legiuni şi, neaşteptând atacul belgilor, a trecut râul Sena şi şi-a condus legiunile spre nord.
Grija principală a lui Caesar a fost de a-şi disloca armatele astfel, ca belgii să nu le poată tăia drumurile şi să nu-i împiedice pe romani să-şi aducă forţe noi şi provizii din provincie.
Când s-a arătat armata imensă a belgilor (după spusele dezertorilor, ea număra peste 300 de mii de ostaşi), Caesar s-a închis în tabără, refuzând lupta. Duşmanul a încercat să ocupe tabăra romană, însă n-a reuşit să treacă peste şanţurile adânci şi late, peste palisade. De asemenea, n-a reuşit să ocupe drumul pe care se aduceau provizii în tabăra lui Caesar. În curând, suferind de foame, triburile inamicului au început să se disperseze. Împrejurimile erau pustii, iar transportarea produselor alimentare, adunate în toată ţara, n-a putut fi organizată bine de belgi. Conducătorii triburilor au promis unul altuia ajutor în cazul în care romanii vor năvăli pe pământurile lor şi au plecat. Aproape fără vărsare de sânge Caesar a reuşit să dezbine cel mai războinic popor din Galia şi acum supunerea acestuia depindea doar de timp.
La început Caesar nici nu credea în succesul său şi, suspectând o stratagemă, se temea să înceapă urmărirea celor ce se retrăgeau. Când însă legiunile, în sfârşit, au pornit spre nord, o parte din belgi a trecut îndată de partea romanilor. Numai triburile răsăritene au opus rezistenţă. Dar soarta lor era pecetluită, deoarece acum romanii aveau nu numai superioritate militară, dar şi numerică. Caesar a asediat oraşele lor şi i-a forţat să depună armele. Războiul din nordul Galiei a continuat încă un an şi uneori romanii ajungeau în situaţii dificile. Odată, respingând cavaleria romană, belgii au încercuit două legiuni şi au omorât toţi comandanţii. Caesar, luându-şi scutul, a pornit înainte printre rândurile celor ce se luptau şi a răzbătut la cei încercuiţi. Văzând ce pericol îl ameninţă pe comandantul lor, ostaşii legiunii a zecea, una dintre cele mai devotate lui Caesar, i-au venit în ajutor. Dacă nu se întreprindea această acţiune, te miri ciacă cineva din cei încercuiţi scăpa cu viaţă. Spre sfârşitul anului Belgia a fost supusă complet. Din cei 60 de mii de oameni ce continuau să se împotrivească au scăpat teferi, după cum presupunea Caesar, nu mai mult de 500, iar din câteva sute de căpetenii, numai trei. Şi-au păstrat independenţa doar triburile din partea cea mai de nord, care locuiau în deltele râurilor Rin şi Schelda.
Iarna a doua a consulatului său (57-56 î.Hr.) Caesar a petrecut-o în Galia Cisalpină. Din Roma soseau veşti alarmante. In lipsa lui Caesar relaţiile dintre Crassus şi Pompeius s-au înrăutăţit din nou şi nobilimea ostilă triumviratului n-a pierdut prilejul să profite de aceasta. Pentru a consolida poziţia triplei alianţe, romanii trebuiau uimiţi prin succesele obţinute de către triumvirii biruitori. Stăpânitorii de robi romani doreau nespus de mult noi cotropiri: deprinşi să ducă o viaţă luxoasă, ei în ultimii ani s-au împotmolit în datorii, contând pe bogăţiile provinciilor asiatice. Însă exploatarea a ruinat Asia, renumită prin bogăţiile sale imense. La Roma a început să se resimtă lipsa de bani şi tot mai puternic răsunau vocile care cereau noi cotropiri.
Primele succese ale lui Caesar încă nu ofereau motive pentru a afirma că Galia, care teritorial era de două ori mai mare decât Italia, iar în ce priveşte populaţia nu îi era inferioară, e supusă definitiv. Totuşi Caesar a hotărât să folosească starea de spirit a romanilor şi să comunice despre cucerirea Galiei. Anume acesta era momentul, aşteptat atâta timp şi cu atâta nerăbdare. În sfârşit, Caesar o putea lua înaintea rivalilor săi şi se putea plasa pe primul loc în triumvirat.
Acest prilej trebuia folosit cu orice preţ. Caesar nu se sfia de faptul că picior de ostaş roman încă nu a călcat în Galia Apuseană, că Galia Sudică, Aquitania, încă era liberă şi chiar triburile care aveau cele mai bune relaţii cu romanii — eduii, secuanii, remii — au consimţit să-i considere pe romani aliaţi, ocrotitori, însă nu stăpâni. Toate rămâneau pe ultimul plan în comparaţie cu scopul esenţial — de a deveni, în sfârşit, persoana principală nu numai în provincie, dar şi la Roma.
Trimiţând de ochii lumii o legiune pentru a primi semnele de supunere de la triburile mici care populau regiunea dintre Sena şi Loara, Caesar a raportat Senatului roman despre sfârşitul cuceririi Galiei. Această veste a stârnit la Roma entuziasm. Senatul a hotărât să se sărbătorească timp de 15 zile prin solemnităţi şi tedeumuri de mulţumire victoria repurtată: în Galia Cisalpină a fost trimisă o delegaţie pentru a-l saluta şi a-i mulţumi victoriosului comandant de armată.
Caesar ştia că de unul singur nici acum nu va putea zdrobi atotputernica nobilime veche şi nu va putea pune mâna pe Roma: calea spre putere, ca şi mai înainte, trecea prin triumvirat. Caesar a hotărât să folosească succesul răsunător şi autoritatea crescândă mai întâi în scopul consolidării triumviratului. La rugămintea lui în oraşul Luca din Galia au sosit Pompeius şi Crassus. Triumvirii erau însoţiţi de adepţii lor. În total la Luca s-au adunat peste 200 de senatori, pe care îi însoţeau 120 de lictori. La consfătuire s-a hotărât să se lupte pentru ca în anul viitor să fie aleşi în calitate de consuli Pompeius şi Crassus. După consulat Pompeius trebuia să devină administrator al Spaniei, iar Crassus, al Siriei. Învingătorul lui Spartacus se aştepta să cucerească în Răsărit faima lui Alexandru cel Mare, declarând război părţilor şi cucerind bogata Mesopotamie. Lui Caesar viitorii consuli trebuiau să-i prelungească pe încă 5 ani proconsulatul în Galia, care expira peste un an (în 54 î.Hr.) şi să ofere mijloace pentru mărirea armatei lui cu încă două legiuni. Ultima condiţie multora li se părea suspectă, însă pentru Caesar ea era cea mai importantă. Căzând de acord cu Caesar, Crassus şi Pompeius s-au întors la Roma.
Deşi alipirea Galiei a fost declarată şi sărbătorită în mod solemn, anul al treilea al proconsulatului lui Caesar a fost marcat prin lupte nu mai puţin crâncene decât în primii doi ani. Când galii, uimiţi de comportarea lui Caesar, au înţeles că alipirea lor la Roma e legată nu numai de pierderea independenţei în politica externă, ci şi de plata birurilor, s-au răsculat: tot litoralul de la gura Loarei până la gura Rinului s-a ridicat împotriva Romei.
Potolirea Aquitaniei, sfâşiate de un război intern, s-a dovedit a fi uşoară, dar triburile veneţilor, care populau partea de asfinţit a Galiei, Armorica, au continuat lupta timp de un an. Construind o flotă pe Loara şi ordonându-i să plece spre mare, Caesar a condus forţele terestre spre Asfinţit. Asedierea oraşelor maritime ale veneţilor nu s-a încununat de succes. Dominând pe mare, veneţii puteau să-i aprovizioneze pe asediaţi cu toate cele necesare. Rezultatul războiului trebuia să-l decidă numai lupta maritimă, însă navele cu pânze ale veneţilor, cu bordurile lor înalte, erau mult mai bine acomodate pentru navigaţie, decât galerele romane construite pe Loara. Romanii au învins numai datorită unui plan ingenios al comandantului flotei romane, Decimus Brutus. Legând seceri la capetele unor prăjini lungi, romanii au tăiat frânghiile care ţineau pânzele corăbiilor duşmane. Navele inamicului şi-au pierdut mobilitatea şi corăbiile romanilor au căpătat posibilitatea să le asalteze. Timpul liniştit ce s-a lăsat pe mare a complicat şi mai mult situaţia veneţilor şi întreaga lor flotă a fost distrusă. După aceasta s-au predat şi oraşele maritime asediate. Răfuiala cu veneţii a fost cruntă. Caesar a ordonat să fie executate căpeteniile tribului, iar locuitorii să fie vânduţi în robie. Banii obţinuţi Caesar i-a împărţit ostaşilor săi.
Spre sfârşitul verii celui de-al treilea an de război aproape toată Galia i s-a supus lui Caesar şi el, mulţumit, a petrecut iarna în Italia de Nord. Pe neaşteptate a fost primită vestea despre un nou atac al germanilor de dincolo de Rin: două triburi — uzipeţii şi tencterii — au trecut râul şi au ocupat pământurile de pe malul de asfinţit al Rinului. Caesar a pornit imediat spre armata sa, voind să curme invazia de la bun început, deoarece galii se puteau uni uşor cu germanii pentru a duce lupta în comun împotriva Romei. Când armata romană s-a apropiat de germani, aceia au trimis la Caesar soli pentru a duce tratative paşnice. Ei l-au rugat pe Caesar să nu-i izgonească din Galia. Caesar, folosind armistiţiul, s-a apropiat mai mult, iar apoi a atacat inamicul prin surprindere. Suferind pierderi mari, tencterii şi uzipeţii s-au retras dincolo de Rin. Urmărindu-i, Caesar a ordonat sa fie construit un pod şi trecând peste Rin, timp de 18 zile a jefuit pământurile germanilor. Victoria în lupta cu germanii l-a îndemnat pe Caesar la acţiuni mai îndrăzneţe. El a fost primul roman care a cutezat să pornească cu armata sa pe Oceanul Atlantic şi să traverseze Marea Atlantică. În această mare, după cum se zvonea, se afla insula Britannia, de o mărime fabuloasă, şi unii de fapt nu credeau că poate exista o insulă atât de mare. Dăinuiau de asemenea multe legende despre zăcămintele de cositor, argint şi despre alte bogăţii de acolo. De două ori Caesar a trecut (55 şi 54 î.Hr.) în Britannia de pe ţărmurile Galiei, însă n-a găsit nimic. Triburile înrudite cu galii, care populau Britannia, erau sărace. Şi cu toate că nu aveau nimic din cele pentru care merită să lupţi, ele îi opuneau lui Caesar o rezistenţă înverşunată. Alimentele romanilor erau pe sfârşite, iar duşmanul nu avea de gând să depună armele. Din fericire, unul dintre părtaşii lui Caesar — un comandant de oşti gal — şi-a asumat misiunea de intermediar şi a reuşit să-l înduplece pe cârmuitorul britanilor să se împace cu romanii. Caesar afirma mai târziu că britanii au promis să-i plătească bir, însă după ce romanii au părăsit insula, de acolo nu sosea nici o plată.
Intorcându-se în Galia, Caesar a aflat despre moartea fiicei sale, Iulia, soţia lui Pompeius. Aceasta a fost o lovitură grea pentru el. Nereuşita expediţie în Britannia trebuia să provoace un nou avânt al mişcării de eliberare a galilor. Lupta cu ei va cere noi mijloace şi, dacă Pompeius nu-l va susţine pe Caesar, cuceririle din Galia pot fi pierdute uşor.
A venit cea de a patra iarnă a războiului (54-53 î.Hr.) şi Caesar, ca de obicei, a plecat în Italia. Trebuia să clarifice dacă Pompeius nu se va îndepărta de el şi de Crassus în urma faptului că alianţa bazată pe legături de rudenie, care cimenta triumviratul, s-a prăbuşit o dată cu moartea luliei. Înainte de plecare el a repartizat legiunile prin regiunile Galiei, deoarece nici o regiune nu era în stare să hrănească în timpul iernii o armată care număra peste 10 legiuni. De aceasta au profitat triburile dornice de libertate: mai întâi s-au răsculat eburonii, iar apoi nervii, unul dintre triburile belgiene, pe care Caesar îl socotea potolit demult. Ei au luat prin surprindere şi au zdrobit peste 5 mii de romani, iar apoi au asediat în tabără o legiune condusă de Quintus Cicero, fratele mai mic al renumitului orator. Caesar a trebuit să renunţe la plecarea în Italia şi să se întoarcă imediat.
Mai întâi el s-a grăbit să-i vină în ajutor lui Quintus Cicero, asediat pe pământul nervilor. Inamicul i-a ieşit în întâmpinare. Caesar a ales un loc unde, cu o armată neînsemnată, s-ar fi putut apăra de duşmanii numeroşi şi a construit o tabără. El îi oprea pe soldaţii săi de la încăierări, arătând în toate chipurile că-i este frică de forţele superioare ale duşmanului. Când însă nervii, uitând de prudenţă, au atacat tabăra, romanii le-au dat o lovitură distrugătoare.
Această biruinţă i-a potolit pentru un timp pe galii de nord. Toată iarna Caesar umbla fără răgaz dintr-un loc în altul, curmând noile comploturi şi tulburări care apăreau peste tot. Mulţi se uimeau cât de uşor suportă Caius Iulius greutăţile vieţii de campanie şi iarna aspră. Doar la Roma el era vestit prin firea sa fragilă, care părea nepotrivită pentru un ostaş. Se credea că anume corpul lui slab, durerile de cap, accesele de epilepsie, care i se întâmplau, îl vor face inapt pentru serviciul militar. Insă pe acei care cunoşteau ambiţia lui Caesar nu i-a mirat că el a ştiut să-şi învingă defectele, îndurând cu uşurinţă lipsurile care erau peste puterile oamenilor voinici. Caezar considera că o condiţie obligatorie pentru educarea ostaşilor e datoria comandantului de oşti să suporte lipsurile alături de ei. El nu folosea problemele de sănătate drept motiv pentru a-şi reduce din însărcinări; asprimea vieţii militare a devenit pentru el o doctorie împotriva tuturor bolilor. Marşurile, hrana moderată, aerul curat l-au ajutat să-şi învingă slăbiciunea, pentru a-şi face corpul puternic şi rezistent. El dormea de obicei în căruţă, în aer liber. Distracţia preferată a lui Caesar era călăria: punând mâinile la spate, el putea să galopeze în goană nebună pe orice drum. Şezând pe cal, după cum povesteau subalternii lui, Caesar în acelaşi timp dicta scrisori la doi secretari astfel încât ei abia reuşeau să scrie. Nu în zadar a apărut legenda conform căreia Caesar putea în acelaşi timp să facă două şi chiar trei lucruri.
Ostaşii povesteau cu entuziasm despre modestia şi simplitatea lui Caesar. Odată iarna el împreună cu ostaşii săi a fost prins pe drum de o vreme rea şi a nimerit la un om sărac, în a cărui căsuţă putea să încapă numai un om.
— Onorul, a spus Caesar, se dă celui mai puternic, iar necesarul celor mai slabi.
