— Supunându-i pe părţi, declara Marcus Crassus, eu voi pătrunde până în ţările indienilor şi până la mare, dincolo de ei.
Crassus a început pregătirile de plecare în Siria şi pentru viitorul război cu părţii. În iarna 55-54 î.Hr. el a sosit la Brundisium. Era un timp mohorât, iar marea era agitată, însă el a ordonat corăbiilor să pornească în larg, luând la bord o parte din oştire. Furtuna a distrus multe vase.
Consulul împreună cu celelalte oştiri a plecat pe uscat, prin Balcani.
Când Crassus a pornit în campanie, avea peste şaizeci de ani, dar părea mult mai bătrân. Era chel şi cam surd.
— A cam întârziat bătrânul cu campania, şuşoteau soldaţii.
Ajungând în Siria, Crassus a pornit mai departe, spre Mesopotamia. El a izbutit să treacă peste fluviul Eufrat. Un şir de oraşe s-au supus benevol romanilor, şi numai Zenodotia i-a opus rezistenţă. După o scurtă asediere oraşul a fost cucerit, jefuit, iar locuitorii vânduţi.
Soldaţii l-au proclamat pe Crassus împărat. El a acceptat titlul, deşi ruinarea oraşului Zenodotia era o victorie cu totul neînsemnată. Mulţi spuneau:
— Crassus nu speră să obţină biruinţe mai mari, de aceea se grăbeşte, mulţumindu-se cu puţinul.
Veni toamna. Lăsând în oraşele cotropite ale Mesopota-miei câteva garnizoane, cam vreo şapte mii de ostaşi, Marcus Crassus s-a întors cu celelalte forţe în Siria. Aceasta a fost o mare greşeală. Crassus a pierdut mult timp şi duşmanul a reuşit să se pregătească mai bine de luptă. Consulul însă, pornind spre Siria, acţiona ca un negustor, nu ca un comandant de armată. El nu-şi pregătea ostaşii pentru viitoarele lupte, ci îşi socotea veniturile stoarse din oraşele cucerite. Timp de mai multe zile el a cântărit bogăţiile templului zeiţei Atargatis din Hieropolis. Se spunea că în aceste luni Crassus a reuşit să jefuiască şi templul din Ierusalim. El a luat de acolo banii şi obiectele de aur. Toate acestea provocau diferite discuţii şi ironia soldaţilor.
Cu venirea primăverii oştirile romane au început pregătirea de campanie. La Crassus au sosit solii regelui part:
— Dacă oştirea care merge împotriva noastră este trimisă de poporul roman, noi vom duce un război crunt. Dacă însă tu, Crassus, ai pornit o campanie în propriul tău interes, regele Pârtiei nu va începe operaţiile militare. Cruţându-ţi bătrâneţile, el va permite retragerea soldaţilor romani, pe care i-ai lăsat în oraşele Mesopotamiei.
Ca răspuns, Crassus a declarat cu mândrie:
— Nu-i voi răspunde regelui acum. Ii voi răspunde în Seleucia (mare oraş şi una din capitalele regatului Pârtiei).
Căpetenia soliei Parţiei a izbucnit în râs. El i-a întins lui Crassus mâna cu palma în sus şi a exclamat:
— Mai degrabă va creşte păr în palmă, decât vei vedea Seleucia!
A început războiul cu Parţia, stat imens ce se întindea de la Golful Persic până la Marea Caspică.
La Crassus au venit fugari romani din Mesopotamia, care au povestit despre invazia părţilor, despre forţa şi numărul lor mare: — Nu poţi fugi de ei!...
— Nu-i poţi ajunge, sunt invincibili!... Săgeţile lor străpung cea mai durabilă armură... Săgeţile părţilor nu se văd în zbor...
Mulţi îl sfătuiau pe Crassus să nu se grăbească, mai întâi să afle mai multe despre duşman. Se vorbea despre unele semne rele. Romanii antici înaintea fiecărei campanii ghiceau după zborul păsărilor, după măruntaiele animalelor jertfite şi credeau că aşa poate fi cunoscută voinţa zeilor. Dar Crassus nu voia să asculte pe nimeni. El a refuzat să amâne plecarea. A refuzat să urmeze şi sfatul regelui armean Artavasdes, care sosise împreună cu şase mii de călăreţi şi a promis să-i mai dea şi alt ajutor, dacă Crassus va trece prin Armenia.
— Munţii patriei mele, a spus Artavasdes, sunt prielnici şi neprimejdioşi. Acolo cavaleria părţilor nu-şi poate desfăşura forţele.
Crassus a rămas mulţumit de propunerea regelui, însă a clătinat din cap:
— Nu, a spus el, eu trebuie să plec în Mesopotamia, unde am lăsat mulţi ostaşi romani viteji. Nu-i pot părăsi în voia sorţii.
Regele armean a plecat din tabăra romanilor.
În primăvara anului 53 î.Hr. Crassus a pornit împotriva parţilor.
In luna mai legiunile lui au ajuns la Eufrat, peste care au zidit un pod. Când oştile au trecut pe celălalt mal, podul a fost distrus de furtună.
— Nu vă temeţi, ostaşi, că podul a fost distrus, s-a adresat Crassus soldaţilor, să nu credeţi că aceasta prevesteşte nenorocire. Voi n-o să mai aveţi nevoie de el. Jur că după ce-i vom distruge pe duşmani, ne vom întoarce prin Armenia...
Soldaţii au murmurat încuviinţător, însă au amuţit, când Crassus a mai rostit:
— Oşteni, nici unul dintre voi nu se va întoarce pe acest drum...
Aceste cuvinte sunau cam straniu.
— Nici unul dintre noi nu se va întoarce, s-au gândit soldaţii romani superstiţioşi.
În aceeaşi zi, în timpul împărţirii alimentelor, ostaşilor li s-a dat linte şi sare. Aceasta din nou a produs o impresie neplăcută, deoarece la Roma linte şi sare se punea în faţa celui mort în semn de doliu.
Înainte de a porni mai departe, comandantul de oşti trebuia, conform obiceiului, să aducă o jertfă de purificare pentru a cere zeilor izbândă. Când preotul i-a întins lui Crassus măruntaiele animalului sacrificat, acesta le-a scăpat jos. El le-a ridicat repede şi a spus zâmbind:
— Bătrâneţile, ce să-i faci! Dar mâinile mele nu vor scăpa arma!
Cu aceste cuvinte Crassus a vrut să-i însufleţească pe ostaşi. Însă ele n-au impresionat pe nimeni.
— Războiul începe cu semne rele, şuşoteau soldaţii.
Armata lui Crassus a pornit de-a lungul râului. Oştirea romanilor număra şapte legiuni: patru mii de călăreţi, detaşamente de infanterişti, în total aproape patruzeci de mii de ostaşi. Înainte mergeau cercetaşii, care peste puţin timp au anunţat că ţinutul din jur este nepopulat, dar se văd multe urme de cai. Amprentele copitelor indicau că nişte călăreţi se retrăgeau în faţa oştirilor romane.
— Părţii fug numai la apropierea romanilor, a spus Crassus.
Soldaţii au prins curaj şi au început a se gândi cu mai mult dispreţ la duşmanul care se teme să intre în luptă cu ei.
Ofiţerii mai prevăzători propuneau ca înaintarea să se facă fără grabă. Caius Casius şi alţi ajutori ai lui Crassus propuneau să se oprească într-un loc întărit, să obţină cât mai multe informaţii despre inamic şi să cerceteze împrejurimile. De asemenea erau de părere că înaintarea trebuie făcută de-a lungul malului râului.
— Râul, îi spuneau ei lui Crassus, va apăra oştirea de un atac prin surprindere din flanc sau din spate. Pe râu, alături de oaste, pot pluti vase cu alimente şi soldaţii nu vor duce lipsă de nimic.
