Fugarii au sosit la Crassus şi i-au comunicat cele auzite, între timp lupta a încetat. Surena, comandantul părţilor, cu oamenii săi de încredere, s-a apropiat de dealul ocupat de romani. El a întins mâna, arătând că e dezarmat, şi le-a propus să înceapă tratative de pace.
— Regele Pârtiei nu vrea război, a spus el.
Romanii s-au bucurat, sperând să se salveze. Crassus, neînţelegând viclenia duşmanului, a încercat să-i convingă de aceasta şi pe soldaţi, însă ei au cerut să se înceapă tratativele, strigându-i:
— Tu ne trimiţi pe noi la luptă, iar acum te temi să te întâlneşti cu cei dezarmaţi.
Ameninţându-l pe Crassus, soldaţii l-au forţat să le facă unele concesii. El a spus, adresându-se ajutorilor săi:
— Conducători de oşti romani! Vedeţi ce fărădelege trebuie să sufăr eu. Sunt forţat să plec. Dacă vă veţi salva, povestiţi Romei că Crassus a murit, înşelat de duşmani, dar nu spuneţi că a fost trădat de concetăţenii săi.
Spunând astea, Crassus a început să coboare dealul. Cu el au plecat Octavius şi încă câţiva oameni. De Crassus s-au apropiat doi călăreţi:
— Trimite pe cineva înainte, au spus călăreţii, lasă să se convingă că acei ce se vor întâlni cu tine sunt dezarmaţi.
Crassus a clătinat din cap, spunând:
— Dacă eu acum aş preţui câtuşi de puţin viaţa mea, nu aş fi venit la voi...
În momentul acesta de Crassus s-a apropiat comandantul parţilor. Adresându-se lui Crassus, el a exclamat:
— Ce s-a întâmplat?! Noi mergem călări, iar conducătorul de oşti roman merge pe jos!
— Fiecare procedează după obiceiul ţării sale, a răspuns Crassus.
— Noi vom pleca spre râu, a spus comandantul părţilor, şi acolo vom semna un tratat despre duşmănia preschimbată în bună înţelegere.
Crassus a ordonat să-i fie adus calul. Conducătorul de oşti al părţilor l-a oprit şi i-a arătat un cal foarte frumos, cu frâu de aur, pe care îl aduseseră ostaşii:
— Regele îţi dăruieşte acest cal!
Crassus a fost ajutat să se urce călare, iar părţii, înconjurându-l, au început să mâne calul cu lovituri de bici. Octavius a apucat de frâu, încercând să ţină calul. Alţi romani de asemenea i-au venit în ajutor lui Crassus.
S-a început o îmbulzeală, învălmăşeală, s-au auzit strigăte, înjurături. Octavius, scoţând sabia, l-a lovit pe unul dintre duşmani, altul în momentul acesta l-a înjunghiat pe Octavius cu un cuţit din spate. Încăierarea a fost scurtă: câţiva romani şi părţi au fost omorâţi. Partul Exatr l-a omorât pe Crassus.
Capul tăiat şi o mână a lui Crassus au fost trimise regelui Parţiei în Armenia, unde se afla el. Totodată a fost organizat un triumf de măscărici. Călare pe un cal mergea unul dintre prizonierii romani, îmbrăcat în haine femeieşti. El îl reprezenta pe Crassus. În frunte, călare pe cămile, mergeau lictorii prizonieri. În vârful legăturilor lor de nuiele în loc de topoare erau capetele tăiate ale ofiţerilor romani. Se spune că părţii au turnat în gura capului lui Crassus aur topit, spunând:
— Setea lui de aur a fost fără margini. Lasă acum să şi-o potolească!
Aşa s-a sfârşit viaţa lui Marcus Licinius Crassus.
POMPEIUS
(cea 106-48 î.Hr.)
Om politic şi general roman. Partizan al lui Sylla, a luptat împotriva lui Quintus Sertorius în Spania şi a înfrânt (71 î.Hr.) armatele lui Spartacus. În 66 î.Hr. a fost numit comandant al armatei romane din Orient, în războiul împotriva lui Mitradate VI, regele Pontului. Îl învinge pe acesta, apoi şi pe Tigran II cel Mare, regele Armeniei. A format, împreună cu Caezar şi Crassus, primul triumvirat (60 î.Hr.). Luptapentru putere dintre el şi Caesar a declanşat războiul civil, în timpul căruia a fost înfrânt la Pharsalos (48 Î.Hr.). A avut legături diplomatice cu Burebista, care i-a promis ajutor militar. Ucis din ordinul lui Ptolemeu XIII, în Egipt, unde se refugiase.
Tatăl lui Cnaeus Pompeius, comandant de oşti roman, nu era agreat de concetăţeni pentru aviditatea de bani, zgârcenia şi aroganţa sa. Fiul lui încă din adolescenţă şi-a cucerit simpatia poporului datorită atitudinii sale prietenoase, modului moderat de viaţă, ajutorului pe care era gata să-l acorde oamenilor.
Tinereţea lui Pompeius a coincis cu epoca cumplită a războaielor civile din Roma. În această perioadă capitala era împărţită în două tabere: aceea a foştilor ţărani, săracii, care trăiau numai din mila statului, şi a bogătaşilor — oprimaţii, care deţineau pământul, bogăţiile, robii şi puterea de stat. Majoritatea sărăcimii romane de mult nu mai avea venituri stabile, nici din meşteşuguri, nici din agricultură, deoarece sclavagiştii preferau munca gratuită a robilor. Oamenii liberi erau sortiţi mizeriei. Însă ei erau cetăţeni romani, de voturile cărora în Adunarea Poporului depindeau rezultatele alegerilor. În fruntea popularilor erau conducători ca Marius, Cinna şi alţii, în fruntea oprimaţilor era Sylla.
Puterea la Roma trecea de câteva ori de la o partidă la alta şi de fiecare dată învingătorii se răfuiau crunt cu învinşii.
Tânărul Pompeius, şovăind şi neştiind la care partidă să adere, era cât pe ce să aleagă tabăra lui Cinna, care, se părea, îi va învinge pe aristocraţi. Auzind că Cinna nu are încredere în el, deoarece este fiul conducătorului oprimaţilor, ba chiar ordonase să fie omorât, Cnaeus Pompeius îi părăseşte pe populari şi se retrage în regiunea italică Picenum, unde avea moşii. În acest timp Sylla, conducătorul oprimaţilor, întorcându-se din războiul cu ţarul Pontului Mitra-date, conduce legiunile sale învingătoare spre Roma. Se apropia încăierarea hotărâtoare dintre oprimaţi şi populari. Cetăţenii înstăriţi îl aşteptau pe Sylla ca pe salvatorul lor, iar cei săraci se gândeau cu groază la răfuiala ce îi aşteaptă.
Fiind în Picenum, Pompeius vedea cum cetăţenii bogaţi părăsesc moşiile proprii şi se adună sub drapelul lui Sylla. El a hotărât atunci în mod irevocabil să adere la oprimaţi, dar a considerat că e înjositor să vină la Sylla ca un biet fugar care cere ajutor. Tânărul ambiţios a preferat să vină la conducătorul optimaţilor în fruntea unei oşti concentrate de el. De aceea, profitând de vechile relaţii ale tatălui său cu cetăţenii înstăriţi din Picenum, el a făcut o tentativă de a-i atrage pe aceştia de partea lui Sylla. Cetăţenii din Picenum au răspuns pozitiv la chemarea lui Pompeius. Unul din adepţii popularilor, adresându-se cetăţenilor din oraş, a spus cu ironie:
— Vreţi să vi-l luaţi în calitate de conducător pe Pompeius, un băieţandru abia venit de pe băncile şcolii.
Locuitorii din Picenum s-au înfuriat şi l-au omorât pe zeflemist. În oraşul Auximum, Pompeius a organizat statul-major şi se ocupa energic cu recrutarea şi instruirea oştirii. Curând el a reuşit să-i respingă din regiune pe democraţi, să adune trei legiuni şi să le asigure cu provizii şi arme. Apoi tânărul comandant de oşti, în vârstă de douăzeci de ani, a pornit fără grabă spre Sylla, zdrobindu-i în calea sa pe populari.
Pompeius a fost nevoit să-şi croiască drum cu legiunile sale pe teritoriul duşman. Oştirile democraţilor au încercat de multe ori să-l înconjoare şi să-l zdrobească. Într-o luptă Pompeius a dat dovadă de un curaj excepţional. El a aruncat primul suliţa şi l-a străpuns pe comandantul cavaleriei inamice. După aceasta călăreţii duşmanului se retrăgeau, producând astfel învălmăşeală în rândurile infanteriei lor.
Curând împotriva lui Pompeius a pornit o armată sub conducerea lui Scipio. Dar lupta n-a avut loc, deoarece soldaţii consulului au trecut (cum s-a întâmplat şi în războiul civil) de partea lui Pompeius. După aceasta toate oraşele italiene au început să treacă de partea lui Pompeius, considerând că acum partida popularilor este învinsă.
Sylla încă nu ştia nimic despre aceste evenimente. Aflând că Pompeius e nevoit să acţioneze împotriva unor forţe mult superioare, Cornelius Sylla s-a îngrijorat de soarta lui şi imediat a pornit în ajutor. Când Pompeius a aflat despre apropierea armatei lui Sylla, el a ordonat alinierea armatei pentru a-l întâmpina solemn pe comandantul suprem, voind să-l impresioneze. Cnaeus Pompeius intuia că Sylla îi va mulţumi, dar a fost răsplătit şi mai generos decât se aştepta. Salutându-l pe Sylla, Pompeius l-a numit împărat. Răspunzându-i lui Pompeius, Sylla l-a numit pe acesta de asemenea împărat. Nimeni nu se aştepta că Sylla îi va da un titlu atât de înalt acestui tânăr. Însă nu numai cu ocazia primei întâlniri, dar şi mai apoi dictatorul se străduia să-i acorde lui Pompeius o atenţie deosebită, evidenţiindu-l printre mulţi alţii. Sylla se ridica în picioare şi îşi descoperea capul, când intra Pompeius.
Mai mult decât atât, devenind stăpânitor al Romei şi al Italiei, Sylla şi-a exprimat dorinţa de a se înrudi cu Pompeius, pentru a-l apropia şi mai mult de partida optimaţilor şi de interesele ei. Pentru aceasta el i-a propus lui Cnaeus să divorţeze de prima sa soţie şi să se însoare cu Aemilia, fiica vitregă a dictatorului. Pompeius n-a îndrăznit să refuze propunerea.
Peste un timp a sosit vestea că popularii adună din nou forţe pentru a declanşa lupta. Unul dintre ei, Perpena, s-a instaurat în Sicilia, străduindu-se să transforme insula în punct de sprijin pentru invazia în Italia. Carbon cu flota sa de asemenea naviga de-a lungul ţărmurilor Siciliei, iar al treilea conducător al democraţilor, Domiciu, a debarcat cu oastea sa în Africa, unde s-au adunat proscrişii urmăriţi de Sylla.
Împotriva lor a fost trimis Pompeius. În scurt timp Pompeius a reuşit să recapete Sicilia de la Perpena, care a fugit, şi să-l ia prizonier pe Carbon. De frică să nu fie învinuit de dictator că îi simpatizează pe democraţi, Pompeius i-a executat pe cei mai de seamă inamici ai lui Sylla, care au căzut în prizonierat. Se spune că el l-a pus pe prizonierul Carbon, om de seamă, care fusese ales de trei ori consul, să stea ferecat în lanţuri în faţa judecăţii, iar apoi a ordonat să fie executat. Pe democraţii mai puţin vestiţi Pompeius îi ajuta să se ascundă, dacă aceasta nu trezea bănuiala lui Sylla, iar pe unii îi ajuta chiar să fugă.
Pompeius a hotărât să-i pedepsească pe locuitorii oraşului sicilian Himeri pentru că i-au susţinut pe democraţi. Unul dintre locuitorii oraşului, Sfenius, a spus:
— Pompeius, vei proceda nedrept, dacă-l vei elibera pe vinovat şi-i vei omorî pe oamenii care n-au nici o vină.
— Pe cine îl consideraţi vinovat? a întrebat Pompeius.
