S-a luat hotărârea de a deseca mlaştinile întinse din partea de sud-est a capitalei, ceea ce ar fi dat sol roditor miilor de ţărani cu puţin pământ. Mari avantaje promitea construirea unui canal care, transformând Tibrul în râu navigabil pentru vasele maritime, trebuia în acelaşi timp să desece locurile mlăştinoase din delta râului. Construcţia unui zăgaz maritim promitea să transforme Ostia în unul dintre cele mai mari porturi, iar săparea unui canal prin istmul Corint trebuia să unească Marea Egee cu Marea Ionică şi să învioreze comerţul dintre Răsărit şi Asfinţit. Construcţia Câmpului lui Marte, a teatrelor luxoase, a bibliotecilor şi a altor clădiri publice, care se proiecta, putea să asigure cu locuri de muncă sărăcimea orăşenească romană.

Înainte de a porni în campanie, Caesar a hotărât să-şi consolideze poziţia la Roma, considerând că pentru aceasta e cel mai indicat să se proclame rege şi să întemeieze o dinastie, asemănătoare dinastiilor monarhilor elini. Deoarece n-avea copii, el l-a înfiat pe nepotul său de la soră, Octavius, în vârstă de şaptesprezece ani. Simpatizanţii lui Caesar răspândeau prin oraş zvonuri că în cărţile vechi scria că pe parţi îi va putea învinge numai un rege. Însă ura faţă de monarhie era foarte puternică la Roma şi Caesar, pentru a evita complicaţiile, trebuia să manevreze cu iscusinţă.

În anul ultimului său consulat Caesar l-a desemnat proconsul pe Marcus Antonius, care îi era devotat. Odată, într-o zi de sărbătoare, Caesar a sosit în For în haina triumfătorului, de culoare purpurie. De el s-a apropiat Antonius, ca să-i pună pe cap coroana de aur. Oamenii, adunaţi din timp de către Antonius, au început să aplaude, însă, când Caesar a respins coroana, aplauzele s-au înteţit şi au răsunat strigăte de salut. Antonius era încredinţat că Caesar a refuzat numai formal, dorind să fie rugat încă o dată. Atunci el din nou i-a propus coroana lui Caesar şi din nou cei angajaţi să aplaude au început să exprime zelos entuziasmul poporului, însă Caesar, înţelegând starea de spirit a mulţimii, şi de data aceasta nu a acceptat puterea regală.

Supărat de nereuşită, Caesar a hotărât să-i pedepsească pe duşmanii săi, fără a ţine cont de poziţia lor socială. Când tribunii populari au dat jos de pe statuile lui Caesar coroanele şi i-au arestat pe oamenii care l-au salutat ca pe un rege, dictatorul i-a lipsit pe tribuni de posturi şi i-a exclus din Senat. Aceasta a provocat o explozie de revoltă împotriva lui Caesar, deoarece tribunii erau consideraţi cele mai importante persoane oficiale. Deosebit de indignaţi au fost reprezentanţii vechii aristocraţii romane, care încă de pe vremea complotului lui Catilina vedeau în persoana lui Caesar un intrigant periculos. Ei nu vedeau că, venind la putere, Caesar nu era deloc dispus să îndeplinească promisiunile date poporului. De exemplu, el a refuzat să adopte legea cu privire la anularea datoriilor, a dizolvat uniunile meseriaşilor, care jucau un rol important în apărarea drepturilor sărăcimii, a redus numărul cetăţenilor care primeau gratuit pâine de la stat. Aristocraţii îl urau pe Caesar, însă înţelegeau că sunt neputincioşi să lupte împotriva dictaturii lui. Unica speranţă ei şi-o puneau în moartea lui Caius Iulius Caesar. Senatorii au urzit un complot, care îşi punea drept scop uciderea lui Caesar şi restabilirea tradiţiilor republicane vechi. In fruntea complotului se aflau Marcus Brutus, Decimus Brutus, Albinus şi Cassius. Numărul complotiştilor curând a ajuns la 60 şi zvonurile despre atentatul ce se pregătea s-au răspândit prin oraş. Prietenii îl preveneau pe Caesar şi îl sfătuiau să întărească paza, însă el nu acorda atenţie numeroaselor informaţii pe care le primea zilnic. Majoritatea erau false. Denunţătorii făceau încercarea de a se răfui cu duşmanii lor personali şi de a cuceri simpatia lui Caesar: azi ei îl învinuiau pe Brutus, mâine pe Antonius. Caesar a fost cuprins de apatie:

— Mai bine, spunea el, o dată să mori, decât să trăieşti sub presiunea fricii permanente. Ce ţi-e scris, în frunte ţi-e pus. Cea mai bună moarte e aceea care vine pe neaşteptate.

Complotiştii au hotărât să-l ucidă pe dictator la idele lui Marte. În această zi trebuia să aibă loc şedinţa Senatului, la care se proiecta ca Iulius Caesar să fie proclamat rege al tuturor pământurilor din străinătate şi să i se permită să poarte coroană regală dincolo de hotarele Italiei. Cu câteva zile înainte de aceasta un vrăjitor l-a preîntâmpinat pe Caesar să fie precaut la idele lui Marte. Deşi Caesar nu credea în spusele profeţilor, de data aceasta soţia sa, îngrijorată, l-a înduplecat să simuleze o boală şi să nu iasă din casă. Răzvrătiţii pricepeau că s-a aflat despre complot şi evitau amânarea şedinţei. Decimus Brutus, în care dictatorul avea atâta încredere, încât l-a desemnat chiar printre moştenitorii săi, s-a dus la Caesar.

— Tu, a spus el, prea des ai desconsiderat Senatul. N-are rost să faci aceasta acum, când senatorii au căzut de acord să te proclame rege.

Caesar n-a ţinut seama de sfatul soţiei sale şi a ieşit din casă. În drum spre curia lui Pompeius, unde urma să aibă loc şedinţa Senatului, ei au întâlnit profetul care-l preîntâmpinase pe Caesar despre pericol:

— De ce nu se împlineşte profeţia ta? a întrebat Caesar cu ironie. Idele lui Marte au venit, iar eu încă-s viu.

— Au venit, însă n-au trecut, a răspuns prezicătorul. Aceste cuvinte au devenit mai târziu proverbiale.

Când Caesar s-a apropiat de curie, unul dintre partizanii săi i-a înmânat un mic sul de papirus cu vestea despre atentatul ce se pregătea.

— Citeşte imediat aceasta, Caesar, a spus el, şi nu arăta nimănui. E ceva important pentru tine.

Insă mulţimea de simpatizanţi l-a distras pe dictator şi el a intrat în Senat, fără a citi cele scrise. Temându-se ca puternicul Antonius să nu-i împiedice pe ucigaşi, Decimus Brutus l-a reţinut cu vorba la intrarea în Senat.

Intre timp, Caesar a intrat în curie şi toţi, stând în picioare, l-au salutat pe dictatorul atotputernic. Câteva zeci de complotişti au încercuit fotoliul lui Caesar. Unul din ei, Tullius Cimber, a început să-l roage insistent să-l reîntoarcă din exil pe fratele său. Când Caesar a refuzat, Tullius l-a înşfăcat pe dictator de marginea togii şi, trăgând cu putere, i-a dezgolit gâtul. Acesta a fost semnalul. Complotiştii, scoţând de sub mantii paloşele, s-au aruncat asupra dictatorului. Ei au convenit din timp că fiecare îi va pricinui lui Caesar cel puţin o rană, pentru ca nimeni să nu poată spune că nu e vinovat de cele întâmplate. S-a produs o încăierare şi, izbind în Caesar, complotiştii şi-au cauzat răni unul altuia. Din toate părţile paloşele erau îndreptate asupra lui Caesar. El s-a ales cu 23 de răni, însă numai două au fost mortale. Senatorii priveau în tăcere la ceea ce se petrecea, fără să-i ia apărarea lui Caesar şi fără să cheme în ajutor. Dictatorul a căzut însângerat la picioarele statuii lui Pompeius. Părea că Pompeius îl priveşte cu satisfacţie pe rivalul său, întins la picioarele lui. Când totul s-a sfârşit, Marcus Brutus a vrut să se adreseze cu un discurs Senatului, însă, dezmeticindu-se, senatorii au luat-o la fugă, răspândind prin oraş spaimă şi panică.

Caesar a murit în al 56-lea an al vieţii, trăind aproape cu patru ani mai mult decât Pompeius. El n-a ştiut să beneficieze de măreţia şi puterea la care a năzuit toata viaţa şi pe care le-a obţinut cu atâta greu. Însă nici complotiştii nu şi-au atins scopul; puterea Senatului a fost restabilită. Nici una dintre persoanele implicate în omorul lui Caesar n-a rămas în viaţă. Despre soarta lor se va vorbi în biografia lui Brutus.

CICERO

(cea 106-43 î.Hr.)

Om politic, orator, filozof şi scriitor roman. A demascat, în calitate de consul, conjuraţia lui Catilina împotriva Senatului (63 Î.Hr.). L-a sprijinit politic pe Octavianus, nepotul lui Caesar, şi a fost asasinat din ordinul lui Antonius, pe care îl atacase. A ilustrat proza şi elocinţa latină prin discursuri politice (Catilinarele, Filipicele), pledoarii juridice şi tratate de retorică şi stil. Gânditor eclectic, optând pentru platonism şi teoria cunoaşterii şi pentru stoicism în etică (Despre supremul bine şi supremul rău, Despre îndatoriri, Despre natura zeilor), a introdus în cultura latină temele metafizicii greceşti şi a contribuit în mod esenţial la constituirea terminologiei filozofice europene.

Marele orator, scriitor şi om politic Marcus Tullius Cicero s-a născut la 3 ianuarie 106 î.Hr. În apropierea oraşului Arpin din Latium (aproape 90 de kilometri distanţă până la Roma). Mama sa făcea parte din reputatul neam al Helvilor, tatăl său provenea dintr-o familie romană de rang inferior. Supranumele Cicero al neamului Tullius înseamnă „bob de mazăre". Unii credeau că cineva din strămoşii marelui orator a avut pe nas un neg, asemănător cu un bob de mazăre. Alţii presupuneau că un strămoş al lui a fost grădinar vestit şi cultiva mazăre. Nimeni din neamul lor n-a ocupat funcţii importante în stat şi de aceea, când Cicero a devenit consul, reprezentanţii nobilimii îl numeau cu dispreţ parvenit, „om nou".

Încă din copilărie Cicero a dat dovadă de capacităţi excelente la învăţătură. El se evidenţia prin facultăţi şi memorie uneori uimitoare. Unii părinţi ai tovarăşilor săi veneau la şcoală să vadă această mică minune.

Când Cicero a crescut, tatăl său s-a stabilit la Roma, dorind să-l dea pe el şi pe fratele său, Quintus, la învăţătură. În capitală tânărul Cicero studia dreptul roman, filozofia greacă şi elocinţa. Aici el a avut posibilitatea să asculte discursuri ale oratorilor celebri Marcus Antonius (bunicul triumvirului), Licinius Crassus.

La Roma pe atunci activau cei mai cunoscuţi reprezentanţi ai filozofiei greceşti. Cicero a audiat lecţiile celebrului Philon, conducătorul Academiei din Atena.

Aflându-se în societatea savanţilor şi scriitorilor greci, el a însuşit temeinic limba şi literatura greacă. Poetul grec Archeu i-a dezvoltat viitorului orator gustul pentru beletristică şi poezie: în tinereţe şi chiar la vârsta maturităţii Cicero scria versuri. L-a pasionat mai ales dialectica, arta de a discuta şi a convinge.

Făcea exerciţii de declamaţie, alcătuia discursuri în limbile greacă şi latină. Faimosul artist Rosciu îl învăţa pe Cicero arta pronunţării, modulării vocii şi gesturile oratorice.

După absolvirea şcolii Marcus Tullius a servit în armată şi a participat la Războiul Aliaţilor. La încheierea serviciului militar Cicero, la vârsta de ciouăzeci de ani, a hotărât să-şi consacre viaţa activităţii politice.

În Roma republicană tinerii care nu proveneau din viţă de nobil puteau să obţină faimă numai manifestându-se în public la vreun proces politic zgomotos în calitate de apărători sau acuzatori. Aceasta era o ocazie în care ei îşi puteau expune opiniile referitoare la anumite probleme ale vieţii sociale, când puteau atrage atenţia asupra lor, când puteau obţine popularitate printre alegători.

Însă momentul pentru manifestările publice era nefavorabil: continua războiul civil, ţara era cuprinsă de un val de teroare, orientat împotriva partidei popularilor. Zilnic se afişau liste ale oamenilor condamnaţi la moarte. Ucigaşi angajaţi, corupţi de către adepţii lui Sylla, hoinăreau seara pe străzile întunecoase ale Romei. Ei dădeau buzna în casele bogătaşilor ori îi ucideau chiar în stradă, iar apoi, sub diferite pretexte, le luau averea.

Fiind un om onest, Cicero se îngrozea de cruzimile şi fărădelegile pe care le săvârşeau partizanii lui Sylla. El s-a decis să ia apărarea nefericitelor victime ale regimului dictatorial. Una dintre ele a fost Rosciu.

Pe o stradă din Roma a fost ucis un proprietar bogat de pământuri, un oarecare Sextus Rosciu. Omorul a fost urzit de rudele sale cu scopul de a pune mâna pe bunurile lui. Ei au convenit cu atotputernicul favorit al dictatorului, Chrysogonos, şi au pus antedatat numele celui ucis pe listele de proscrişi. Apoi Chrysogonos a cumpărat la licitaţie la un preţ de nimic averea celui ucis şi a împărţit-o cu rudele lui. Ei, pentru a-l înlătura pe moştenitorul legitim, fiul celui ucis, la început au atentat la viaţa lui. Însă când n-au reuşit, au învinuit tânărul de omorârea tatălui său. Nimeni nu voia să-l apere pe tânărul Rosciu de teama lui Cornelius Sylla. Numai Cicero a fost de acord să-l apere pe nefericit. Cazul lui Rosciu era atât de limpede, încât avocatul putea să dovedească foarte uşor nevinovăţia lui. Însă lui Cicero aceasta i s-a părut puţin. Toţi ştiau că în spatele acuzatorului se ascunde atotputernicul Chrysogonos. Acest favorit se considera în afara oricărui pericol, deoarece i se iertau contravenţii şi mai macabre. Cicero, în discursul său, nu s-a temut să-l stigmatizeze pe favoritul lui Sylla. Când tânărul orator a pronunţat numele lui Chrysogonos, acuzatorii şi mulţimea poporului au încremenit în tăcere, însă Cicero, continuând să-şi păstreze calmul, aducea o acuzare după alta, dezonorându-l pe omul în faţa căruia toţi tremurau. Judecătorii şi publicul au înţeles că în persoana lui Chrysogonos Cicero îl acuză pe însuşi Sylla. În încheiere tânărul orator a cerut să se pună capăt terorii. Discursul lui a fost aplaudat, iar acuzatul a fost pedepsit.

Curând după aceasta Cicero, împreună cu fratele său Quintus, au plecat să călătorească prin Grecia şi Asia Mică, pe motiv de a se trata, de fapt însă de frică să nu fie urmăriţi de Sylla. La început fraţii au mers la Atena. Aici Cicero continuă cursurile sale de filozofie, începute la Roma. Apoi a ajuns pe insula Rhodos, unde se găsea renumita şcoală de artă oratorică şi vestiţii profesori Apollonios şi Posei-donos. Se spune că Apollonios, neştiind nici un cuvânt în limba latină, l-a rugat pe Cicero să rostească o cuvântare în limba greacă. Ascultând discursul strălucit al tânărului roman, cei prezenţi l-au copleşit pe orator cu laude. Apollonios asculta cuvântarea cu o înfăţişare tristă. Când oratorul şi-a încheiat discursul, faimosul profesor a spus:

— Te laud, Cicero, şi mă minunez de talentul tău, însă îmi pare rău de soarta Greciei: unicele comori ce ne-au mai rămas — cultura şi retorica — şi pe acestea acum le-au cucerit romanii!

Peste doi ani Cicero (după moartea lui Sylla) s-a întors la Roma. La început Cicero era precaut, nu se grăbea să-şi propună candidatura pentru funcţii de stat, preferând să stea în umbră. Din cauza aceasta oamenii cu o mentalitate veche l-au supranumit „grec" şi „om de nimic".

Curând însă Cicero şi-a reluat discursurile publice în calitate de avocat. Talentul său neobişnuit de orator l-a făcut ilustru.

Acest renume şi contactele cu persoanele influente din capitală au făcut posibilă căsătoria lui cu Terenţia, o femeie dintr-o familie bogată. Cicero devine acum bogat şi-i poate ajuta pe alţii.

Fiind ales vistier, el pleacă pe insula Sicilia pentru a colecta cereale. În acest post Cicero a dat dovadă de un excepţional spirit întreprinzător, de amabilitate şi corectitudine în comportamentul faţă de băştinaşi. Iar când la pretorul Siciliei au fost trimişi câţiva tineri de vază, învinuiţi de încălcarea disciplinei pe timp de război, Cicero şi-a asumat apărarea lor şi, în mod onorabil, a câştigat procesul.

Marcus Tullius Cicero era atât de mulţumit şi mândru de succesele sale, încât la întoarcere la Roma, după cum recunoştea el însuşi mai târziu, a avut parte de o situaţie ridicolă. Întâlnindu-l întâmplător pe un cunoscut de al său, oratorul l-a întrebat ce se spune la Roma despre faptele lui (el îşi imagina că tot oraşul vorbeşte despre el). Cunoscutul însă i-a răspuns:

— Dar unde ai fost, Cicero, până acum?

Între timp, sicilienii l-au dat în judecată pe guvernatorul lor general, Verras, şi s-au adresat lui Cicero cu rugămintea ca el să-şi asume rolul de acuzator. Apucându-se energic de lucru în scopul apărării intereselor sicilienilor, Cicero a plecat pe insulă ca să adune informaţii pentru a-l acuza pe Verras. Partea adversă l-a ales în calitate de apărător pe avocatul Hortensios. Acuzându-l pe Verras, care era unul dintre partizanii lui Sylla, Cicero se manifesta ca reprezentant al partidei popularilor şi duşman al regimului lui Sylla.

Procesul lui Verras a început în prezenţa unui număr foarte mare de oameni. Acuzatul s-a prezentat însoţit de ocrotitorii săi şi se comporta cu impertinenţă. Când s-a dat citire documentelor şi depoziţiilor martorilor, alese cu pricepere de Cicero, s-au dezvăluit multe fapte revoltătoare referitoare la şantaj şi jafuri. Poporul a fost cuprins de furie. Când unul dintre martori a povestit cum Verras a ordonat să fie răstignit pe cruce un cetăţean roman, care striga: „Sunt cetăţean roman!", mulţimea mai că nu l-a sfâşiat pe acuzat.

Astfel procesul lui Verras s-a transformat într-un proces judiciar îndreptat nu numai împotriva tuturor fărădelegilor, săvârşite în timpul regimului lui Sylla, dar şi împotriva partidei optimaţilor. Văzând că poporul nu le va îngădui judecătorilor să pronunţe sentinţa şi că a pierdut procesul, Verras a plecat benevol în exil.

Prin discursul orientat împotriva lui Verras, Cicero a câştigat simpatia poporului şi în curând a fost ales pretor (judecător). Ocupând acest post, el îşi îndeplinea îndatoririle onest şi nepărtinitor.

Împotriva unui om de renume a fost intentat un proces pentru jaf. Judecător în acest proces era Cicero. Acuzatul, bizuindu-se pe relaţiile apropiate cu faimosul orator şi pe susţinerea prietenilor influenţi, a plecat acasă, neaşteptând sentinţa. Pe drum i s-a adus la cunoştinţă că judecătorii, sub preşedinţia lui Cicero, au pronunţat o sentinţă severă. Aşa era obiectivitatea lui Cicero.

În perioada pretoratului său Cicero a rostit primul discurs cu caracter politic, în care susţinea legea cu privire la numirea lui Pompeius în postul de comandant suprem în războiul cu regele Mitradate. Discursul a avut succes şi Pompeius a fost numit comandant suprem. Treptat, Cicero a început să-i simpatizeze tot mai mult pe oprimaţi, înţelegând că viitoarea sa carieră politică depinde de ei.

Consulatul lui Cicero a coincis cu descoperirea cunoscutului complot al lui Catilina. Catilina era un aristocrat ruinat, adept al lui Sylla. El pretindea postul de consul, însă n-a fost ales. Atunci Catilina a formulat o lozincă ademenitoare, care chema la anularea creanţelor. Lozinca a plăcut sărăcimii romane, aristocraţiei ruinate, veteranilor lui Sylla şi tuturor acelora care nu erau mulţumiţi de regimul existent. Pericolul tulburărilor i-a făcut pe cavaleri şi pe senatorii optimaţi să se unească şi ei au reuşit: Cicero a fost ales în postul de consul, fiind considerat cel mai indicat om care le va apăra interesele. Noul consul s-a străduit să îndreptăţească încrederea lor.

Mai întâi el l-a corupt pe tovarăşul său de consulat, care îl simpatiza pe Catilina. Apoi Cicero a angajat pe lângă Catilina un spion, de la care afla intenţiile complotiştilor; în diferite colţuri ale oraşului au fost repartizate gărzi şi oameni de încredere, care să urmărească tot ce se petrece.

Între timp Catilina acţiona energic, adunând în Italia detaşamente armate din rândurile adepţilor săi. La Roma el le-a încredinţat asociaţilor săi să-l ucidă pe Cicero, însă acela a fost preîntâmpinat la timp, complotiştii au fost prinşi şi executaţi fără judecată. Catilina a plecat în Etruria, unde a reuşit să formeze o armată din veteranii lui Sylla. Peste un timp căpetenia complotului a fost zdrobit cu desăvârşire de forţele superioare ale consulului Antonius şi a căzut în luptă. Aşa a fost curmată încercarea de a răsturna puterea de stat la Roma.

Meritele lui Cicero în lichidarea complotului lui Catilina au fost apreciate de optimaţi şi cavaleri. Omul căruia ei nu demult îi ziceau cu dispreţ „parvenit" acum era copleşit de laude excesive şi chiar i s-a acordat titlul onorific de „Tată al patriei". Fiul unui cavaler din provincie a devenit conducătorul Senatului.

Până la o vreme Cicero rămânea în aparenţă un om modest, care nu pretindea parcă nici putere, nici bogăţie. El avea grijă, în primul rând, de gloria sa literară, în suflet însă Cicero întotdeauna a nutrit speranţa să devină om de stat. Şi iată visul i s-a împlinit! Frapat de şuvoiul excesiv de elogii, Cicero a început să creadă cu adevărat că este un mare om politic — salvatorul patriei. Însă în loc să intervină în mod energic în lupta dintre partide, trecând definitiv de partea optimaţilor sau a poporului, el nu întreprindea nimic. Marcus Tullius a ocupat o poziţie şovăielnica. Oriunde ar fi vorbit el acum — în Senat, la judecată sau în Adunarea Poporului — toţi trebuiau să asculte trăncăneala fără sfârşit despre Catilina şi despre rolul său, al lui Cicero, în înăbuşirea complotului. Această pasiune a marelui orator nu-i făcea acum onoare.

Cicero considera că lui, unui om de stat şi conducător al Senatului, nu-i sade bine să locuiască într-o casă modestă. El a cumpărat la un preţ imens o clădire mare pe colina Palatinului. Pentru aceasta el a trebuit să împrumute mulţi bani.

Dar curând Cicero a avut ocazia să se convingă că influenţa sa în rândurile optimaţilor şi a cavalerilor nu e chiar atât de mare cum îşi imagina el. Ba mai mult — a început să se contureze un pericol.