Unica forţă în stare să consolideze orânduirea sclavagistă era armata. Soluţia războaielor civile fără sfârşit putea fi găsită numai în dictatura militară. Statul roman trebuia să îmbrace forma dictaturii militare.

Conducătorii militari (cel mai puternic dintre ei era Iulius Caesar) voiau să zdruncine forţa vechii aristocraţii a Senatului, a optimaţilor, care apărau Republica aristocratică, ce-şi trăise traiul. Pentru a-şi menţine puterea, dictatorii militari menţineau relaţii bune cu cercurile democratice din Roma. Caesar se considera conducătorul popularilor, al sărăcimii libere. Cu ajutorul lor, el ataca Senatul aristocratic, în acelaşi timp, dictatura înăbuşea cu mână de fier sărăcimea liberă şi, pentru a distrage poporul de la politică, îl corupea prin ospăţuri, spectacole şi solemnităţi fastuoase.

Neobositul duşman al lui Caesar, apărătorul libertăţilor republicane, Marcus lunius Brutus, era unul dintre cei mai cunoscuţi conducători ai partidei optimaţilor. El era urmaşul renumitului lunius Brutus, care, potrivit unei legende, ridicase poporul împotriva ultimului rege roman, Tarquinius Superbus. După izgonirea lui Tarquinius, lunius Brutus a devenit consul al Republicii romane (509 î.Hr.). In acest post el a devenit celebru prin puterea voinţei şi bărbăţiei sale. Odată, descoperind un complot împotriva Republicii, la care participau doi fii ai săi, Brutus a reprimat dragostea părintească şi a poruncit să fie executaţi tinerii vinovaţi. El privea cu austeritate cum lictorii i-au înşfăcat pe tineri şi i-au decapitat. Securitatea statului era pentru Brutus superioară dragostei părinteşti.

Pilda renumitului strămoş, care îşi executase feciorii din ură faţă de tiranie, era glorificată în familia lui Marcus Iunius Brutus. Mama sa, Servilia, era nepoata lui Livius Drusus, renumit conducător al oprimaţilor şi duşman al lui Caius Gracchus. Filozoful Cato cel Mic, care s-a sinucis când a căzut Republica şi a învins Caesar, era fratele Serviliei.

Servilia se mândrea cu legendele familiale despre isprava strămoşului său, Sevilius Agal, care l-a înjunghiat pe Spurius Maelius, ce voia să răstoarne Republica şi să devină tiran (439 î.Hr.). Ura faţă de tiranie intrase în sângele neamului Brutus. Membrii lui erau adepţi ereditari ai oprimaţilor.

Marcus Iunius Brutus a făcut studii strălucite în spirit grecesc. El cunoştea bine lucrările filozofilor greci. Capacităţile extraordinare i-au permis lui Brutus să însuşească bine limba latină literară. El scria versuri, era un orator minunat şi, după obiceiul vremii, îşi pregătea discursurile solemne în scris din timp, cizelând cu grijă stilul.

Brutus scria şi vorbea fluent şi frumos în limba greacă.

În tinereţe Brutus participase la expediţia unchiului său, Cato, în Cipru, care aparţinea regelui Egiptului; Roma căuta să ocupe această insulă bogată. Brutus a stat aici trei ani, ajutându-şi unchiul să administreze insula.

Plecând din Cipru, Brutus a vizitat Atena, unde a studiat lucrările filozofilor greci. După aceea a ocupat postul de vistier în provincia romană Cilicia. Averea sa sporise şi mai mult: el se ocupa cu cămătăria şi printre debitorii lui erau domnitori ai statelor din Asia Mică. Brutus s-a întors la Roma (52 î.Hr.) fiind unul dintre cei mai bogaţi oameni din ţară.

Cu prilejul izbucnirii unui nou război civil, când Pompeius şi Caesar şi-au încrucişat armele, era de aşteptat ca Brutus să adere la Caesar. Doar tatăl lui Brutus (numele lui era de asemenea Marcus Iunius), tribun popular, participase la lupta împotriva lui Sylla şi fusese ucis din ordinul lui Pompeius, care atunci îi susţinea pe adepţii lui Sylla. Însă Brutus a trecut de partea ucigaşului tatălui său. Cei care îl cunoşteau pe Brutus au fost surprinşi de alegerea lui. Pentru Brutus apărarea cauzei lui Pompeius însemna apărarea Republicii împotriva tiranului şi el punea aceasta mai presus de orice ofensă personală.

Brutus s-a supus lui Pompeius, în care vedea un conducător al patriei, şi a plecat în Asia Mică pentru a îndeplini misiunea dată. În Cilicia Brutus a adunat forţe mari: el a format o legiune de infanterie, a echipat o flotă puternică, a făcut rezerve mari de armament şi a strâns mulţi bani în vistierie. Oştirile recrutate le-a adus în Macedonia, unde se aflau forţele principale ale lui Pompeius. Curând sosi armata lui Caesar.

La 9 august 48 î.Hr. ambele oştiri s-au întâlnit în Tesalia, lângă oraşul Pharsalos. Bătălia s-a terminat cu zdrobirea oştirilor lui Pompeius.

Armata lui Pompeius a fost distrusă, iar el a fugit pe mare şi în curând a fost omorât, după ce a încercat să debarce în Egipt.

Brutus, ca şi alţi adepţi ai lui Pompeius care au scăpat cu viaţă, s-a ascuns în oraşul tesalian Larissa. De acolo i-a scris lui Caesar şi acela l-a invitat la el. Brutus a sosit în tabăra învingătorului şi a fost întâmpinat cu onoare. Caesar l-a primit cu amabilitate pe Marcus lunius şi i-a propus o funcţie importantă. Onorurile date lui Brutus i-au uimit atât pe prietenii, cât şi pe duşmanii săi. Se spunea că aceasta se explica prin faptul că Brutus era fiul natural al lui Caesar, însă nimeni nu o putea confirma.

Brutus a intrat în serviciu la Caesar, ocupând postul de legat — administrator al provinciei GaliaCisalpină. Farmecul personalităţii lui Caesar, mintea lui ageră, cunoştinţele vaste şi voinţa de fier l-au cucerit pe Brutus şi el servea onest duşmanului de odinioară. Curând Brutus a cedat administrarea Galiei Cisalpine şi datorită protecţiei lui Caesar a fost ales pretor. Caesar a promis să-i susţină candidatura la postul de consul. Dictatorul îl copleşea cu onoruri şi îşi exprima dragostea şi încrederea pentru el. Brutus se situa la Roma pe locul al doilea după Caesar.

Puterea lui Caesar creştea mereu. El a devenit tribun pe viaţă şi avea împuterniciri de cenzor, ceea ce îi permitea să desemneze senatorii, după cum considera necesar, din rândurile ofiţerilor care îi erau devotaţi. Caesar purta titlul permanent de împărat, comandant suprem al armatei romane (de obicei, după triumf comandantul de oşti renunţa la titlul de împărat). El avea dreptul să declare război, să dispună de vistierie. Statuile lui Caesar erau instalate alături de statuile zeilor. El purta o togă purpurie, asemenea vechilor regi romani. Nimeni nu s-a mirat, când în anul 44 î.Hr. au început să circule zvonuri cum că Senatul îi va propune lui Caesar coroana regală. O putere atât de mare cum avea Caesar nu avusese nimeni dintre regii statelor din antichitate.

Însă nu toţi s-au supus atotputernicului dictator. Mulţi erau nemulţumiţi de Caesar. Şi mai mulţi erau adepţi ai Republicii.

Spre sfârşitul iernii 45-44 î.Hr., într-o atmosferă secretă, împotriva lui Caesar fusese urzit un complot. Numărul complotiştilor ajungea la câteva zeci de oameni, în fruntea cărora erau Cassius şi Brutus.

Aderarea lui Brutus la complotişti nu a fost promptă. Timp îndelungat el i-a fost devotat lui Caesar şi nu vedea sau nu observa că protectorul său a înăbuşit Republica şi a instaurat dictatura militară, folosind fără scrupule puterea supremă în interesele personale.

Se spune că Cassius, tovarăşul de pretură al lui Brutus, auzind că se pregăteşte proclamarea lui Caesar ca rege, a pus mâna pe umărul lui Brutus şi l-a întrebat:

— Ce vom face noi în Senat, dacă linguşitorii lui Caesar vor propune să-l proclamăm rege?

Brutus a răspuns că nu se va prezenta în Senat. Cassius i-a pus din nou o întrebare:

— Dar ce vom face, dragă Brutus, dacă noi, ca pretori, vom fi invitaţi în Senat?

— Eu, a răspuns Brutus, voi apăra libertatea patriei mele până la moarte.

Cassius şi-a îmbrăţişat tovarăşul şi i-a vorbit despre complot.

Ezitarea lui Brutus a luat sfârşit. El s-a dedicat cauzei apărării Republicii, angajând noi adepţi. Peste 60 de senatori au căzut de acord sa contribuie la zdrobirea tiranului.

Complotiştii au hotărât să-l ucidă pe Caesar în Senat, în ziua idelor lui Marte, când senatorii, ca întotdeauna, se adunau în şedinţă.

Caesar venea într-o litieră. Şase robi au luat litiera de pe umeri şi dictatorul a coborât. El s-a pornit spre fotoliul său.

Complotiştii au format în jurul dictatorului un cerc strâns, iar unul dintre ei s-a adresat lui Caesar cu rugămintea să-l reîntoarcă din exil pe fratele său. Caesar a refuzat. Atunci asupra dictatorului au început să curgă loviturile de pumnale.

Însângerat, Caesar a încercat să-şi facă drum prin mulţimea de ucigaşi. Deodată, îl văzu pe Brutus, care ridicase pumnalul.

— Şi tu, Brutus? a exclamat Caesar. Acestea au fost ultimele lui cuvinte. Dictatorul a căzut mort lângă piedestalul statuii de marmură a duşmanului său, Pompeius.

Senatorii, îngroziţi, au fugit. Ucigaşii, cu pumnalele însângerate, au năvălit pe străzile capitalei strigând că au doborât regele şi tiranul. Ei chemau lumea să restabilească libertatea călcată în picioare de Caesar şi le reaminteau romanilor despre fapta lui Brutus, care şi-a executat feciorii vinovaţi de trădare.

Cassius şi Brutus s-au adresat poporului, îndemnându-l să procedeze la fel ca strămoşii care l-au alungat pe Tarquinius Superbus şi au instaurat Republica, însă cetăţenii Romei nu îndreptăţeau acţiunile asasinilor lui Caesar. Mulţi nu înţelegeau ce scop urmăresc complotiştii. Alţii se temeau de tulburări în popor. Senatul a refuzat să-l declare pe Caesar tiran şi să le aducă mulţumiri ucigaşilor. La propunerea lui Cicero, Senatul a adoptat decizia de a lăsa în vigoare toate legile lui Caesar, fără însă a-i pedepsi pe asasinii lui.

Caesar a fost înmormântat fastuos din contul statului. Fusese adus la cunoştinţă testamentul lui Caesar, potrivit căruia fiecare plebeu roman trebuia să primească 300 de sesterţi, iar întinsele livezi de dincolo de Tibru ale lui Caesar erau oferite poporului. Generozitatea lui Caesar a schimbat starea de spirit a romanilor. Complotiştii nu mai puteau să conteze pe susţinerea poporului.

Ucigaşii n-au obţinut nimic. Ei l-au îndepărtat pe Caesar, însă n-au putut restabili Republica. La putere au rămas adepţii lui Caesar. În fruntea lor se afla asociatul lui Caesar, redutabilul conducător Marcus Antonius. El era un om viteaz, iute, însă ezitant. Al doilea dintre conducătorii asociaţi lui Caesar era Marcus Aemilius Lepidus, şeful cavaleriei în timpul vieţii lui Caesar. Al treilea era tânărul nepot al lui Caesar — Octavianus. Trei conducători au format guvernul (al doilea triumvirat), împărţind între ei puterea (43 î.Hr.).

Brutus şi Cassius s-au refugiat în Grecia. Brutus a dat dovadă de capacităţi extraordinare de comandant de oşti şi administrator. Într-un timp scurt, el s-a plasat în fruntea forţelor care luptau pentru Republică. Siria, Asia Mică, Grecia erau de partea lui. La el veneau foşti soldaţi şi ofiţeri ai lui Pompeius. Micii regi din Asia Mică îi trimiteau lui Brutus bani şi armament.

Nu a trecut mult timp de când Brutus şi Cassius au părăsit Italia ca fugari, fără bani şi arme, neavând nici un vas, nici un ostaş, nici un oraş de partea lor; peste câteva luni însă ei aveau o flotă bine echipată, infanterie, cavalerie puternică, o vistierie bogată şi un teritoriu imens în răsăritul statului roman.

Cu toată incompatibilitatea de caractere, ambii conducători republicani, Brutus şi Cassius, se înţelegeau de minune. Cassius era sever, chiar crud faţă de subalterni şi necruţător faţă de duşman, în mijlocul prietenilor însă era spiritual. Iar Brutus era stimat şi de către duşmani pentru sinceritate, generozitate, amabilitate şi onestitate.

Cassius a ocupat insula Rhodos şi s-a răfuit crunt cu băştinaşii care s-au împotrivit republicanilor. „Nu sunt rege şi nici stăpânitor, le-a declarat el celor învinşi, sunt ucigaş şijudecător al regelui şi stăpânitorului!" Astfel, el le-a sugerat locuitorilor de pe Rhodos să nu aştepte îndurare de la acela care nu l-a cruţat pe Caesar. Iar Brutus, în timpul asaltului oraşului răsculat Xanthos, a promis ostaşilor săi răsplată pentru fiecare locuitor salvat din flăcările oraşului incendiat. Oraşul Patara i s-a predat lui Brutus fără să opună rezistenţă, după ce acesta a eliberat fără răscumpărare din prizonierat soţiile şi fiicele nobililor din Patara.

După acest succes, Brutus le scria băştinaşilor de pe insula Samos, care încă nu i se supusese: „Xantienii, respingând bunăvoinţa mea, au transformat în mod nechibzuit patria într-un mormânt. Cei din Patara, exprimându-mi încredere, şi-au păstrat libertatea. Alegeţi!" Locuitorii de pe Samos, primind această scrisoare demnă de vechii spartani, s-au predat lui Brutus.

Când în mâinile republicanilor a căzut asasinul lui Pompeius, Teodot, din ordinul lui Brutus el a fost supus unei execuţii crunte. Brutus şi Cassius şi-au concentrat forţele în Macedonia, lângă oraşul Philippi. Între timp, triumvirii adunau forţe pentru a-i distruge pe republicani. Antonius şi Octavianus şi-au adus legiunile devotate lor în Macedonia.

Oştirile lui Antonius şi Octavianus şi-au aşezat tabăra nu departe de republicani.

Triumvirii şi inamicii lor aveau câte 19 mii de infanterişti greu înarmaţi. Brutus şi Cassius erau superiori adversarului în ceea ce priveşte cavaleria — ei aveau 20 de mii de cavalerişti. Triumvirii aveau 13 mii de cavalerişti.

Ambele armate stăteau inactive faţă în faţă. Republicanii evitau bătălia decisivă, socotind că oastea duşmanului, după ce va fi izolată de sursele de aprovizionare, se va preda din cauza foametei.

Însă Antonius şi Octavianus au ştiut să le impună republicanilor bătălia.

Forţele adversarilor erau despărţite de o mlaştină întinsă. Antonius şi-a plănuit să-i încercuiască şi să pătrundă în spatele duşmanului. Zilnic, urmărit de către duşman, Antonius îşi trecea în revistă ostile, iar în acelaşi timp o parte din ostaşi, zi şi noapte, construiau un terasament pe mlaştină, pentru a trece legiunile. În timp de zece zile, terasamentul a fost construit, şi noaptea, fără zgomot, au pornit coloanele de oşteni. Forţele lui Cassius s-au pomenit în încercuire.

Fiind un conducător militar iscusit, Cassius a luat măsurile de rigoare. Soldaţii lui au construit în grabă un zid de-a curmezişul mlaştinii şi l-au ocupat. Acum, legiunile lui Antonius se aflau în încercuire.

Înfuriat de nereuşită, Antonius a trimis legiunile izolate la asaltul zidului ocupat de duşman. Văzând pe soldaţii lui Antonius, care se apropiau de zid, republicanii, fără a aştepta ordinul, s-au avântat în luptă. Astfel Antonius a impus duşmanului bătălia de lângă Philippi.

Soldaţii lui Antonius au fost respinşi. Între timp, Brutus a distrus forţele lui Octavianus şi a invadat tabăra Iui. Republicanii triumfau. S-a răspândit zvonul că a fost ucis Octavianus. S-au găsit chiar şi martori oculari ai acestui eveniment, însă vestea s-a dovedit a fi falsă şi bucuria neîntemeiată.

Antonius a ştiut să-şi regrupeze în grabă legiunile, conducându-le la asaltul zidului. Atacul înverşunat s-a încununat de succes — zidul a fost cucerit şi soldaţii lui Antonius, cu strigăte de victorie, au năvălit în tabăra lui Cassius.