Caius Iulius Caesar s-a născut în anul când Marius a respins invazia teutonilor şi a cimbrilor. Mătuşa lui Caesar, lulia, a fost soţia acestui mare comandant de oşti. Tânărul Caius avea numai 16 ani, când a fost însurat cu fiica lui Cornelius Cinna, cel mai apropiat tovarăş de luptă al lui Marius. Provenienţa sa nobilă îi promitea tânărului o carieră strălucită. Dar venirea lui Sylla la putere a pus capăt şi vieţii, şi puterii ocrotitorilor lui Caesar.
Sylla i-a cerut lui Caesar să divorţeze de soţia sa, iar când acela a refuzat, dictatorul i-a luat zestrea soţiei şi l-a lipsit de moştenirea lăsată de tatăl lui.
Mânia lui Sylla ameninţa viaţa tânărului şi Caesar a fost nevoit să se ascundă, schimbându-şi în fiecare noapte locul de refugiu. Printre cunoscuţii lui Caesar s-au găsit persoane care l-au înduplecat pe dictator să nu-l sortească pieirii. Se spune că Sylla i-a numit pe aceşti oameni proşti: — Ei nu înţeleg că în acest copilandru stau ascunşi o sută de Marius, a spus el şi totuşi l-a cruţat. Când Caesar a auzit de cuvintele lui Sylla, a plecat imediat din Italia.
În Asia Mică Caesar a servit un anumit timp în armata romană. Nu departe de Milet a căzut prizonier în mâinile piraţilor, care dominau pe mare şi pe multe insule. Piraţii i-au cerut ca răscumpărare 20 de talanţi.
— Ieftin mă preţuiţi, a spus râzând Caesar şi le-a propus în schimbul eliberării sale 50 de talanţi.
Trimiţându-şi însoţitorii să adune bani pentru răscumpărare, Caesar a rămas la piraţi cu un prieten şi două slugi. Acolo ei au stat peste două luni. Caesar nu era deloc îngrijorat de faptul că se găseşte în mâna piraţilor şi se comporta aşa de parcă aceştia ar fi fost soldaţi din corpul său de gardă. Plecând la culcare, el le interzicea să facă gălăgie şi să cânte, participa la exerciţiile lor de gimnastică, le citea discursurile şi poeziile sale. Deoarece piraţii nu erau încântaţi de scrierile lui, el îi certa, numindu-i sălbatici, şi promitea că îi va răstigni. Piraţilor aceste cuvinte li se păreau comice şi nu o dată ei rămâneau uimiţi de caracterul vesel al prizonierului.
Dar s-a dovedit că multe din cuvintele lui Caesar nu erau o simplă ameninţare. După ce piraţii au primit cei 50 de talanţi, în schimbul cărora Caesar a fost eliberat, el a echipat câteva corăbii militare şi a pornit să-i urmărească pe ofensatorii săi. Pe neaşteptate el i-a prins aproape pe toţi lângă insula Farmacusa, unde fusese ţinut în prizonierat. Banii plătiţi i-a luat înapoi şi a poruncit ca piraţii să fie răstigniţi pe cruci fără judecată, neaşteptând hotărârea autorităţilor romane. Mai târziu linguşitorii de la curie preamăreau bunătatea lui Caesar, care, pentru a uşura suferinţele pedepsiţilor, a poruncit ca aceştia să fie întâi strangulaţi, apoi răstigniţi.
Sylla nu mai era printre cei vii, dar Caesar nu se hotăra să revină la Roma. Atunci el a plecat pe insula Rhodos pentru a studia acolo arta oratorică (pe atunci la Roma putea spera să aibă succese în politică numai acela care rostea discursuri impresionante la judecăţi sau în Adunarea Poporului). Continuând să viseze la o carieră politică, Caesar a stat în Rhodos mai mult de un an, învăţând la vestitul Apolonius Molon, care îi predase arta oratorică şi lui Cicero. Munca sârguincioasă a dat roade bune: contemporanii rămâneau uimiţi de darul oratoric al lui Caesar, şi chiar Cicero a recunoscut că discursurile lui sunt pline de spirit, scurte şi expresive. Alegerea scrupuloasă a cuvintelor, construcţia frumoasă a frazelor făceau cuvântările lui Caesar deosebit de solemne. Succesul lui era asigurat şi de minunata sa voce sonoră şi de gesticulaţia expresivă.
După moartea lui Sylla duşmanii regimului instaurat de el s-au răsculat la Roma şi Caesar a considerat acest moment indicat pentru a se întoarce. Sfătuit de maică-sa, el n-a participat la răscoala care, după cum a prezis ea, a suferit înfrângere.
Caesar în scurt timp a cucerit simpatia poporului, intentând cu îndrăzneală procese prietenilor dictatorului defunct. Visând popularitate, el manifesta un comportament prietenesc faţă de toată lumea, organiza recepţii şi ospăţuri mari, neprecupeţind banii.
Purtarea lui Caesar nu-i părea aproape nimănui suspectă. Nimeni nu bănuia că acest om nu în zadar îşi cheltuieşte averea, că urmăreşte anumite scopuri politice. Caesar cu atâta iscusinţă făcea pe fantele uşuratic, care nu pretinde decât succese superficiale, încât chiar cei mai clarvăzători dintre duşmanii lui au fost induşi în eroare.
— Când te uiţi la freza lui de cochet, spunea Cicero, şi când vezi că şi capul şi-l scarpină cu un deget, pentru a nu încâlci freza, nu-ţi vine a crede că un asemenea om ar putea face planuri de răsturnare a Republicii.
Caesar pentru prima dată a rostit un discurs în For la funeraliile mătuşii sale, văduva lui Marius, declarat de Sylla duşman al poporului. Caesar nu numai că s-a încumetat să dea o înaltă apreciere marelui comandant de oşti roman, dar a şi poruncit să fie purtate în urma sicriului statuile lui Marius, pe care poporul nu le văzuse din ziua când Sylla a preluat puterea. Aristocraţii care l-au susţinut pe Sylla erau indignaţi de purtarea lui Caesar, dar poporul l-a acceptat. Aceasta l-a făcut pe Caesar să instaleze în centrul Romei, în Capitoliu, statuile aurite ale lui Marius. Inscripţiile de pe ele vorbeau despre victorii glorioase, dar deja uitate. Senatul era îngrijorat de renaşterea partidei popularilor.
Mai bine de 100 de ani nimeni dintre rudele lui Caesar nu ocupase posturi înalte de stat. După legile romane, înainte de a deveni consul, cetăţeanul trebuia să ocupe succesiv toate funcţiile republicane: de vistier, edil, pretor. După fiecare din aceste funcţii trebuia să ocupe în provincie nu mai puţin de un an funcţia de guvernator sau de reprezentant al Romei. Puţini erau acei care reuşeau să ocupe postul de consul, deoarece erau numai două; trecerea prin fiecare din funcţiile elective cerea sume colosale de bani pentru mituirea alegătorilor. Caesar nu precupeţea mijloacele pentru a ajunge în posturi de cinste în Republică. La prima vedere părea că el e gata să plătească prea scump pentru o glorie superficială, în realitate însă el a obţinut multe la un preţ relativ mic.
Până a obţine primul post, Iulius Caesar a cheltuit cu organizarea petrecerilor şi a ospăţurilor peste 1000 de talanţi, cea mai mare parte a cărora au fost împrumutaţi. Din acest timp datează apropierea lui de învingătorul lui Spartacus, bogătaşul Crassus, care îl ajuta pe Caesar cu bani, sperând cu susţinerea acestuia să-l învingă pe Pompeius, care îi era rival din timpurile consulatului lor comun.
Fiind ales vistier, Caesar a servit în Spania, apoi, întorcându-se la Roma, şi-a propus candidatura la postul de edil. Multe mijloace a cheltuit Caius Iulius şi pentru reparaţia şi înfrumuseţarea vestitului drum Apiu, care unea Roma cu Capua, dar şi mai mult a devenit cunoscut prin organizarea spectacolelor pentru popor. Astfel, în timpul unei serbări el a pus la dispoziţie 320 de perechi de gladiatori.
Îndatoririle edililor constau în împodobirea oraşului, în organizarea jocurilor şi a spectacolelor. Caesar a înfrumuseţat nu numai Forul, locul adunărilor cetăţenilor romani, dar şi colina Capitoliu, unde a construit porticuri şi a expus minunatele sale colecţii. Caesar a încercat să capete titlul de pontifex maximus, cea mai înaltă funcţie preoţească la Roma. În acest timp preoţii, aleşi de Adunarea Poporului ca şi alţi magistraţi, se deosebeau de ultimii numai prin aceea că erau aleşi pe viaţă, dar nu pe un termen anumit. Funcţia de pontifex maximus avea nu numai o mare însemnătate religioasă, dar şi politică, deoarece pontificii răspundeau de calendar, testamente, analele statului şi de listele personalităţilor oficiale. Adversaigijuj Caesar'erau cei mai cunoscuţi senatori, conducătorii partidei aristocratice a oprimaţilor. A pleda împotriva lor era o mare nesăbuinţă, de aceea Caesar îşi punea toată speranţa în susţinerea sărăcimii orăşeneşti. Se spune că în ziua alegerilor, plecând în Adunarea Poporului, Caius i-a spus mamei sale:
— Astăzi mă vei vedea sau pontifex maximus, sau surghiunit.
Succesul lui Caesar la alegeri a fost evident, şi oprimaţii s-au îngrozit şi au hotărât să împiedice cu orice preţ avansarea unui om periculos.
În acel an a fost descoperit complotul lui Catilina. Catilina a fugit în Etruria, iar adepţii săi din Roma, învinuiţi de relaţii trădătoare cu galii, au recunoscut vina şi soarta lor trebuia să fie hotărâtă în Senat.
În timpul interogărilor s-a aflat că Caesar şi Crassus mai bine de doi ani au întreţinut contacte secrete cu Catilina, sperând să obţină cu ajutorul lui puterea în Republică, însă bogatul Crassus s-a speriat de planurile îndrăzneţe ale lui Catilina, care promisese adepţilor săi anularea datoriilor şi împărţirea averii celor bogaţi, a rupt legăturile cu complotiştii şi i-a transmis consulului Cicero documente demascatoare.
Caesar, fiind considerat în popor drept ocrotitorul său şi ocupând pe lângă aceasta şi postul de mare pontific, era prea venerat pentru ca Cicero să se hotărască să-l învinuiască de participare la complot. Senatul era încredinţat că Caesar, în interesul propriei sale securităţi, nu va interveni când se va decide soarta complotiştilor, însă Caesar era suficient de inteligent şi de curajos ca să nu tacă atunci când senatorii îi condamnau la moarte pe foştii săi tovarăşi. Poporul nu l-ar fi iertat, dacă el n-ar fi luat apărarea oamenilor care au îndrăznit să atenteze la puterea bogătaşilor şi aristocraţilor.
Caesar a rostit un discurs extraordinar. El se prefăcea că e îngrijorat nu de acţiunile complotiştilor, ci de cele ale senatorilor, care prin măsurile prea severe puteau provoca izbucnirea nemulţumirii poporului. Caesar spera să-i sperie pe senatori şi să-i convingă să-i lase pe complotişti în viaţă. El spunea că, conform legii, condamnaţii au dreptul să se adreseze Adunării Poporului, însă nici unul dintre senatori n-ar fi vrut ca această chestiune să fie rezolvată de sărăcime pe străzile şi pieţele Romei. Caesar propunea Senatului să se limiteze la confiscarea averii complotiştilor şi să-i întemniţeze în diferite oraşe ale Italiei. Cuvântarea lui Caesar i-a convins pe mulţi, însă Senatul i-a condamnat totuşi pe adepţii lui Catilina la moarte.
La ieşirea din Senat o gloată de aristocraţi tineri s-a aruncat cu săbiile asupra lui Caesar, care cu greu a reuşit să scape. În schimb, el a păstrat încrederea oamenilor din popor, ceea ce era mai important în acea clipă. Peste câteva zile în legătură cu faptul că anume Caius se reţinuse la şedinţa Senatului mai mult ca de obicei, sărăcimea a bănuit că Senatul l-a arestat. O mulţime de oameni s-a adunat lângă clădire şi cerea eliberarea lui Caesar.
În anul următor Caesar ocupa la Roma postul de pretor-judecător suprem şi de viceconsul. Dându-i în judecată pe conducătorii partidei aristocratice, Caius Iulius i-a înfuriat pe senatori, şi ei l-au destituit din post. Însă aceasta a trezit nemulţumirea poporului şi hotărârea Senatului a fost anulată. Mai mult decât atât, centrul a atras de partea sa sărăcimea şi a slăbit dragostea ei faţă de Caesar. Bunicul ocrotitor, senatorul Cato, unul dintre conducătorii aristocraţilor, a obţinut votarea în Senat a unei legi cu privire la mărirea numărului săracilor care primesc ajutor de la stat.
După abandonarea funcţiei de pretor Caesar a fost desemnat guvernator general al provinciei Spania, unde spera să se îmbogăţească şi să-şi achite datoriile urgente, însă duşmanii lui Caesar au hotărât să-i împiedice plecarea. Din îndemnul lor o gloată de creditori, înconjurându-l, îl ameninţa să nu-i dea drumul din Roma, până când nu le va restitui banii. Caius Iulius Caesar a trebuit să recurgă din nou la ajutorul lui Crassus, care l-a eliberat, dându-i posibilitatea să plece în provincie.
Se spune că atunci când Caesar, descurajat de aceste evenimente, trecea cu slugile sale printr-un orăşel sărac din Galia, careva din însoţitori, voind să-l înveselească, l-a întrebat râzând:
— Oare aici, în această fundătură, oamenii la fel luptă pentru putere, stârnesc intrigi şi se invidiază?
— Desigur, a răspuns Caesar. Însă eu aş prefera să fiu primul aici, decât al doilea la Roma!
Aceasta nu a fost unica dovadă care vorbea despre infatuarea şi ambiţia lui Caesar.
Odată, în Spania, citind o carte despre Alexandru Macedon, pe neaşteptate el a început a plânge.
— Ce s-a întâmplat? l-au întrebat prietenii.
— Alexandru la vârsta mea supusese multe ţări, a spus Caesar, iar eu n-am săvârşit încă nici o faptă măreaţă.
În Spania Caesar pentru prima oară a înţeles că puterea nelimitată, spre care tindea el atât de mult, poate fi obţinută mai uşor cu ajutorul armatei sale, decât cu sprijinul sărăcimii orăşeneşti din Roma. El socotea că scopul venirii sale în provincie este în primul rând îmbogăţirea şi crearea unei armate devotate. Pe lângă douăzeci de cohorte, care erau deja în Spania, Caius a mai adunat zece, mărind astfel efectivul armatei sale până la trei legiuni. Apoi Caesar a început cucerirea regiunilor de asfinţit ale Spaniei până la Atlantica. Triburile lusitanilor care locuiau aici îşi păstrau încă independenţa. Ţinând seama de forţele militare ale romanilor, ei se străduiau să-l îmbuneze pe Caesar prin executarea zeloasă a tuturor dispoziţiilor lui. La apropierea armatelor romane unele oraşe singure îşi deschideau porţile, însă Caesar căuta nu umilinţă, ci bani. Ocupând un oraş, comandantul de oşti îl supunea jafului. Erau salvate de distrugere numai oraşele care plăteau drept răscumpărare sume mari de bani. Într-un an de şedere în Spania Caesar şi-a adunat o avere mare. Soldaţii, mulţumiţi de generozitatea comandantului de oşti, l-au proclamat pe Caesar împărat.
Însă de data aceasta Caesar a trebuit să renunţe la triumf. El se grăbea la Roma ca să-şi propună candidatura la postul de consul pentru anul viitor. Deoarece cei ce doreau să li acorde triumf trebuiau să aştepte dincolo de barierele oraşului, Caesar a hotărât sa renunţe la triumf, dar să nu piardă dreptul de a obţine postul de consul.
Cu toată împotrivirea partidei senatoriale, Caesar a devenit consul. Al doilea consul a fost ales înverşunatul aristocrat Marcus Bibulus. Nobilimea s-a străduit să diminueze importanţa biruinţei lui Caesar. Senatul a adoptat o hotărâre potrivit căreia consulii nu puteau fi desemnaţi guvernatori generali în provincie, ci obţineau numai funcţii neînsemnate şi neavantajoase — administrarea pădurilor de stat şi a păşunilor.
Caesar înţelegea că de unul singur nu o va putea scoate la capăt cu Senatul. Reînnoind relaţiile cu Crassus, Caesar l-a atras de partea sa şi pe faimosul comandant de oşti Pompeius. Deşi Pompeius şi Crassus de zece ani erau adversari, Caesar a ştiut să-i împace. El i-a convins că fiecare în parte este neputincios, iar unindu-şi forţele, ei vor putea impune atât Senatului, cât şi Adunării Poporului, orice hotărâre. Pompeius spera că alianţa cu Crassus şi Caesar îl va ajuta să capete aprobarea tuturor dispoziţiilor în Răsărit şi gratificarea soldaţilor săi veterani. De aceea el a acceptat cu bucurie alianţa cu Caesar şi chiar s-a înrudit cu el, căsătorindu-se cu fiica lui, Iulia.
Alianţa-triumvirat la început era secretă. Insă în condiţiile când Senatul continua să se împotrivească tuturor propunerilor lui Caesar — împărţirea pâinii, întemeierea coloniilor ş.a., el a ieşit pe piaţa orăşenească împreună cu Crassus şi cu Pompeius şi i-a rugat pe prieteni să-i ajute în răfuiala cu acei care cu arma în mână împiedică aprobarea legilor necesare poporului. Amândoi i-au promis ajutor, iar Pompeius a adăugat că împotriva acelor ce vor ridica sabia el de asemenea va merge cu scut şi sabie.
Curând după aceasta Pompeius, cu oamenii săi înarmaţi, a ocupat Forul şi astfel s-au adoptat legi convenabile lui personal şi lui Caesar. Dispoziţiile date de el în timpul campaniei răsăritene au fost acceptate, veteranii au primit pământul promis. Lui Caesar, în urma schimbării primei hotărâri, i se dădea după consulat provincia Galia şi comanda a patru legiuni ce se aflau acolo.
Al doilea consul, Marcus Bibulus, referindu-se la semnele rele, a încercat să împiedice adoptarea noilor legi, însă Caesar l-a îndepărtat din For. În ziua următoare Bibulus a protestat în Senat, însă nimeni n-a îndrăznit să-l susţină, temându-se de furia triumvirilor. Bibulus, disperat, s-a închis în casă şi n-a ieşit până la sfârşitul consulatului său. Din clipa aceasta Caesar rezolva toate problemele după cum considera necesar. Unii oameni glumeţi, indicând data, au început să scrie nu „anul consulatului lui Caesar şi Bibulus", ci „anul consulatului lui Iulius şi Caesar". Când a luat sfârşit acest cumplit an al consulatului lui Caesar, el a plecat în provincia Galia. Posibilităţile mari de acolo i se păreau chezăşia viitoarelor triumfuri. Adunarea Poporului i-a încredinţat conducerea Galiei Cisalpine de pe ambele maluri ale râului Po. Această regiune era atât de aproape de Roma, încât Caesar, aflându-se acolo, exercita influenţă asupra desfăşurării evenimentelor din capitală ca şi mai înainte. La propunerea lui Pompeius Caesar a obţinut de asemenea conducerea Galiei Narbonensis, care era numită simplu provincie. Această fâşie roditoare, întinsă de-a lungul ţărmului Mării Mediterane, din Italia până în Spania, cu centrul în oraşul Narbonne, se găsea mai la sud de „Galia păroasă", nesupusă încă de Roma. Aşa numeau romanii Galia liberă, fiindcă locuitorii ei nu-şi tundeau părul şi umblau păroşi ca animalele sălbatice. „Galia păroasă" era populată de numeroase triburi, care se duşmăneau. Aceste triburi se deosebeau mult unele de altele. Cei mai sălbatici, belgii, locuiau în nord, între râurile Sena şi Rin. Ei nu făceau comerţ cu negustorii romani, la ei nu existau bogătaşi de prestigiu, iar conducătorii triburilor se supuneau Adunării Poporului, care se compunea din bărbaţi apţi de a purta arma.
