Prin discursul orientat împotriva lui Verras, Cicero a câştigat simpatia poporului şi în curând a fost ales pretor (judecător). Ocupând acest post, el îşi îndeplinea îndatoririle onest şi nepărtinitor.
Împotriva unui om de renume a fost intentat un proces pentru jaf. Judecător în acest proces era Cicero. Acuzatul, bizuindu-se pe relaţiile apropiate cu faimosul orator şi pe susţinerea prietenilor influenţi, a plecat acasă, neaşteptând sentinţa. Pe drum i s-a adus la cunoştinţă că judecătorii, sub preşedinţia lui Cicero, au pronunţat o sentinţă severă. Aşa era obiectivitatea lui Cicero.
În perioada pretoratului său Cicero a rostit primul discurs cu caracter politic, în care susţinea legea cu privire la numirea lui Pompeius în postul de comandant suprem în războiul cu regele Mitradate. Discursul a avut succes şi Pompeius a fost numit comandant suprem. Treptat, Cicero a început să-i simpatizeze tot mai mult pe oprimaţi, înţelegând că viitoarea sa carieră politică depinde de ei.
Consulatul lui Cicero a coincis cu descoperirea cunoscutului complot al lui Catilina. Catilina era un aristocrat ruinat, adept al lui Sylla. El pretindea postul de consul, însă n-a fost ales. Atunci Catilina a formulat o lozincă ademenitoare, care chema la anularea creanţelor. Lozinca a plăcut sărăcimii romane, aristocraţiei ruinate, veteranilor lui Sylla şi tuturor acelora care nu erau mulţumiţi de regimul existent. Pericolul tulburărilor i-a făcut pe cavaleri şi pe senatorii optimaţi să se unească şi ei au reuşit: Cicero a fost ales în postul de consul, fiind considerat cel mai indicat om care le va apăra interesele. Noul consul s-a străduit să îndreptăţească încrederea lor.
Mai întâi el l-a corupt pe tovarăşul său de consulat, care îl simpatiza pe Catilina. Apoi Cicero a angajat pe lângă Catilina un spion, de la care afla intenţiile complotiştilor; în diferite colţuri ale oraşului au fost repartizate gărzi şi oameni de încredere, care să urmărească tot ce se petrece.
Între timp Catilina acţiona energic, adunând în Italia detaşamente armate din rândurile adepţilor săi. La Roma el le-a încredinţat asociaţilor săi să-l ucidă pe Cicero, însă acela a fost preîntâmpinat la timp, complotiştii au fost prinşi şi executaţi fără judecată. Catilina a plecat în Etruria, unde a reuşit să formeze o armată din veteranii lui Sylla. Peste un timp căpetenia complotului a fost zdrobit cu desăvârşire de forţele superioare ale consulului Antonius şi a căzut în luptă. Aşa a fost curmată încercarea de a răsturna puterea de stat la Roma.
Meritele lui Cicero în lichidarea complotului lui Catilina au fost apreciate de optimaţi şi cavaleri. Omul căruia ei nu demult îi ziceau cu dispreţ „parvenit" acum era copleşit de laude excesive şi chiar i s-a acordat titlul onorific de „Tată al patriei". Fiul unui cavaler din provincie a devenit conducătorul Senatului.
Până la o vreme Cicero rămânea în aparenţă un om modest, care nu pretindea parcă nici putere, nici bogăţie. El avea grijă, în primul rând, de gloria sa literară, în suflet însă Cicero întotdeauna a nutrit speranţa să devină om de stat. Şi iată visul i s-a împlinit! Frapat de şuvoiul excesiv de elogii, Cicero a început să creadă cu adevărat că este un mare om politic — salvatorul patriei. Însă în loc să intervină în mod energic în lupta dintre partide, trecând definitiv de partea optimaţilor sau a poporului, el nu întreprindea nimic. Marcus Tullius a ocupat o poziţie şovăielnica. Oriunde ar fi vorbit el acum — în Senat, la judecată sau în Adunarea Poporului — toţi trebuiau să asculte trăncăneala fără sfârşit despre Catilina şi despre rolul său, al lui Cicero, în înăbuşirea complotului. Această pasiune a marelui orator nu-i făcea acum onoare.
Cicero considera că lui, unui om de stat şi conducător al Senatului, nu-i sade bine să locuiască într-o casă modestă. El a cumpărat la un preţ imens o clădire mare pe colina Palatinului. Pentru aceasta el a trebuit să împrumute mulţi bani.
Dar curând Cicero a avut ocazia să se convingă că influenţa sa în rândurile optimaţilor şi a cavalerilor nu e chiar atât de mare cum îşi imagina el. Ba mai mult — a început să se contureze un pericol.
În acest timp la Roma situaţia politica era tensionată, s-a agravat lupta dintre partide. Optimaţii şi partida plebeilor aşteptau întoarcerea lui Pompeius. Circulau zvonuri cu privire la planurile lui Pompeius: va desfiinţa armata sa ori, asemenea lui Sylla, o va conduce la Roma, pentru a acapara puterea. Curând în oraş a izbucnit un scandal, care a avut cele mai triste urmări pentru Cicero.
Un oarecare tânăr, Clodius, descendent dintr-o familie de nobili, s-a furişat noaptea în casa marelui pontific Iulius Caesar. În timpul acesta acolo cele mai de seamă femei din Roma, împreună cu vestalele, sărbătoreau Ziua „Zeiţei bune", la care nu avea voie să participe nici un bărbat. Clodius a reuşit să pătrundă în casa lui Caesar, îmbrăcându-se în haine femeieşti. Dar a fost recunoscut după voce şi abia a putut să fugă. Clodius era unul din conducătorii partidei popularilor şi oprimaţii l-au dat în judecată, învinuindu-l de crimă împotriva religiei. Prezentându-se la judecată, Clodius nega în mod neruşinat învinuirile, străduindu-se să convingă asistenţa că în noaptea aceea el s-a aflat departe de Roma. Iulius Caesar, care a fost invitat la judecată, a dat mărturii în favoarea lui Clodius. In acest proces a intervenit Cicero, care a demonstrat că cu trei ore înainte de săvârşirea crimei Clodius a fost în casă. Numai datorită mituirii judecătorilor Clodius a fost graţiat. De atunci acest om îi purta pică lui Cicero şi aştepta momentul favorabil pentru răzbunare.
Curând după aceasta trei dintre cei mai influenţi oameni ai Romei, Caesar, Pompeius şi Crassus, au încheiat o alianţă — „Primul triumvirat". Caesar era sufletul acestei alianţe. După încercări zadarnice de a-l atrage de partea lor pe Cicero, triumvirii au hotărât să scape de cei mai influenţi conducători ai partidei optimaţilor — Cato şi Cicero. Astfel, Caesar a vrut la început să-l exileze pe renumitul orator cât mai departe de capitală, propunându-i să plece pentru a conduce o legiune în Galia. Insă Cicero a refuzat.
Soarta lui Cicero au hotărât-o triumvirii şi el a fost făcut victima duşmanului său, Clodius. În timpul acesta, Clodius era tribun popular şi sărăcimea romană vedea în el un protector. Una din primele legi propuse de Clodius a fost cea îndreptată împotriva lui Cicero. Ea prevedea: cel ce a executat fără judecată un cetăţean roman să fie exilat. Clodius l-a dat în judecată pe Cicero pentru că el cândva a ordonat să fie executaţi fără judecată şi anchetare asociaţii lui Catilina.
Marele orator, în haine de doliu, cutreiera străzile Romei, rugând poporul să-i ia apărarea. În urma lui mergeau grupuri de tineri din rândurile cavalerilor, repetând rugăminţile lui. Cicero a solicitat ajutor în Senat. De frica lui Clodius, senatorii nu s-au hotărât să ia apărarea tovarăşului lor. Acum Cicero trebuia să se adreseze triumvirilor. Caesar se afla în Galia, Crassus era împotriva lui, rămânea unul — Pompeius. Cicero a plecat la Pompeius, însă acela a refuzat întâlnirea.
Atunci Cicero s-a adresat prietenilor săi. Unii îi propuneau să rămână la Roma şi să lupte cu duşmanii săi în continuare, alţii îl sfătuiau să fugă, socotind că el se va afla în exil puţin timp. Şi iată Cicero, care se manifestase în public de atâtea ori, care apărase şi acuzase pe alţii, s-a speriat de propriul său proces şi a hotărât să fugă. Omul care fusese proclamat „Tată al patriei" a fost nevoit în secret, noaptea târziu, să părăsească Roma şi să plece de bună voie în exil.
După evadarea lui Cicero Clodius a publicat un decret, conform căruia expulzatul trebuia să plece la o depărtare de 500 de mile de capitală.
Cicero a plecat în Italia de Sud. De acolo el intenţiona să plece în Sicilia, ai cărei locuitori îl cunoşteau din timpul procesului lui Verras. Însă guvernatorul general al Siciliei i-a expediat o scrisoare cu rugămintea să nu vină pe insulă. Cicero a plecat decepţionat în Brundisium, pentru ca de acolo să meargă în Macedonia.
Aflându-se în exil, la început Cicero era descurajat: şedea zile întregi aţintindu-şi privirea spre patria iubită. Nenorocirea, probabil, l-a înfrânt definitiv.
Între timp, Clodius a distrus casa lui Cicero, a dat foc vilelor lui, a prădat o parte din averea oratorului. Pe locul casei dărâmate a poruncit să fie construit Templul Libertăţii. Tentativa lui Clodius de a vinde la licitaţie restul averii marelui orator a suferit eşec: spre onoarea poporului roman, nu s-a găsit nici un cumpărător.
Încurajat de succes, Clodius a adunat bande înarmate de robi şi gladiatori. El îi împărţea în zeci şi sute şi îi punea sub comanda unor bandiţi gata de orice. Din bande se formau uniuni secrete în fiecare cartier al capitalei, care aveau depozite de armament şi stat-major. Cu ajutorul bandelor Clodius a devenit stăpân în Adunarea Poporului. El îi răsplătea cu generozitate pe adepţii săi şi îi persecuta pe duşmani. Încrezut în puterile sale, Clodius se manifesta vădit contra triumvirilor Pompeius şi Caesar. Se spune că el a trimis un ucigaş să-l omoare pe Pompeius. Văzând că Clodius a devenit periculos, senatorii au decis să-l reîntoarcă din exil pe Cicero. Pompeius de asemenea a aderat la prietenii marelui orator.
Clodius însă, cu ajutorul bandelor, făcea totul ca să împiedice reîntoarcerea duşmanului său de moarte: ameninţa Senatul şi a oprit toate încercările de a se pune în Adunarea Poporului problema despre reîntoarcerea lui Cicero. Unul din consuli a venit în Senat cu propunerea de a-l reîntoarce pe exilat, iar un tribun popular a venit cu aceeaşi propunere în Adunarea Poporului. Senatul a adoptat rezoluţia de a nu lua nici o decizie şi, în general, de a nu se ocupa cu chestiuni de stat până când lui Cicero nu i se va oferi posibilitatea să se reîntoarcă. În cele din urmă, Pompeius, cu ajutorul soldaţilor, a alungat din For bandele lui Clodius şi poporul a adoptat unanim hotărârea de a-l reîntoarce pe renumitul orator. Senatul a hotărât ca vilele şi casa lui să fie restabilite din contul statului.
Cicero s-a reîntors la Roma după 16 luni de exil. Revenirea lui a fost asemănătoare unui marş triumfal al unui comandant de oşti. Primul oraş italic, Brundisium, a organizat în cinstea lui solemnităţi. Locuitorii oraşelor situate de-a lungul faimosului drum al lui Apius îl întâmpinau pe Cicero; din toate satele învecinate veneau oameni numai pentru a-l vedea. La Roma în întâmpinarea marelui orator a ieşit o mulţime de oameni.
In casa fratelui său, unde Cicero a fost nevoit să se oprească, exilatul a fost salutat de senatori. Chiar şi vechiul său răuvoitor, Marcus Crassus, i-a ieşit în întâmpinare în semn de împăcare. Cicero a fost foarte mulţumit de primire şi şi-a exprimat sentimentele prin următoarele cuvinte:
— Mi se pare că nu mă întorc din exil, pur şi simplu, dar şi mă înalţ la cer.
Între timp, Clodius continua să-şi facă de cap. Însă şi partea adversă a hotărât să acţioneze cu aceleaşi arme: tribunii populari, Sergiu şi Milon, au adunat bande şi aproape zilnic duceau lupte cu oamenii lui Clodius. În urma dezordinii, alegerile consulilor şi ale altor persoane oficiale n-au putut avea loc. Această situaţie a luat sfârşit numai când Pompeius a fost ales consul de unul singur şi când, cu ajutorul ostaşilor săi, el a dispersat bandele. În timpul unei bătălii tribunul Milon l-a ucis pe Clodius. La înmormântarea lui din scaunele şi mesele senatorilor mulţimea a făcut în sediul Senatului un rug enorm, pe care a ars cadavrul conducătorului său.
Ucigaşul lui Clodius a trebuit să se prezinte în faţa judecăţii şi Cicero a încercat să-l apere. Apărarea lui Milon era un lucru foarte periculos, deoarece plebea romană, înfuriată, ameninţa să se răzbune pentru favoritul ei.
Forul, unde avea loc judecata, prezenta o privelişte neobişnuită: în jurul pieţei s-au aliniat soldaţii înarmaţi ai lui Pompeius; tribuna oratorului şi locurile judecătorilor erau înconjurate de mii de oameni, care ba ascultau cu respiraţia întretăiată, ba, brusc, se înfuriau. Cicero a venit în For într-o litieră închisă, pentru a nu fi insultat pe drum de mulţime. Când oratorul a apărut la tribună, s-au auzit strigăte şi ameninţări. Apărătorul s-a speriat grozav, n-a putut vorbi cu fermitatea sa obişnuită şi a pierdut procesul. Milon a fost condamnat şi exilat.
Peste un timp, Cicero a plecat în calitate de guvernator general în provincia Cilicia, din Asia Mică, rezervată lui. Pe drum grecii îl întâmpinau cu stimă şi el s-a putut convinge că gloria sa de orator şi scriitor s-a răspândit peste tot.
Cicero era un guvernator exemplar: el nu le permitea arendaşilor şi negustorilor romani să jefuiască populaţia băştinaşă, era nepărtinitor, incoruptibil şi accesibil pentru toţi care doreau să i se adreseze. Când a expirat mandatul său, Cicero a plecat în Italia.
Pe drum s-a oprit pe insula Rhodos şi a petrecut un timp la Atena, amintindu-şi cu vechii săi prieteni despre anii de studii la şcoala lui Apollonios.
Cicero a călcat pe ţărmul italic în timpul unor evenimente importante — a început lupta pentru putere dintre Caesar şi Pompeius. Marele orator a făcut încercarea de a-i împăca pe adversari, înduplecându-i cu insistenţă să ajungă la un compromis. El a propus chiar să i se dea voie lui Caesar să lupte în lipsa sa pentru postul de consul, iar Pompeius, când Caesar va fi ales, să plece în Spania. Sub presiunea optimaţilor, Senatul a respins aceste propuneri şi a declarat stare de urgenţă. Drept răspuns, Caius Iulius Caesar, care se afla în Galia, provincia sa, a invadat Italia; Pompeius avea în Italia numai două legiuni contra 11 legiuni ale lui Caesar. Înţelegând că împotrivirea în acel moment era imposibilă, el a lăsat Roma în mâinile duşmanului, anunţând recrutare în armată în întreaga Italie. Senatului şi consulilor Pompeius le-a ordonat să plece în Capua. Cicero, ca membru al Senatului, s-a supus ordinului comandantului suprem nu fără ezitare. În scrisorile sale Cicero arăta că nu ştie la cine să adere.
Pompeius, care a organizat prost şi nesigur apărarea, în cele din urmă a părăsit Italia. Cicero nu l-a urmat, ci a rămas la moşie. Caesar i-a expediat o scrisoare, sfătuindu-l să treacă de partea sa. Dacă însă refuză, să plece în Grecia şi să locuiască acolo, aşteptând desfăşurarea evenimentelor.
Ocupând Italia, Caesar s-a pornit în Spania, împotriva armatei lui Pompeius, care se găsea acolo. Cicero s-a dus la Pompeius, unde a fost întâmpinat cu bucurie, însă pretorul Marcus Porcius Cato şi-a exprimat părerea că pentru patrie ar fi fost mai bine, dacă Cicero rămânea la Roma. Acum însă el a devenit duşmanul lui Caesar şi se expune fără nici un rost celui mai mare pericol. Pompeius nu-i încredinţa lui Cicero nici o misiune importantă şi acela umbla abătut prin tabără, bombănind şi criticând dispoziţiile comandantului suprem. În cele din urmă, Pompeius a hotărât să scape de Cicero şi de Cato, trimiţându-i în Dyrrachion.
Marele orator n-a participat la bătălia de la Pharsalos. Cei din tabăra lui Pompeius i-au propus lui Cicero, ca fost consul, să conducă flota şi rămăşiţele armatei. El a respins această propunere şi a refuzat de fapt să mai participe la război.
Cicero socotea că după bătălia de la Pharsalos Pompeius a pierdut războiul şi trebuie să încheie o pace onorabilă. Feciorul lui Pompeius, cu prietenii săi, învinuindu-l pe marele orator de trădare, a vrut să-l asasineze. Cicero s-a salvat numai mulţumită intervenţiei lui Marcus Cato, iar apoi a evadat din tabără.
După aceasta, Cicero a debarcat pe coasta italică, în Brundisium, şi a stat acolo până la întoarcerea lui Caesar din Egipt şi Asia. În sfârşit, sosi vestea că Caesar a debarcat în Tarent şi vine la Brundisium. Cicero i-a ieşit în întâmpinare. Caesar l-a salutat cu bunăvoinţă şi de atunci mereu îi purta respect.
În perioada dictaturii lui Caesar, Cicero s-a retras din activitatea socială, consacrându-şi tot timpul preocupărilor literare şi ştiinţifice. Din când în când, venea în oraş pentru a-l saluta pe Caesar şi a ţine în prezenta lui discursuri, în care îi apăra pe adepţii lui Pompeius. În cuvântările sale marele orator exagera premeditat, lăudându-l peste măsură pe dictator.
În timpul acesta, pe lângă necazurile provocate de căderea Republicii şi moartea multor prieteni şi tovarăşi de luptă, Cicero a mai avut neplăceri familiale: a fost nevoit să divorţeze de Lucreţia. Situaţia materială a lui Cicero era foarte grea — el avea datorii mari. Pentru a achita datoriile de neamânat, era nevoit să contracteze noi împrumuturi. Sperând să se descurce, oratorul împovărat de ani a hotărât să se căsătorească din nou cu o fată bogată. În curând însă, Cicero a fost lovit de o nouă nenorocire: a decedat fiica sa dragă.
Între timp, împotriva lui Caesar a fost urzit un complot, în fruntea căruia se aflau Brutus şi Cassius. Dictatorul a fost asasinat la 15 martie 44 î.Hr. Cicero, deşi avea cele mai apropiate relaţii aproape cu toţi complotiştii, n-a ştiut nimic despre intenţiile lor. Îndată după moartea lui Caesar, marele orator s-a reîntors la activitatea politică şi a preluat conducerea partidei senatoriale.
