cum m-ar întreba cineva asupra te-miri-căreia din artele de care am vorbit acum şi mi-ar zice:

„Socrate, ce artă-i numărătoarea?"1, iar eu i-aş răspunde ca tine adineauri, că-i una din artele ce-şi atinge scopul esenţial graţie numai cuvântului. Şi dacă m-ar întreba iarăşi: „Bine, dar cu ce conţinut?", eu i-aş răspunde că-i una din acele arte al căror conţinut îl formează cunoaşterea numerelor pereche şi nepereche, oricât de mari s-ar întâmpla să fie ele de-o parte şi de alta. Şi de m-ar mai întreba: „Dar ce artă zici tu că e calculul?", eu i-aş răspunde că şi asta-i dintre artele al căror scop esenţial se atinge prin cuvânt. Şi dacă m-ar întreba din nou: „Cu ce cuprins?", eu i-aş răspunde întocmai cum se ocoleşte repetiţia în decretele adresate poporului: „Calculul este în toate celelalte privinţe întocmafi ca numărătoarea; ca

451a

1 în limba greacă ştiinţa numerelor se numea arithmetike techne, calculului i se zicea logistike techne.

2 în adunările poporului, când se citeau decretele sau legile, crainicul vestea mai întâi numele propunătorului, pe urmă pe al tatălui aceluia şi în al treilea rând numele

245

452a

PLATON

şi aceasta, se aplică numerelor perechi şi neperechi, însă diferă de ea întru atâta că observă

raporturile dintre numerele perechi şi neperechi atât între sine cât şi în raport cu multipli lor". Şi dacă

unul mi-ar pune întrebarea pentru astronomie, iar eu i-aş spune că şi ea îşi urmăreşte prin cuvânt toate rezultatele, şi dac-ar adăuga: „Socrate, dar expunerile astronomiei ce conţinut au?", eu i-aş

răspunde că-i vorba de mersul stelelor, al soarelui şi al luni şi de iuţeala comparativă a mişcărilor ce fac.

GORGIAS: Ai da un răspuns exact, Socrate.

SOCRATE: Haide, Gorgias, acum tu eşti la rând. Retorica, prin urmare, se întâmplă să fie una din artele care-şi execută şi-şi atinge toate ţelurile sale prin cuvânt; nu-i aşa?

GORGIAS: Este.

SOCRATE: Spune şi ce conţinui au acele arte? Care-i acel ce, la care se referă cuvântările de care se foloseşte retorica?

GORGIAS: Sunt cele mai mari probleme omeneşti, Socrate, şi cele mai înalte.

SOCRATE: Şi aici spui ceva cu două înţelesuri, Gorgias; ceva care nu-i deloc limpede. Cred că ai auzit oameni intonând pe la banchete versurile acelui skoliu1, unde se enumera cântând „să fi sănătos e cel mai de preţ; în rândul al doilea este bine să fi frumos"; în al treilea — cum zice autorul skoliului

— e „să fi bogat fără să fi înşelat pe nimeni".

GORGIAS: Da, am auzit; dar cu ce gând spui asta?

SOCRATE: Fiindcă numaidecât te-ai putea pomeni în faţă cu făuritori lucrurilor lăudate de poetul care a compus skoliul, spunându-ţi: şi medicul şi maestrul de gimnastică şi zaraful... Medicul,mai întâi, ţi-ar putea spune: „Gorgias te înşală, Socrate! Că doar nu arta lui se ocupă de cel mai mare bine al oamenilor, ci a mea". Şi dacă l-aş întreba: „Dar tu cine eşti de vorbeşti aşa?", el mi-ar răspunde că-i doctor. „Ei, ce

tribului din care făcea parte. De pildă: „Demostene al lui Demostene, din tribul Peania, propune următoarele". Când după aceea crainicul trebuia să vestească altă propunere, făcută de acelaşi cetăţean, pentru a se înlătura repetarea formulei iniţiale, el zicea doar atât: „De asemenea, el mai propune". (Stallbaum şi Thurot.)

1 Skolion-u\ (subînţeles melos, cântare) se intona la mese pe la sfârşit, întovărăşit de liră. Skoliul de care e vorba aici este atribuit lui Simonide sau Epiharm. Din strofă lipseşte versul al IV-lea, cu următorul cuprins: „Al patrulea lucru foarte bun este să

fii tânăr împreună cu cei pe care-i iubeşti".

246

GORGIAS

zici? Oare opera silinţelor tale să fie înfăptuirea celui mai mare bine?" Iar dânsul: „Cum, Socrate, nu-i sănătatea? Dar ce alt bun este mai de preţ pentru oameni ca sănătatea?" Şi dacă după el s-ar înfăţişa la rându-i maestrul de gimnastică şi ţi-ar spune: „M-aş mira şi eu, Socrate, dac-ar fi în stare Gorgias să-ţi arate prin arta sa un bun mai mare decât mine prin arta mea!" Iar eu aş grăi atunci către dânsul:

„Dar tu cine eşti, omule? Şi care-i lucrul tău?" El: „Sunt maestrul de gimnastică, mi-ar răspunde, şi opera artei mele e să fac pe oameni să aibă corpuri frumoase şi puternice". Şi după maestrul de gimnastică, să presupunem că zaraful, cu un aer — cred — dispreţuitor faţă de toţi, ar zice: „Ia cercetează, Socrate, de este — fie la Gorgias, fie la oricare altul — un bun mai mare decât avuţia?"

Noi am grăi către dânsul: „Dar de ce? Nu cumva tu eşti făuritorul ei?" Şi când el ar răspunde afirmativ, noi: „Cine eşti?" El: „Sunt zaraf. Noi: „Şi ce gândeşti tu, îi vom spune, că avuţia-i pentru oameni cel mai mare bun?" „Cum nu-i?", va zice el. Noi: „Dar uite, Gorgias de aici tăgăduieşte; el zice că arta pe care o predă dânsul pricinuieşte un bun mai mare decât al artei tale". Aşa i-am spune; atunci e

învederat că el m-ar întreba după asta: „Şi care-i acest bun? Să răspundă Gorgias".

Haide, Gorgias, închipuindu-ţi că eşti întrebat de uni ca aceştia şi de mine, răspunde: ce-i în sine arta de care zici că este cel mai mare bun al omeniri şi că tu eşti în stare să-1 înfăptuieşti.

GORGIAS: Ei da, Socrate, susţin că există în adevăr ceva din care poate izvorî cel mai mare bine: şi pentru întreg neamul omenesc, că-i procură libertatea, şi pentru fiecare cetăţean în parte, că-i poate da în propriul său stat conducerea celorlalţi.

SOCRATE: Tocmai: în ce constă acest ceva de care vorbeşti?

Retorica poate făuri convingeri?

GORGIAS: Stă, după părerea mea, în puterea de a convinge prin cuvânt; fie pe judecători la tribunal, fie pe senatori în consiliu, fie pe cei întruniţi în adunări populare, fie pe toţi care se strâng în te miri ce întrunire politică s-ar face. Cu această putere vei avea subjugat şi pe medic, şi pe maestrul de gimnastică..., iar cât despre zaraful acesta, el va apărea ca un îmbogăţit pentru altul, nu pentru sine: îmbogăţit pentru tine, de pildă, care şti să vorbeşti şi să insufli mulţimilor convingeri.

247

PLATON

SOCRATE: Abia acum, Gorgias, pare că-mi arăţi foarte aproape 453a de realitate în ce constă după a ta părere arta retoricii. Şi dacă eu sunt în măsură să înţeleg ceva, tu susţi că retorica-i făuritoarea convingerilor şi că întreaga ei străduinţă, scopul ei din urmă, se opreşte aici. Ori vrei să spui că

retorica are o putere şi mai mare decât că produce convingeri în sufletul celor ce ascultă?

GORGIAS: Nicidecum, Socrate; am impresia că i-ai dat o definiţie mulţumitoare. Ăsta-i scopul ei esenţial.

Ce fel de convingere făureşte retorica?

SOCRATE: Ascultă, Gorgias! Află de la mine un lucru, de care eu b sunt profund convins; de este în lume cineva care vrea să scarmene bine o chestiune într-o discuţie cu altul, unul dintre aceia sunt şi eu. îmi place să cred că eşti şi tu.

GORGIAS: Ce urmăreşti cu asta, Socrate?

SOCRATE: îţi voi spune îndată. Află că eu unul nu prea-s lămurit asupra convingeri pe care zici că o produce retorica; nu ştiu adică nici ce este, nici la care anume lucruri se referă convingerea făurită de ea. E adevărat că bănuiesc cam cum vrei s-o arăţi că este şi la ce se referă, dar asta nu mă împiedică

să te mai întreb: în ce constă convingerea c izvorâtă din retorică şi ce materi priveşte? Atunci de ce te mai întreb pe tine — vei zice — dacă eu singur bănuiesc? De ce n-o spun eu? Fiindcă nu-i în joc persoana ta, ci discuţia în sine: ea trebuie doar să înainteze, ca să devină cât mai limpede în privinţa conţinutului, pentru care se face discuţia. Cercetează, de pildă, de nu-ţi pare dreaptă următoarea întrebare. Presupune că-ţi spun: ce fel de pictor este Zeuxis? Dacă mi-ai răspunde că-i pictor de fi nţe, n-aş fi eu în drept să te întreb ce fel de fi nţe pictează. Nu?

GORGIAS: Ba da.

d SOCRATE: Şi de ce asta? Nu cumva fi ndcă există şi alţi pictori care zugrăvesc multe alte vieţuitoare?

GEORGIAS: Da.

SOCRATE: De n-ar mai picta nici unul în lume în afară de Zeuxis, n-ar fi bun răspunsul tău?

GORGIAS: Cum de nu?