2 lliada, XI, 514, unde se vorbeşte de doctorul Mahaon, fiul lui Asclepios.
3 La 213 d. Să se observe în tot acest loc grija şi, în acelaşi timp, fineţea cu care se motivează elogiul pe care Alcibiade este oarecum silit să-1
facă lui Socrate.
133
PLATON
— Ce-ai de gând, zise Socrate, ce vrei să faci cu mine? Nu cumva mă vei lăuda în bătaie de joc? Ori ce vrei să
faci?
— Să spun adevărul1. Bineînţeles, dacă-mi dai voie.
— Cum de nu, dacă-i vorba de adevăr! Ba te poftesc chiar să-1 spui.
— Nu mă dau în lături, zise Alcibiade. Tu fă, te rog, următoarele. De voi spune ceva neadevărat, întrerupe-ma în orice moment vrei, şi spune-mi-o verde: asta-i o minciună... căci eu nu voi minţi cu ştiinţă.
215a Dacă însă rechemându-mi amintirile voi vorbi cam încurcat, apucând lucrul când dintr-o parte când dintr-alta, să nu-ţi fie cu mirare: pentru un om în situaţia mea de acum nu-i deloc uşor să le înşir pe toate cu belşug şi rânduială — mai ales când am a vorbi de o fire ciudată cum e a ta!
Alcibiade preamăreşte pe Socrate
— Voi încerca, prieteni, să preamăresc pe Socrate prin comparaţii. Poate el crede că vorbesc în glumă, dar mie icoana îmi va sluji să pun mai în lumină adevărul... şi nu pentru haz.
Socot pe Socrate aidoma acelor chipuri de sileni aşezaţi prin b atelierele sculptorilor, pe care aceştia îi dăltuiesc cu naiuri şi flaute în mâini. Dacă-i deschideţi însă, arată pe dinăuntru nişte mici statui de zei. Şi mai spun că seamănă cu satirul Marsyas.
Socrate! Că eşti la înfăţişare leit aceştia, tu singur n-ai putea-o tăgădui o clipă. Dar că semeni şi-n celelalte, ascultă numai. Eşti sau nu batjocoritor? De nu recunoşti, aduc martori. Şi ce? Nu eşti tu un flautist? c Dar eşti mult mai fermecător decât Marsyas! Acesta se folosea de flaut şi vrăjea pe oameni prin puterea artei ce se desprindea de pe buzele sale; şi azi face la fel oricine fluieră melodiile lui — ştiţi că şi ariile pe care le cânta Olympos tot ale lui Marsyas sunt... tot el este autorul. Fie, în sfârşit, că le-ar executa din flaut un artist de seamă, fie că le-ar cânta te-miri-ce flautistă de rând, ele singure au darul să stăpânească pe ascultător; singure fac să
vibreze pe cei care simt adânc în suflete nevoia de zei şi de iniţierile lor. Puterea acestor arii vine de-acolo că
sunt sfinte.
1 întregul pasaj ce urmează n-are alt scop decât să învedereze ca veridic conţinutul cuvântării lui Alcibiade şi să atragă luarea-aminte a cititorului asupra acestui fapt.
134
BANCHETUL
Dar tu eşti mai mult, Socrate. Tu împrăştii aceeaşi încântare şi fără instrumente... doar cu mărunte cuvinte... în asta, vezi, te deosebeşti tu de Marsyas! Vorbească altul cât o vrea; fie el oratorul cel mai bun; nimeni dintre noi, ca să spun vorba, nu-şi bate capul câtuşi de puţin. Când însă d te-ascultă cineva pe tine ori aude pe altul repetându-ţi cuvintele, fie el cel mai prost vorbitor, iar ascultătorul să fie o femeie, un om, un băieţel, noi încremenim cu toţii şi, stăpâniţi de vrajă, ascultăm.
Cât despre mine, prieteni, de nu m-aş teme c-am să vă par cu totul ameţit de băutură, aş fi în stare să jur chiar acum şi să vă spun ce urme adânci au săpat în sufletul meu cuvintele lui şi sub ce farmec mă simt chiar în clipele
acestea!
Când îl ascult, inima mea bate mai tare decât la corybanţi. Lacrimi e îmi pică din ochi sub zdruncinul vorbelor sale. Dacă mă uit împrejur, bag de seamă că şi alţii, mulţi alţii din ce-i ce-1 aud, stau nemişcaţi sub aceeaşi suferinţă. Când ascultam câteodată pe Pericle sau pe ceilalţi oratori de frunte, îi găseam desăvârşiţi în cuvânt.
Dar ei niciodată nu m-au făcut să trec prin astfel de emoţii. Niciodată sufletul nu mi-a vibrat aşa de puternic la cuvântările lor, niciodată el nu s-a simţit mai zdrobit de mâhnirea că zace la pământ ca un rob. Dimpotrivă, acest Marsyas de aici nu o dată m-a adus într-o astfel de stare sufletească, încât chiar viaţa îmi pare nesuferită, aşa cum sunt eu şi cum o trăiesc. Şi nu vei spune, 216a Socrate, că astea nu-s adevărate! Şi-acuma chiar simt că, de-ar fi să te-ascult vorbind, nu m-aş mai stăpâni, ci aş fi încercat de aceleaşi sentimente. Doar el mă sileşte să recunosc că, în vreme ce-mi lipsesc atâtea, eu nesocotesc cele personale şi am timp de pierdut cu afacerile atenienilor. Cu silă mare deci, şi fugind ca de Sirene, cu urechile astupate, eu plec, mă fac nevăzut; şi mi-e frică să stau aici, mi-e frică să nu m-apuce anii târzii ai bătrâneţii pe lângă dânsul. Din câtă lume există eu numai în faţa lui încerc sentimentul ruşinii... pe care — nu-i b aşa? — nimeni nu-1 bănuieşte în mine. Ei bine, de el mă ruşinez.
în adâncul conştiinţei îmi dau seama că nu-s în stare să mă împotrivesc poruncilor lui; dar cum mă depărtez puţin, sunt covârşit de onorurile ce-mi face mulţimea... şi-atunci fug de el, fug cât mai departe, Iată de ce, când îl văd, mă ruşinez şi recunosc că el are dreptate. Câteodată aş fi chiar bucuros să nu-1 ştiu că există printre oameni.
Dar c cine ar suferi mai mult ca mine, de s-ar întâmpla una ca asta? încât... singur nu mă mai dumiresc cum să
mă port faţa de acest om.
135
PLATON
înţelepciunea interioară a lui Socrate
Iată, cât priveşte cântecele lui de flaut; cam astfel sunt sentimentele ce mă stăpânesc şi pe mine şi pe mulţi alţii, în faţa acestui satir. Dar ascultaţi şi altele. Să vedeţi ce potrivită a fost comparaţia mea şi ce minunată-i puterea de care el dispune! Fiţi siguri că nici unul dintre voi
d nu-1 cunoaşte. Că eu, fiindcă am apucat să iau cuvântul, am să vi-1 descopăr.
Observaţi că Socrate are purtări de îndrăgostit faţă de tinerii frumoşi: stă necontenit pe lângă dânşii, şi rămâne încremenit când îi vede. De altă parte, luat în aparenţe1, el nu cunoaşte pe nimeni, nu ştie nimic... Nu-i aşa că
seamănă şi aici cu un silen? Nici o deosebire.
Pe dinafară el este învăluit într-o înfăţişare asemenea aceleia pe care sculptorul o dă silenului; dar dacă-1
deschideţi, câtă înţelepciune
e credeţi voi, iubiţi comeseni, că este îngrămădită înăuntru! Aflaţi că frumuseţea corpului nu-1 interesează deloc; nimeni n-ar putea crede cât de mult o dispreţuieşte. Nu-1 interesează nici dacă unul este bogat, nici dacă are vreo însuşire din acelea pentru care lumea de rând îl fericeşte. Toate astea el le consideră bunuri fără de preţ, iar despre noi, ca oameni, spune că nu suntem nimic. Vă asigur! Ironizând şi luând în bătaie de joc pe toţi oamenii...
aşa-şi trăieşte el viaţa întreagă. Dar când s-apucă de ceva serios, dacă cineva îl deschide înăuntru, e de neînchipuit să poţi vedea ce statui sunt acolo! Eu l-am văzut o dată... şi mi-au apărut divine, 217a de aur frumoase şi atât de minunate, că nu mai puteam face nimic altceva, decât s-ascult într-o clipă orice-mi poruncea Socrate!
Cumpătarea lui
