Multe alte ar mai putea spune oricine întru preamărirea lui Socrate, adevărate minuni. Se înţelege, în ce priveşte atâtea din gesturile sale, uşor s-ar putea spune ceva şi despre alţii; sunt însă unele care-1 fac vrednic de orice admiraţie — gesturi în care nu seamănă cu nimeni, nici dintre cei vechi, nici dintre cei acum în viaţă. în adevăr, cum a fost Ahile o înţelege oricine prin comparaţie cu Brasidas1 şi cu alţii. în Pericle vedem pe Nestor2 şi Antenor3... şi tot astfel cu atâţia pe care i-am putea asemăna în acelaşi mod. Dar ca bărbatul acesta, de-aici, în d originalitatea, in persoana şi cuvintele lui, în zadar veţi căuta unul măcar să se apropie de el, fie la cei de faţă, fie la cei din vechime, afară dacă nu-1 comparaţi, cum am făcut eu, nu cu oameni, ci cu sileni şi satiri, pe el şi cuvântările lui. Pomenesc de asta fiindcă am scăpat din vedere la început să arăt că şi cuvântările lui sunt asemenea silenilor care se înlredeschid. Când vrea cineva să le-asculte i se pare la început e că-s lucruri cu totul de râs. Vorbele şi frazele lui sunt, pe dinafară, ca pielea unui satir obraznic. Nu vorbeşte decât despre măgăruşi cu samare, de căldărari, de cizmari, de tăbăcari; şi pururea pare a întrebuinţa aceleaşi expresii pentru a spune aceleaşi lucruri; încât omul fără experienţa modului său de vorbire sau cel lipsit de inteligenţă găseşte vrednice de râs asemenea cuvântări. Dar să le deschidă cineva 222a şi să caute a pătrunde sensul lor mai adânc! Va găsi, întâi, că pe dinăuntru sunt singurele pline de înţelepciune; va recunoaşte, în al doilea rând, că, fiind cele mai divine, conţin în sine nenumărate plăsmuiri ale talentului; că se referă la o sumedenie de subiecte, cu 1 Brasidas, general şi om politic spartan. în războiul peloponesiac el fu învingător şi muri ca emu în lupta de la Amphipolis 424 î. d. Hr. Cf.
Tmitiide, V, 6.
2"1 Nestor şi Antenor, primul la greci, celălalt la troieni, s-au bucurat — după poemele homerice — de un renume similar, fiind oameni cu multă socoteală şi foarte pricepuţi oratori.
143
PLATON
deosebire la tot ce se cuvine să aibă în vedere unul care ţinteşte să devină şi bun şi frumos1.
Socrate şi iubirea tinerilor
Iată, prieteni, astea sunt punctele pentru care îl laud pe Socrate. Cât despre cele pentru care-1 ţin de rău, le-am amestecat printre laude atunci când v-am vorbit de jignirile ce el mi-a adus. E foarte adevărat că asemenea lucruri nu le face numai cu mine, ci şi cu Charmide2 al lui Glaucon, cu Eutidem3 al lui Diocles şi cu mulţi alţii, pe care îi înşală făcând pe înamoratul. De fapt, el joacă rolul iubitului mai degrabă decât pe-al iubitorului. De aceea, te fac şi pe tine atent, Agaton, să nu te laşi înşelat de dânsul, ci, luând aminte la suferinţele noastre, să
tragi şi tu un folos, nu cumva să faci ca prostul din poveste care nu învaţă decât din păţanie.
Când Alcibiade spunea acestea, se stârni deodată râsul, din pricina sincerităţii cu care vorbea şi fiindcă lăsa impresia că-i încă înamorat de Socrate.
Atunci Socrate:
— Bine, Alcibiade, zise el, dat tu nu mai eşti beat! Altminteri n-ai fi fost în stare să aduci vorba aşa de măiestrit şi pe departe, pentru a tăinui cele ce urmăreşti cu adevărat; nici să le furişezi la sfârşitul cuvântării, aşa ca din întâmplare, pe celelalte! Doară ţinla unică a vorbirii tale e să bagi zâzanie între mine şi Agaton, arătând că nu trebuie să iubesc pe altul în afară de tine şi că Agaton nu trebuie să fie iubit de nimeni în afară de tine. Dar nu ne-ai păcălit! Piesa ta cu satiri şi sileni a ieşit acum în vileag şi s-a făcut lumină, la aminte deci, iubite Agaton, să nu iasă el cu ceva deasupra. Fii astfel pregătit, ca nimeni să n-aibă putinţa de a ne despărţi prin vrajbă.
Atunci Agaton:
1 în aceste câteva cuvinte se rezumă idealismul educaţiei aristocratice a grecilor, educaţie pe care Socrate, împotriva curentului vremii, şi-a luat greaua sarcină s-o predice ca nimeni altul.
2 Charmide era unchiul dinspre mamă al lui Platon; a fost membru al guvernului celor treizeci de tirani.
1 Eutidem, de aici, nu poate fi personajul dialogului platonic cu acest nume; este mai degrabă tânărul de care Xenofon (Apomn., IV, 2 şi 6) ne spune că Socrate şi 1-a făcut adept.
144
BANCHETUL
— Da, da, Socrate, te-apropii mult de adevăr. Pentru mine dovada
stă în faptul că s-a aşezat la masă între mine şi tine doar să ne despartă! e Dar nu va ieşi deasupra întru nimic, căci voi veni şi eu să mă aşez lângă
tine.
— Perfect, adăugă Socrate. Stai colea, mai jos de mine.
— Doamne, exclamă Alcibiade, câte mai îndur şi eu de la omul ăsta! Vrea să mă înfrângă pe toată linia. De nu mai mult, îngăduie cel puţin atât, minunatule: să stea Agaton între noi.
— Cu neputinţă, zise Socrate. ÎT .rucât tu mi-ai făcut elogiul, se cade acum să-1 laud şi eu pe cel din dreapta.
Dacă însă Agaton se aşază mai jos de tine, cu siguranţă că nu-mi va mai ridica osanale înainte ca el însuşi să fi fost preamărit de mine! Fii deci mai îngăduitor, mărite 223a prieten, şi nu pizmui laudele ce voi s-aduc acestui tânăr; grozav doresc să-i fac o închinare.
— Aha! exclamă Agaton; cum, Alcibiade, va să zică nu-i chip să rămân pe loc, ci trebuie să mă mut cu orice preţ, spre a fi lăudat de Socrate?
— Astca-s lucruri obişnuite, adăugă Alcibiade. Când e la mijloc Socrate, nu-i cu putinţă altuia să stea lângă
tinerii frumoşi. Iată ce uşor a găsit el un motiv convingător pentru a aşeza pe acesta lângă sine.
Epilog
Agaton se sculă cu gând să vină lângă Socrate. Dar deodată se b pomeniră în uşă c-o ceată de cheflii. Şi cum uşile erau deschise, fiindcă tocmai atunci ieşise cineva, aceia dădură năvală, înaintară până la noi şi se aşezară la masă. Toate vuiră de zgomot, nimic nu rămase la locul său şi începurăm să bem vin fără voie, să bem mult...
Aristodem povestea mai departe că în acel moment Eriximah, Fedru şi alţi câţiva s-au sculat şi-au plecat. Pe el 1-a furat somnul şi-a dormit multă vreme, căcf nopţile erau mari atunci. Când se trezi, dinspre c ziuă, cântau cocoşii.
Deşteptat, el se uită primprejur; văzu că unii adormiseră, alţii plecaseră. Numai Agaton, Aristofan şi Socrate, treji încă, sorbeau pe rând dintr-o stacană mare; ei beau şi-o tot treceau spre dreapta. Socrate era în conversaţie cu dânşii. Ce vorbeau — Aristodem spunea că el
145
PLATON
nu-şi mai aminteşte, mai ales că, dormind, nu apucase măcar convorbirea de la început, şi-i era şi capul greu de somn.
Mai însemnat, zise el, era faptul că, până la urmă, Socrate izbutise să facă pe ceilalţi a recunoaşte împreună cu dânsul că autorul de comedii trebuie să ştie face şi tragedii; că adevăratul dramaturg este egal de bun în tragedie ca şi în comedie... Iar după ce-au fost siliţi să admită şi asta, nu-1 mai putură urmări, căci adormiseră şi ei. Cel dintâi aţipise Aristofan. După el, când zorii se revărsau, pică şi Agaton.
Când îi adormi bine, Socrate se sculă şi plecă. Aristodem îl urmă, ca de obicei. El apucă drumul spre Liceu1 unde se duse să facă o baie şi să petreacă restul zilei, cum făcea din când în când. Astfel îşi trecu ziua aceea, iar către seară se întoarse acasă la odihnă.
GORGIAS
sau
DESPRE RETORICĂ (dialog etic)
