închipuindu-mi că se gândeşte serios la frumuseţea mea,crezui că aş putea avea un câştig de pe urma ei şi un noroc demn de admirat. Am socotit că, făcându-i pe plac lui Socrate, aş fi putut învăţa de la dânsul, în schimb, toată ştiinţa pe care o avea el. Eram mândru, fireşte, şi mă consideram minunat din cauza frumuseţii mele.
Stăpânit de aceste gânduri, deşi nu eram deprins până atunci să umblu numai alăturea cu 1 Aici nu e vorba de aparenţa fi/ică a lui Socrate, ci de „neştiinţa" lui simulată, tocmai cum înfăţişarea de silen şi satir ascunde în realitate frumoasele statui de /ei aflate în interior.
136
BANCHETUL
el şi fără alt însoţitor, am dat drumul în acel moment însoţitorului şi am umblat numai cu dânsul. Trebuie să vă
spun toate aşa cum sunt, iar voi ascultaţi-mă cu luare-aminte. Dacă spun ceva neadevărat, tu întrerupe-mă, Socrate.
Ramaserăm deci singuri, prieteni, eu şi el. Crezui că atunci va lega vorbă numaidecât cu mine în felul cum vorbesc de obicei un iubitor şi un iubit, când sunt singuri; şi m-am bucurat. Dar nu s-a întâmplat nimic din acestea. El petrecu ziua întreagă stând de vorbă cu mine ca de obicei; apoi se sculă şi plecă.
Altă dată l-am chemai să facă împreună cu mine exerciţii de gimnastică. Le-am făcut numai cu gândul că-mi voi ajunge scopul cu acest prilej. A făcut şi dânsul exerciţii cu mine; deseori ne-am şi luptat împreună; şi nu era nimeni de faţă... Dar ce să vă spun? N-am dobândit de la dânsul nimic mai mult. Când am văzut că pe acest drum n-ajung la nimic, m-am gândit să întrebuinţez împotriva lui un mijloc mai puternic... ca pentru un bărbat ca dânsul. Pe urmă, odată lupta începută, să nu mă las bătut cu nici un preţ, până nu dau de fundul sacului. îl invit deci la mine, la masă, tocmai cum face înamoratul cu iubitul său. La început nici n-a vrut s-audă; cu timpul însă
l-am înduplecat. Cum a sosit — era pentru prima dată — s-a aşezat la masă şi, după ce a mâncat, a vrut să plece.
Mie mi-a fost atunci ruşine să-1 reţin şi l-am lăsat. A două oară însă i-am întins o cursă. După ce s-a ospătat, am
stat împreună de vorbă până noaptea târziu. Apoi, când s-a sculat să plece, i-am arătat că-i târziu şi l-am silit astfel să rămână. El s-a culcat atunci pe un pat aşezat alături de-al meu. Era chiar patul de pe care luase masa. în odaie nu mai dormea nimeni altul decât noi...
Până la acest punct al povestirii lucrul desfăşurându-se frumos, s-ar putea istorisi faţă de oricine. Dar nu m-aţi asculta povestind de-aici înainte, dacă, întâi — cum e o vorbă —, vinul (şi în lipsa copiilor şi chiar în prezenţa lor) n-ar fi vin adevărat1; şi dacă, în al doilea rând, n-aş
1 Nu cunoaştem o interpretare sigură a acestui proverb, pe care, tocmai de aceea, îl redăm printr-o traducere cât mai literală. Pentru edificarea cititorului însă socotim folositor a-1 reproduce după câteva traduceri franceze: 1. „Mais â partir d'ici, vous ne sauriez ecouter mes paroles, s'il n'etait entendu: premierement que, comme on dit, dans Ie vin (faut-il, ou ne faut-il pas, parler aussi de la bouche des enfantes?), dans le vin est la ver/re" (Robin, op. cit., p. 81).
b
137
PLATON
socoti din parte-mi o nedreptate ca, ajungând la elogiul lui Socrate, să trec cu vederea cea mai măreaţă dintre faptele lui. Mai mult. Am căzut atunci în patima celor muşcaţi de năpârcă. Spun că aceştia nu vor să destăinuie oricui ce au suferit; ei nu vorbesc decât celor care au pătimit şi ei la fel. Pasămite, numai pe aceştia îi cred în stare să le înţeleagă
218a durerea şi să-i ierte dacă în suferinţa lor au avut cutezanţa tuturor faptelor şi vorbelor. Aşa sunt şi eu: muşcat de ceva care e mai dureros încă, eu am primit cea mai cumplită lovitură ce poate izbi pe cineva:.. în inimă, în suflet, ori cum trebuie să numesc locul ăsta! Am fost în adevăr rănit şi muşcat de raţionamentele filosofiei,rău care se ţine mai sălbatic ca năpârca, ori de câte ori prinde un suflet tânăr şi nu lipsit de temperament; rău care-1 împinge să facă şi să rostească orice, orice... Văzându-mă deci în faţa unor oameni ca Fedru, ca Agaton, ca
b Eriximah, ca Pausania, ca Aristodem, ca Aristofan (pe Socrate încalţe ce să-1 mai numesc!) şi a celor care mai sunt — toţi fiind, ca mine, atinşi de patima şi de vârtejul filosofiei — mă puteţi asculta, se înţelege, cu toţii. Şi mă veţi ierta, desigur, pentru cele ce-am săvârşit altădată, ca şi pentru cele ce rostesc acum. Oamenilor de casă
însă, şi oricărui alt nepriceput şi grosolan, trântiţi-le pe urechi cele mai groase uşi1.
2. „Pour ce qui suit vous ne l'entendriez pas de ma bouche si d'abord le vin, avec ou sans l'enfance, ne disaitpas la verite, et..." (Meunier, op.
cit., p. 185).
3. „Jusqu'ici ii n'y a rien que je ne puisse raconter devant qui que ce soit. Pour ce qui suit, vous ne l'entendrie/, pas de moi si d'abord le vin, avec ou sans l'enfance, ne disait pas toujours la verile, selon le proverbe, et si..." (Dacier et Grou,V,415,sq.).
Textul proverbului grec sună exact: dacă vinul n-ar ti adevărat, ci uri ~\vos T\v >fjs-. Cum se ajunge de aici la ideea zicătorii latineşti in vino veritas, adoptată de cei trei interpreţi mai sus citaţi? Noi am înclina să vedem în această exprimare mai degrabă o metaforă menită să arate în Socrate pe omul întreg — cum vinul este vin adevărat numai când nu-i amestecat — de care oratorul n-ar mai vorbi dacă sub raportul caracterului „n-ar fi ca un vin adevărat'.
Tot aşa de nesigură este interpretarea parantezei cu copiii (după unii, aici trebuie să înţelegem pe sclavii care serveau). Noi am tradus şi acest loc cât mai exact, lăsând lectorului libertatea de interpretare.
1 Expresia e luată, probabil, din limbajul iniţiaţilor în misterele orfice; printr-însa, poate, se semnala profanilor părăsirea incintei la un moment dat. Am păstrat şi în traducere exact forma figurată a textului grecesc.
138
BANCHETUL
Prieteni, când lampa s-a stins şi-au dispărut feciorii, am găsit c nimerit să mă port cu dânsul fără de ocol şi să-i spun cu libertate gândurile ce nutream. L-am mişcat deci şi i-am zis:
— Socrate, dormi?
— Deloc, zise.
— Ştii ce gânduri mă bat?
— Ce anume?
— Tu-mi pari — zic eu — singurul iubitor demn de mine. Şi observ totuşi că stai la îndoială dacă trebuie să mi-o mărturiseşti. Cât mă priveşte, iată ce cred. Consider adevărată nebunie din parte-mi să nu-ţi fiu pe plac, şi în asta ca în orice altă împrejurare, cum e de pildă dac-ai avea nevoie de banii ori de prietenii mei. Dar eu n-am acum preocupare mai serioasă decât să mă fac cât mai desăvârşit şi nu văd d sprijin mai hotărâtor ca tine la treaba aceasta. Căci, nesatisfăcând un bărbat de talia ta, mă ruşinez mult mai tare de oamenii cu minte, decât
— satifăcându-te — m-aş ruşina de cei mulţi şi proşti.
Şi dânsul, după ce mă ascultă, zise pe ton foarte ironic, tonul său cel mai caracteristic şi obişnuit:
— O, scumpe Alcibiade! Nu pari să fii în realitate om de nimic dacă-s exacte cele ce-ai spus despre mine; dacă
am în adevăr acea e putere prin care tu să devii desăvârşit. Se vede c-ai găsit o nemaipomenită frumuseţe, total deosebită de trăsăturile cele frumoase
ce se observă în persoana ta! Dar vezi: dacă tu, descoperindu-mi-o, vrei s-o împărţi cu mine, să schimbi adică o frumuseţe pe alta, îţi aranjezi un câştig mai mare decât al meu. Dar bine, tu-mi dai umbra frumuseţii şi vrei să
capeţi de la mine frumuseţi adevărate! Ţi-ai pus în gând, cu alte cuvinte, să schimbi aurul meu pe aramă1. Ai face mai bine, 219a minunate prieten, să bagi de seamă ca nu cumva eu să te păcălesc pe tine, neavând importanţa ce mi-o atribui. Doar ochiul minţii nu începe a fi pătrunzător decât în clipa când începe să se întunece privirea ochilor trupeşti. Şi tu eşti încă departe de aşa ceva. Şi eu, auzind acestea:
