APĂRAREA LUI SOCRATE

Partea întâi APĂRAREA

Observări introductive

Nu ştiu, bărbaţi ai Atenei1, cum veţi fi fost voi înduplecaţi de pârâtorii mei, însă eu, ascultându-i, mai că mi-am uitat de mine însumi, atât de convingător au vorbit! Şi cu toate acestea, la drept vorbind, nu au spus nimic adevărat. De una însă m-am mirat mai mult ca de toate neadevărurile înşirate de ei: au spus că trebuie să vă

temeţi de mine, să nu vă înşel, întrucât sunt primejdios în vorbire2. în adevăr, nu le-a fost măcar ruşine că eu cu fapta îi voi dovedi mincinoşi, numaidecât, acum când luând cuvântul mă voi arăta cu desăvârşire nemeşteşugit în arta vorbirii. Aceasta mi se pare cea mai mare neruşinare ce poate fi; natural, afară de cazul când ei ar înţelege prin vorbele primejdios în vorbire o însuşire a celui ce spune fără ocol adevărul; numai în acest înţeles aş putea consimţi că sunt orator, însă vedeţi, nu în sensul lor. Cred că aceştia n-au rostit nici un cuvânt care să cuprindă

adevărul; de la mine nu veţi auzi nici unul care să nu spună întreg adevărul.

1 Judecătorii lui Socrate, după cele mai probabile calcule, au fost în număr de cinci sute doi; au fost traşi la sorţi de pe o listă ce conţinea pe toţi cetăţenii în vîrstă de treizeci de ani împliniţi; ei se numeau heliaşti, de la piaţa Heliaia, unde se adunau să judece.

2 Lăudându-i arta de a vorbi, pârâtorii credeau, probabil, că pun o temelie mai tare învinuirii de nesocotire a justiţiei — prin subtilizarea adevărului.

17a

PLATON

Totuşi, bărbaţi atenieni, iau de martor pe Zeus, că nu veţi auzi de la mine, ca de la dânşii, fraze frumos ticluite, vorbe şi tâlcuiri sunătoare, într-un stil împodobit; ci, în chip cuviincios, o cuvântare cu vorbele care îmi vin la întâmplare; aceasta, fiindcă eu spun adevărul din convingere. Nimeni din voi să nu aştepte altceva de la mine. De altfel, nici nu s-ar cădea, judecătorilor, să vin în faţa voastră, la vârsta aceasta, ca un tinerel... plăsmui tor de fraze.

Cu toată stăruinţa vă rog deci, bărbaţi ai Atenei, şi vă cer îngăduinţa de a-mi asculta o apărare alcătuită în acelaşi chip de vorbire pe care îl întrebuinţez de obicei în Agora, pe lângă mesele zarafilor1, sau aiurea2, unde mulţi dintre voi m-aţi auzit; să nu vă miraţi prin

d urmare şi să nu vă supăraţi pe mine pentru aceasta. Pricina este următoarea: eu acum pentru prima oară am călcat într-o judecătorie, deşi am trecut de şaptezeci de ani; deci nu mă pricep şi sunt străin de limba celor de aici3. După cum însă, de-aş fi fost străin, m-aţi fi iertat

18a dacă vorbeam în dialectul şi în felul în care am fost crescut, astfel şi acum vă rog să-mi faceţi un act de dreptate, îngăduindu-mi felul obişnuit de vorbire.

Poate să fiu mai slab, poate mai puternic; în tot cazul voi atât să cercetaţi: luaţi aminte dacă cele ce spun sunt drepte sau nu. Aceasta-i singura datorie a judecătorului; a oratorului — să spună adevărul.

Sunt două categorii de bârfitori

Aşadar, bărbaţi ai Atenei, se cade să mă apăr mai întâi de prima b învinuire: să răspund faţă de cei dintâi pârâtori ai mei; în urmă, să vorbesc de a doua vină ce mi se aduce de ceilalţi bârfitori; căci acum în faţa voastră au apărut mulţi vrăjmaşi, care încă de mulţi ani mă ponegresc prin fel de fel de neadevăruri. De cei mai vechi mă tem mai mult ca de cei din jurul lui Anytos, cu toate că şi aceştia sunt de temut. Dar aceia, judecătorilor, sunt mai primejdioşi, deoarece v-au prins convingerile celor mai mulţi dintre voi încă de pe când eraţi copii; şi 1 în jurul lor stăteau mai ales oamenii cu bună poziţie socială.

2 Socrate vorbea oriunde: în palestre, în atelierele meseriaşilor, în pieţe, pe străzi etc.

3 Vorbirea avocaţilor era împestriţată, ca şi astăzi, cu termeni consacraţi şi cu formule juridice.

10

APĂRAREA LUI SOCRATE

până astăzi ei mă pârăsc mereu cu minciuni, zicând că estejtjioarecare „. Socrate, om înţelept, care cercetează

toate cele cereşti şi cele de sub pământ şi schimbă faptele rele, făcându-le prin vorbire mai bune1.

Atenienilor, făcându-mi o astfel de faimă, bâffît6fîT*devin primejdioşi, căci oricine îi ascultă spune că un om care cercetează asemenea lucruri nu poate crede în zei. Pe lângă aceasta, ei sunt mulţi şi mă vorbesc de rău, faţă

de voi, de multă vreme, încă de când eraţi copii sau tineri,pe când credeaţi orice cu cea mai mare uşurinţă; şi m-au vorbit fără să mă pot apăra, fără să fiu de faţă. Dar cel mai rău lucru pentru mine este că nu am putinţa să-i ştiu şi să le spun numele, afară de unul singur, cel care este şi autor de comedii2. Toţi ceilalţi care din invidie v-au înduplecat prin clevetire, sau care, convinşi ei înşişi, se silesc să convingă şi pe alţii de vinovăţia mea, toţi sunt la adăpost faţă de mine; căci nu este chip nici să-i chemăm aici, nici să-i dovedim ca atare. Astfel, dar, sunt nevoit să mă apăr şi să argumentez împotriva lor ca şi cum m-aş lupta cu nişte umbre, căci nimeni nu răspunde din tabăra lor. Judecaţi şi voi; eu am, cum vă spuneam, două rânduri de duşmani: unii care m-au pârât acum, alţii de care am pomenit adineauri, cu mult mai vechi. Veţi găsi, desigur, nimerit să mă apăr mai întâi faţă de aceştia, căci şi voi pe dânşii i-aţi auzit mai întâi ponegrindu-mă, şi încă cu mult mai tare decât cei de azi.

Oricum ar fi, bărbaţi atenieni, trebuind în sfârşit să mă apăr, haide să încerc într-un timp aşa de scurt3 a vă scoate din minte o vină ce mi se aduce de atâta vreme. Aş dori, fireşte, să ajung la un sfârşit mai bun şi pentru voi şi

pentru mine; să pot zice că prin apărarea mea am făptuit ceva de seamă. Am însă credinţa că acesta e un lucru greu, căci nu sunt cu totul străin de situaţie. întâmplă-se, în sfârşit, cum va vrea Zeul; cât mă priveşte, eu trebuie să mă supun legii şi să mă apăr4.

L

1 Acesta era, în genere, succesul deprinderilor sofiste la procese; orice temă — în special una rea — să o schimbe, prin argumente înşelătoare, in contrariul ei; în tot cazul să o facă „mai bună".

2 Aristofan.

-1 învinuirea lui Socrate ţinea de peste treizeci de ani; apărarea lui nu trebuia să treacă de câteva ore... măsurate cu clepsidra. 4 Pârâtul era ţinut de lege să se apere.

11

19a

PLATON

Vechile învinuiri

Să luăm lucrul dintru început. Care este vina? De unde a izvorât ponegrirea mea, căreia Meletos i-a dat crezare până într-atât, încât mi-a adus pâră şi înaintea acestui scaun? Să vedem ce-au susţinut clevetitorii mei, ca să mă

ponegrească? Să vă citesc însuşi actul de învinuire, pe care l-au întărit cu jurământ1: Socrale săvârşeşte nedreptăţi şi se trudeşte să cerceteze cele de sub j)ăjnânLşijzele_cexeştfi; el schimbă prin vorbire o cauză nedreaptă, făcând-o mai dreaptă; învaţă la fel şi pe alţii.

Cam astfel sună; de altminteri, acestea le-aţi văzut voi înşivă pe scenă, în comedia lui Aristofan3. Aţi văzut acolo un personaj, Socrate, purtat încoace şi încolo, care tot spune că el pluteşte în aer4 şi flecăreşte multe şi de toate asupra unor lucruri de care eu nu am nici o pricepere, nici mare, nici mică. Nu doar că nu preţuiesc de ajuns o asemenea ştiinţă — de frică să nu-mi facă Meletos şi alte procese — dacă aş şti că este cineva care înţelege aceste fenomene; dar... bărbaţi din Atena, eu nu mă amestec defel în acestea. Iau de martori pe cei mai mulţi dintre voi şi vă rog să spuneţi şi să vă lămuriţi unii pe alţii; toţi care m-aţi auzit vreodată discutând — şi sunt mulţi din aceştia printre voi — vorbiţi! Spuneţi unii altora, dacă m-aţi auzit vreodată cercetând şi vorbind despre asemenea lucruri, fie mult, fie puţin. De aici veţi înţelege că tot aşa sunt şi celelalte învinuiri pe care mi le aduce marea mulţime.

-i adevărat; nici ceea ce desigur aţi auzit,

cum că mă silesc să dau învăţături oamenilor şi astfel fac avere; nu este adevărat nici aceasta, deşi mi-ar părea lucru frumos dacă cineva este în stare să dea învăţătură altor oameni, cum face Gorgias din Leontinoi5, 1 Antomosia era îndoitul jurământ al părţilor; mai era şi actul de învinuire însoţit de jurământul cuvenit.

2 Aristofan, Norii, v. 218 sqq.

3 Norii, de Aristofan, jucată cu douăzeci şi patru de ani înainte (martie, 423).

4 în această piesă, Socrate apare, printr-o tehnică de scenă, în mijlocul norilor şi zice: Străbat, cum vezi, văzduhul, privesc şi eu la soare, v.

225

s Gorgias (în fizică, discipolul lui Empedocle), socotit „părintele" retoricii; se zice că a făcut avere din lecţii.

APĂRAREA LUI SOCRATE

Prodicos din Keos1, Hippias din Elis^.

Fiecare dintre aceştia, judecători, merge din oraş în oraş; atrage pe tinerii care au libertatea de a se întâlni cu oricare dintre concetăţenii lor şi-i înduplecă să lase întâlnirile cu localnicii şi să-i urmeze; în schimb, ei primesc bani şi recunoştinţă. Tot astfel este în Atena un alt bărbat, de fel din Păros3, om înţelept, despre care iată cum am aflat că a venit aici: întâmplător m-am întâlnit cu un prieten care a cheltuit cu sofiştii mai mulţi bani decât toţi ceilalţi la un loc, anume cu Callias al lui Hipponicos4. Pe acesta, care avea doi copii, l-am întrebat: „Callias, dacă

cei doi copii ai tăi ar fi mânji sau viţei, nu-i aşa că ar trebui să le iei un supraveghetor, pe care-1 vei plăti? în schimb, el ţi-i va face frumoşi şi destoinici, le va dezvolta cele mai deosebite însuşiri. Desigur, acela va trebui să

fie om priceput în ale cailor şi agriculturii. Acum însă, copiii tăi fiind oameni, te gândeşti sau nu să le iei povăţuitor? în acest caz, cine este cel ce se pricepe în pregătirea unui tânăr cu adevărata virtute de om şi cetăţean? Socotesc că, de vreme ce ai copii, te vei fi gândit şi la asta. Aşadar, este cineva sau nu? — Cum de nu, răspunse. — Cine? De unde? Pe ce preţ învaţă? — Evenos din Păros, zise, şi pe preţ de cinci mine5, Socrate".